Sunt doar două state balcanice care recunosc oficial existența minorității vlahe/aromâne. România are în schimb o altă abordare. Ce spun toate acestea despre ideea acceptării identității naționale aromâne?
În Balcani
La 13 octombrie 2017, Parlamentul Albaniei a adoptat Legea privind protecția minorităților naționale, prima din istoria țării, conform căreia acest statut a fost recunoscut următoarelor nouă comunități: greacă, macedoneană, vlahă/aromână, romă, egipteană, muntenegreană, bosniacă, sârbă și bulgară. Până în acel moment, statul albanez admitea de facto ca minoritate națională pe greci, macedoneni și muntenegreni, iar ca grup cultural-lingvistic pe aromâni și romi. În ceea ce-i privește pe aromâni, adoptarea acestei legi a fost precedată de recunoașterea de către Ministerul Justiției a limbii vlahe în 2014.
Legea solicitată și de UE fusese anunțată încă din 2006, dar proiectul de lege a fost inițiat la 13 martie 2017 de guvernul socialist la putere din 2013. La redactarea documentului, executivul de la Tirana a avut în vedere recensământul discutabil din punct de vedere etnic din 2011. Astfel, la primul recensământ după ultimul organizat de regimul comunist în 1989, au fost înregistrați doar 8266 aromâni, adică 0,3%, față de estimări de ordinal sutelor de mii. La alegerile parlamentare din 25 iunie 2017, partidul de guvernământ a obținut majoritatea absolută de 74 de mandate din totalul de 140. Acest rezultat i-a permis să încheie rapid procesul de adoptare a legii.
La cererea unei asociații aromâne proromâne, Comisia parlamentară pentru drepturile omului amendase proiectul, eliminând termenul „vlahă”, sub motivul că nu este „un termen științific”, ci „o referință localistă”. Dar plenul nu a validat amendamentul, votul înregistrând o aprobare confortabilă cu 102 voturi „pentru”, 10 „împotrivă” și o abținere.
Legea acordă dreptul înființării de școli, biserici și mass-media în limba maternă. Prevederile documentului se aplicată în localitățile în care minoritățile reprezintă cel puțin 20% din populație, situație în care se află și aromânii. Legea prevede și constituirea unui Comitet al Minorităților Naționale, format din câte un reprezentant al fiecărei comunități cu mandat de patru ani, funcțiile de președinte și vicepreședinte fiind ocupate prin rotație la doi ani.
Legea a fost adoptată în contextul în care Albania a fost primită în NATO în 2009 și a primit în 2014 statutul de țară candidată la aderarea la UE.
Astfel, „Țara vulturilor” a devenit al doilea stat balcanic după Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, care acordă aromânilor statutul de minoritate, cu două deosebiri: statul ex-iugoslav a inclus această recunoaștere chiar în Constituția care marca independența în 1991 și a folosit termenul „vlah”, pentru a evita reeditarea interferenței României din epoca otomană a secolelor XIX-XX. În mod paradoxal, FRIM și Albania, care nu sunt membre UE, sunt acum în poziția de a reprezenta exemple de bune practici în problema aromână pentru state care sunt deja membre UE, ca Grecia (1981), România (2007) și Bulgaria (2007).
Scurt istoric
În linii mari, aromânii sunt rezultatul romanizării din secolele III î. H. – VI d. H. a popoarelor din Balcani (iliri, macedoneni, traci etc), cu excepția grecilor. Aceștia erau deja creatorii unei culturi scrise avansate cu multe secole înainte ca orășelul Roma să-și înceapă în secolul IV î. H. expansiunea teritorială în Italia centrală. Astfel, grecii au reușit să rămână singurul popor neromanizat din zona europeană a imperiului roman.
