Cerc vicios în Kosovo: Sindromul femeii bătute

Izolarea internațională în care se află Kosovo determină o adevărată gaură neagră legislativă pentru victimele violenței domestice, prinse într-un lanț al discriminării și dublului standard.

Foto: Amy di Giacomo

Povestește că devenise o figură familiară la secția de poliție din sudul Kosovo, unde se refugia adesea ca să scape de izbucnirile de violență ale soțului.

Avea puțin peste 20 de ani când căsnicia a devenit pentru ea un coșmar presărat cu abuzuri. Între caznele la care o supunea soțul se numărau amenințările cu pistolul. Într-o zi, a reușit să pună mână pe armă și a dus-o la secție, pentru că îi era frică pentru viața ei.

„Polițistul care s-a ocupat de cazul meu se întâmpla să fie prieten cu soțul meu”, a spus femeia, acum în vârstă de 31 de ani. „Mi-a spus că dacă aș fi fost soția lui n-aș fi reușit să aduc pistolul pentru că m-ar fi omorât mai întâi”.

Până la urmă, ea a fost cea care și-a omorât soțul. I-a tăiat gâtul cu briciul.

Stând într-un scaun de birou mohorât din camera de interviuri a singurei închisori pentru femei din Kosovo, de la marginea orașului Lipjan, situat la sud de Pristina, și-a împărtășit gândurile legate de sentința de 12 ani pe care a primit-o pentru omor.

Opt ani și patru luni au trecut, au mai rămas mai puțin de patru ani.

Judecătorul a fost prea dur, a spus ea, cu genele date cu mascara la cursul vocațional de înfrumusețare la care tocmai participase. Dar toți anii de violență și strigăte de ajutor rămase fără răspuns?

Sevdije Morina, procurorul șef adjunct din Pristina, a descris sentința drept „o condamnare normală” care nu a luat în calcul circumstanțe atenuante.

„Soțul i-a pricinuit multă suferință”, a spus ea.

Victimele violenței domestice depind adesea, în Kosovo, de un sistem de justiție care nu le protejează și nu manifestă clemență atunci când, din disperare, ajung să se apere singure sau să contra-atace, spun avocați și activiști pentru drepturile omului.

Ca și în cazul altor societăți cu caracter patriarhal din regiune, discriminarea și dublul standard aplicat bărbaților și femeilor care săvârșesc acte de violență influențează decisiv prioritățile polițiștilor, procurorilor și judecătorilor dintr-un aparat de justiție suprasolicitat.

Dar Kosovo e un caz unic prin faptul că nu are acces la instrumente cheie ale sistemului european de justiție din cauză că statutul său de țară este încă nerezolvat, ceea ce face ca activiștii să aibă la dispoziție prea puține mijloace de acțiune pentru schimbarea stării de fapt.

„Îl numim gaura neagră a Europei”, a spus Hilmi Jashari, ombudsmanul independent din Kosovo, al cărui birou acționează în favoarea interesului public.

„Kosovo este în fapt singura țară [din Europa] în care cetățenii nu pot să se adreseze Curții Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg”.

Kosovo, o țară locuită preponderent de etnici albanezi, care și-a declarat independența față de Serbia în 2008, nu este recunoscută de anumite state, între care Serbia, Rusia și China.

Aceasta înseamnă că nu a putut să se alăture Consiliului Europei, organizația care apără drepturile civile și politice în cele 47 de state membre. Curtea de la Strasbourg, Franța, are rolul de arbitru al Consiliului.

Ceea ce se întâmplă la Strasbourg are, în teorie, influență asupra modului în care Kosovo abordează problema violenței domestice și protejează victimele acesteia. Constituția kosovară stipulează că legile țării trebuie interpretate în acord cu hotărârile curții.

Însă, pentru că Strasbourg nu are autoritatea să impună penalități statului Kosovo, principiile generale ale constituției afectează rareori deciziile din justiție.

Astfel de decizii implică membri de la baza unui sistem de justiție care se îndoaie sub greutatea numărului prea mare de cazuri, într-una dintre cele mai sărace economii din Europa.

Aceasta determină modul în care poliția și parchetul acționează când li se raportează cazuri de violență domestică și dacă judecătorii emit ordine de restricționare vizându-i pe agresori.

Iar în cazurile extreme în care victimele răspund cu aceeași monedă agresorilor, judecătorii trebuie să decidă sentințele potrivite pentru criminali ce suferă de sindromul persoanei bătute, o formă de traumă psihologică ce are drept cauză abuzul pe termen lung.

„Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu întreabă dacă ai oameni care să se ocupe de caz, sau dacă poți să-ți permiți acest lucru”, a spus procurorul Morina.

„Drepturile omului trebuie respectate, iar atunci când sunt încălcate statul ar trebui să se încovoaie de pe urma sancțiunilor pe care le-ar primi [în cazul în care Kosovo ar fi membru al Consiliului Europei] … Asta ar însemna ca cetățenii să tragă statul la răspundere”.

Ombudsmanul Jashari a citat Italia ca exemplu de țară care și-a îmbunătățit răspunsul față de violența domestică în urma hotărârilor pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a luat de-a lungul anilor.

Într-o astfel de hotărâre luată recent, în martie, curtea a decis că autoritățile italiene se fac vinovate că nu au asigurat protecție unei mame și fiului acesteia prin faptul că nu au acționat cu rapiditate la primirea unei reclamații privind violența domestică prelungită, ceea ce a dus la uciderea băiatului și la tentativă de omor asupra mamei, din partea soțului acesteia.

În spatele ușilor închise

La Centrul Corecțional pentru Femei și Minori de la Lipjan, un complex de sârmă ghimpată și beton situat în mijlocul câmpului, o mână de femei condamnate pentru uciderea soților au descris ororile pe care le-au îndurat înainte să răbufnească.

Regulile închisorii nu permit publicarea numelor acestora.

„Mă bătea, mă tortura și mă provoca prin telefoane și mesaje anonime”, a spus o deținută în vârstă de 45 de ani condamnată la 11 ani de închisoare pentru uciderea soțului cu care trăia în urma unei căsătorii aranjate.

O altă femeie, în vârstă de 24 de ani, ispășește o condamnare de 13 ani pentru omor. A spus că și-a împușcat soțul după ce acesta a început să o agreseze pe fetița cuplului.

„N-am vrut să-l omor”, a spus ea. „Am vrut doar să-l sperii”.

Foarte puține victime ajung să ucidă. Închisoarea din Lipjan găzduia 17 femei condamnate pentru omor; șase dintre ele ispășeau condamnări pentru uciderea partenerilor de viață.

„Femeile din Kosovo se confruntă cu probleme economice și sociale”, a spus Edi Gusia, șeful Agenției pentru Egalitatea Sexelor, din subordinea prim-ministrului.

„Nu au slujbă și sunt dependente din punct de vedere material, pentru că nu au drepturi de moștenire din partea părinților. Fără un cămin, ele rămân prinse într-un ciclu al violenței și în unele cazuri acest lucru a dus la decese”.

“Mă bătea, mă tortura, mă provoca prin apeluri telefonice și mesaje anonim”  (deținută, 45 ani, condamnată la 11 ani de închisoare pentru uciderea soțului)

Fatmire Haliti, avocat la Centrul Kosovar de Reabilitare a Victimelor Torturii, a spus că o lege care dă președintelui puteri discreționare de grațiere ar trebui folosită pentru contracarararea sentințelor dure împotriva femeilor bătute împinse la violență.

Din 2010, de Legea Grațierii din Kosovo au beneficiat 86 de bărbați și cinci femei condamnate pentru diverse fapte.

Heset Loku, director al închisorii Lipjan, a spus că, în opinia lui, unele deținute merită să fie grațiate prin prisma trecutului lor vulnerabil și a bunei purtări în perioada petrecută după gratii.

Ministerul de justiție nu a răspuns solicitărilor de a comenta în legătură cu acest lucru.

Grupurile pentru drepturile omului spun că statisticile privind faptele penale reflectă în prea puțină măsură nivelul abuzurilor petrecute în spatele ușilor închise în această țară cu o populație de 1,8 milioane. Până la 90 la sută din cazurile de violență domestică nu sunt raportate, estimează Agenția pentru Egalitatea Sexelor.

În 2016, poliția a primit 870 de semnalări de cazuri de violență domestică, majoritatea având ca victime femei, soldate cu 243 de arestări, potrivit Directoratului Poliției Comunitare și Prevenției. Poliția a trimis restul cazurilor către procurori sau centre de asistență socială.

Un sondaj din 2015 realizat de Rețeaua Femeilor Kosovare, grup care reunește organizațiile pentru drepturile femeii, a găsit că 68 la sută dintre femei suferă de pe urma violenței domestice de-a lungul vieții.

Peste 20 la sută dintre repondenții bărbați și femei au considerat că uneori este acceptabil ca un bărbat să-și bată nevasta.

„Kosovo nu are capacitatea de a lupta împotriva violenței domestice — nu poate nici să protejeze persoanele, nici să o investigheze”, a spus Tahire Haxholli, care conduce unitatea de poliție din Kosovo ce se ocupă de cazurile de violență domestică și abuz împotriva copiilor.

„Este o chestiune ce ține de guvern. Trebuie să existe un buget masiv care să ajute poliția din Kosovo să-și facă treaba cum trebuie”.

Flagelul este de multă vreme pe agenda grupurilor din societatea civilă care contribuie la procesul de reconstrucție al Kosovo după conflictul cu Serbia de la sfârșitul anilor 1990.

Însă nimic nu a aprins dezbaterea publică așa cum au făcut-o două cazuri de notorietate ce au evidențiat eșecul statului în a proteja femeile confruntate cu abuzuri pe termen lung.

În 2011, Diana Kastrati, o studentă de 27 de ani din Pristina, a solicitat un ordin de restricționare după ce soțul său a amenințat-o și a urmărit-o în mod repetat. Un judecător i-a respins cererea.

Trei săptămâni mai târziu, soțul a împușcat-o în timp ce studenta mergea la facultate.

Bărbatul a fugit din țară, iar acum se crede că locuiește în Spania, potrivit avocaților familiei Kastrati. Deoarece Kosovo nu este membru al Organizației Internaționale de Poliție, Interpol, și nu are un tratat bilateral de extrădare cu Spania, nu are instrumente pentru a-l readuce în țară.

Foto: Loreta Kuka

„Moartea Dianei Kastrati este responsabilitatea statului”, a spus avocatul Artan Qerkini, care i-a reprezentat pe părinții femeii într-un proces la curtea constituțională ce a marcat o premieră în justiție.

„Nu a acționat în conformitate cu dispozițiile legale și constituționale pentru a proteja viața unei persoane, în ciuda informațiilor clare care arătau că ea se afla în pericol”.

În 2013, curtea a hotărât că statul încălcase drepturile garantate lui Kastrati de constituție și de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Familia caută în prezent să obțină compensații la curtea constituțională.

Deși cazul a constituit un precedent important, ombudsmanul Jashari a spus că fără posibilitatea unor sancțiuni usturătoare din partea Strasbourgului, „totul este încă la discreția autorităților publice in interiorul țării”.

Într-un alt caz, Zejnepe Bytyqi Berisha, o femeie în vârstă de 39 de ani dintr-un sat de lângă orașul Suhareka, din sudul țării, a îndurat 16 ani de violențe din partea soțului său, Nebi Bytyqi.

Bărbatul avea un cazier încărcat. Soția îl reclamase la poliție în mod repetat de-a lungul a 13 ani, însă autoritățile n-au făcut nimic.

Într-o noapte de octombrie, în 2015, a înjunghiat-o de 20 de ori, până când a lăsat-o fără viață. De asemenea, a rănit-o pe fiica adolescentă a cuplului atunci când aceasta a încercat să-l oprească.

Nebi Bytyqi a fost acuzat de omor deosebit de grav, faptă pentru care pedeapsa maximă este închisoarea pe viață. A primit 12 ani.

O componentă cheie a apărării sale a constituit-o faptul că a acționat din gelozie, „pe baza suspiciunii că soția îl înșela cu un polițist din Suhareka”, așa cum s-a exprimat avocatul care l-a apărat pe Bytyqi într-o discuție purtată în afara tribunalului.

Procuroarea Morina a spus că avocații care apără bărbații violenți invocă adesea responsabilitatea diminuată în comiterea crimei pe motiv de nebunie temporară.

„Atunci când vor, neuropsihiatrii pot face dintr-o persoană sănătoasă una nebună”, a spus ea.

Procurorii au făcut apel la sentința dată în cazul lui Nebi Bytyqi în luna august. În ziua anunțării deciziei, zeci de susținători s-au alăturat familiei la o veghe în fața Palatului de Justiție de la marginea Pristinei. Purtau o pancartă uriașă: „Dreptate pentru Zejnepe”.

Curtea de apel a adăugat jumătate de deceniu la condamnarea lui Bytyqi, mărind-o la 17 ani.

Flagel regional

Pe cuprinsul Balcanilor, abuzul domestic cangrenează societățile patriarhale unde — în cazul unora dintre bărbați cel puțin — machismul și agresivitatea merg mână în mână.

În Muntenegru, vecinul din vest al Kosovo, peste 67 la sută dintre femeile măritate îndură violențe din partea soțului, potrivit unui studiu din 2012 al Liniei Telefonice SOS pentru Femei și Copii Victime ale Violenței.

Datele Consiliului Judiciar, care supervizează judecătorii din această țară de 620.000 de locuitori, arată că procurorii au tendința de a minimaliza cazurile de violență domestică prin încadrarea acestora la contravenții și nu la fapte penale, ca și prin îndemnuri la reconciliere.

Anul trecut, aproape 90 la sută din cazurile de violență domestică — mai mult de 2.000 — au mers către instanțele pentru contravenții din Muntenegru. În multe dintre ele era vorba de vătămare corporală gravă. Mai puțin de 30 la sută s-au finalizat cu amenzi sau condamnări la închisoare.

„Vorbeam cu unii dintre procurori și mi-au spus: ‘Cazurile de violență nu sunt prioritatea noastră. Astea se rezolvă ușor, iar noi avem dosare uriașe de corupție și crimă organizată'”, a spus Maja Raicevic, care conduce Centrul pentru Drepturile Femeilor, o organizație neguvernamentală din Podgorica.

Foto: Amy di Giacomo

În ultimii trei ani, cinci muntenegrence au fost ucise de partenerii de viață.

„Patru dintre ele reclamaseră repetat violențe la poliție și la diferite instituții fără să li se asigure protecția necesară”, a spus Raicevic.

Însă, a adăugat ea, organizațiile pentru drepturile omului au început să apeleze la convenții internaționale, în special Convenția ONU pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare față de Femei (CEDAW), cunoscută drept carta internațională a drepturilor femeii.

„În cazul în care Comitetul [pentru Eliminarea Discriminării față de Femei] decide că au existat violări ale drepturilor femeilor de către instituții, atunci statul este obligat legal să schimbe această practică”.

Kosovo este singura țară din Europa care nu a semnat CEDAW.

Albania a ratificat convenția în 1994. Însă, ca și Kosovo, țara mai are un drum lung de străbătut în combaterea violenței domestice, spun experții în justiție.

„Suntem în general aceeași nație”, a spus Zoje Jaka, director al închisorii Ali Demi, singurul penitenciar pentru femei din Albania. „Avem aceleași mentalități și aceeași abordare a legii în Albania și Kosovo”.

“O să te tai și apoi o să te ard cu sare și o să te străpung cu sârma încinsă” (cuvintele unui presupus agresor albanez, reproduse de femeia care l-a omorât)

Recenta ucidere a unei judecătoare a devenit un simbol al eșecului Albaniei în asigurarea protecției pentru femeile aflate în pericol. Fildeze Hafizi a fost omorâtă de fostul ei soț la sfârșitul lunii august, după ani de amenințări.

La câteva zile după crimă, participanții la o demonstrație din Tirana au împroșcat cu vopsea roșie ministerul de justiție și au pornit în marș către parlament. „Să omori nu te face bărbat, te face ucigaș”, scria pe o pancartă.

Însă nu toată lumea a fost scandalizată. În social media, mulți l-au apărat pe ucigașul lui Hafizi, care a fost pus sub acuzare pentru omor și își recunoaște fapta.

„Să o ia dracul pe curva asta care a făcut carieră pe banii soțului și apoi l-a dat afară pe bărbatul care a făcut-o cine era”, a scris un utilizator de Facebook.

Potrivit Directoratul General al Penitenciarelor, 816 bărbați erau în închisoare pentru omor în Albania în luna iulie, față de 14 femei.

La penitenciarul Ali Demi, un complex de clădiri cu acoperișul roșu și turnuri de supraveghere situat într-un cartier rezidențial din Tirana, multe dintre femeile care ispășesc condamnări pentru omor și-au ucis soții sau agresorii.

O carte recentă a jurnalistului albanez de televiziune Eni Vasili documentează circumstanțele care au dus la unele dintre aceste crime.

Fatbardha Gjonaj, din satul Mat, din nordul țării, a fost condamnată la 12 ani de închisoare pentru uciderea unui bărbat care i-a spus că o să o violeze sub amenințarea pistolului.

„Dacă nu vii cu mine, fratele tău va fi mort într-o săptămână”, a rememorat ea cuvintele bărbatului din ziua în care l-a ucis cu arma automată a tatălui ei. Femeia avea, atunci, 26 de ani. „Și-o să te iau și te închid într-o casă părăsită. O să te tai și apoi o să te ard cu sare și o să te străpung cu sârma încinsă”.

În ianuarie, Gjonaj a fost grațiată.

‘Bărbați adevărați’

Dacă vrei să pui capăt violenței împotriva femeilor, spun experții juridici, trebuie mai întâi să spargi ciclul acolo unde începe — în educația tinerilor bărbați.

„Rareori vorbim despre violența împotriva copiilor și violența împotriva băieților aflați la vârsta adolescenței”, a spus Morina, procurorul șef adjunct din Kosovo.

„Familiile noastre sunt destul de autoritare și mulți dintre acești băieți sunt bătuți și supuși la violențe din partea taților, unchilor și bunicilor, care le cer să fie ‘bărbați adevărați'”.

Femeile îndură adesea consecințele acestei brutalizări, în special în comunitățile tradiționale din Kosovo și Albania, unde există o tradiție îndelungată de desconsiderare a persoanelor de sex feminin.

Din Evul Mediu, ansamblul de legi albaneze ale pământului cunoscut drept Kanun-ul sau Canonul lui Leke Dukagjini au servit ca mijloc de reglementare a vieții sociale.

În timp ce influența Canonului asupra societății moderne albaneze și kosovare este discutabilă, acesta a atribuit întotdeauna o valoare sporită vieții bărbatului, declarând justificată răzbunarea prin uciderea rudelor bărbatului care a vărsat sânge bărbătesc, spre exemplu.

În schimb, viețile femeilor erau considerate mult mai puțin valoroase.

„Sângele femeii nu este egal cu sângele bărbatului”, spune Canonul atunci când discută căsătoria. În altă parte, compară femeia cu „un sac, menit să îndure atât cât trăiește în casa bărbatului ei”.

Unii experți văd ecouri ale unei asemenea gândiri în modul în care mulți bărbați tratează femeile în ziua de azi.

Sângele femeii nu este egal cu sângele bărbatului(citat din Kanun, sau Canonul lui Leke Dukagjini, un ansamblu de legi ale pământului valabil și azi în multe zone rurale din Albania)

“Înțelegerea rolurilor și normelor aplicate celor două sexe cu privire la ce înseamnă să fii bărbat, femeie, băiat sau fată au rădăcini în Canon”, a spus Nita Luci, antropolog la Universitatea din Pristina. „Sunt [norme] urmate în viața de zi cu zi și găsesc sprijin în toate instituțiile sociale”.

Experții în drept penal indică de asemenea că există un dublu standard în atitudinile față de deținuții bărbați și femei, indiferent de fapta săvârșită.

Când bărbații comit ilegalități, familiile fac adesea tot ce pot ca să le asigure cei mai buni avocați; își vând pământul, mașinile sau tractoarele, sau fac împrumuturi.

În schimb, multe femei care încalcă legea sunt respinse de familie și prieteni, chiar și atunci când chiar ele sunt victime ale violenței.

„Din experiența mea în sistemul corecțional din Albania, am observat dublul standard cu care sunt judecate femeile în privința faptelor penale violente”, a spus Klejda Ngjela, manager de proiect la Comitetul Helsinki Albania, o organizație de drepturile omului din Tirana.

„Exista puțină toleranță față de femeile care au comis crime. Pe de altă parte, exista o tendință evidentă de a găsi justificări pentru bărbații care și-au ucis soțiile, în special atunci când gelozia și problemele de familie sunt considerate motive”.

Înapoi, la închisoarea Lipjan din Kosovo, deținutele intrau și ieșeau din celule înaintea orei de exercițiu fizic.

„Când un om omoară pe cineva, este bărbăție”, a spus o deținută. „Când o femeie face același lucru, îi zice tragedie”.

Sinopsis
Shqipe Gjocaj

Shqipe Gjocaj este  jurnalist freelance în Kosovo, specializat în subiecte privind drepturile omului. Acest articol a fost produs în cadrul Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, cu sprijinul Fundației ERSTE și al Fundațiilor pentru o Societate Deschisă, în cooperare cu Balkan Investigative Reporting Network.

SHOWHIDE Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.