Un argument în acest sens este faptul că principalii termeni religioși din limba aromână sunt de origine latină (Dumidză, bâsearică, sâmt, preft, cruți, anghil) și, ca urmare, influențele grecești sunt de epocă bizantină (post secol VI). Marea invazie a slavilor din 602 și așezarea lor între Dunăre și munții Balcani a dus la ruptura teritorială dintre romanitatea nord-dunăreană și cea sud-dunăreană și de aici, în mod natural, la evoluții istorice divergente, care au păstrat însă ceea ce au în comun românii și aromânii: originea etnică romană și familia de limbi romanice. Această înrudire istorică a fost sintetizată în 2015 într-o manieră originală de regretatul istoric român cu ascendență aromână Neagu Djuvara (1916-2018), care îi considera pe aromâni ca „veri îndepărtați” ai românilor.
În limba lor maternă, aromânii își spun de peste 14 secole „armân/armăn”, dialectul fărșeroților din Albania înregistrând și varianta „râmăn”. (Termenii „aromân”, „aromanian”, „aroumain”, „aromunen” sunt traduceri, poate nu foarte reușite, ale termenului „armăn/armân” în română, engleză, francez și, respectiv, germană). Etnonimele „armân/armăn”/„râmăn” nu au nimic în comun cu termenul „român” din simplul motiv că românismul a fost implantat în Balcanii otomani de-abia în secolul XIX, prin școlile și bisericile subvenționate de noul stat român condus de A. I. Cuza (1862-1866).
Atunci statul român a pierdut un bun prilej de a susține dezinteresat interesul național al aromânilor: acela de a promova identitatea națională aromână prin școli și biserici în limba aromână. Imperiul Otoman, aflat într-o decadență lentă de la înfrângerea de la Viena din 1683, a acceptat demersul românesc din trei motive. Primul, de natură istorică, era acela că în epoca otomană aromânii au păstrat statutul de autonomie locală din vremea Imperiului Bizantin (Roman de Răsărit grecizat), în schimbul căruia asigurau ordinea prin formațiunile de armatoli sau plăteau un tribut special în oi sultanei mamă.
Al doilea motiv era reprezentat de faptul că frontiera dunăreană a României vasale era departe de regiunile locuite de aromâni din imperiu și, ca urmare, statul român nu putea emite pretenții teritoriale. Al treilea motiv consta în necesitatea de a avea relațații bune cu acest stat-tampon creat în contextul în care Occidentul stopase în Războiul Crimeii (1853-1856) necontenita expansiune teritorială a Rusiei spre Constantinopol/Istanbul și strâmtorile Bosfor și Dardanele, care i-ar fi dat acesteia acces la mult râvnita „mare caldă” numită Mediterana.
În mod natural, în secolul XIX românismul a intrat în coliziune frontală cu elenismul pan-ortodox promovat de Grecia. Aceasta își cucerise independența în războiul antiotoman din 1821-1829, dar teritoriul îi era limitat la peninsula sudică Pelopones. Din Evul Mediu bizantin, grecii îi numeau „vlahi”/„cuțovlahi” (vlahi șchiopi) pe aromâni, preluând termenul „vlasi” de la slavi, care la rândul lor preluaseră termenul „walh” cu care germanii antici îi denumeau pe romani.
Astfel, Imperiul Otoman a devenit un câmp de acerbă luptă culturală pentru Grecia și România, la care s-au adăugat ulterior Serbia și Bulgaria, renăscute în secolul XIX, secolul statelor naționale europene. Obiectul disputei erau aromânii lipsiți de stat, asimilarea lor putând legitima expansiunea teritorială a noilor statelor balcanice pe seama „omului bolnav al Europei”, așa cum era numit Imperiul otoman în secolul XIX. Nimic surprinzător în faptul că, în acest context, balcanicii, care știau după secole de conviețuire că aromânii sunt diferiți de români, vor vedea în aromâni o „coloană a V a” (expresie din timpul războiului civil spaniol din 1936-1939) avant la lettre a României, atitudine care se va accentua după ce sultanul va pierde aproape toate teritoriile balcanice în războaiele din 1912-1913. Iar în cele din urmă, aceste state vor profita din plin de instaurarea comunismului pentru a desființa școlile și bisericile în limba română și a sistematiza procesul de asimilare a aromânilor.
Se repetă trecutul?
Binomul termenilor aromân/vlah din noua lege albaneză și tentativa de a-l elimina pe cel „vlah” indică o competiție tacită politico-culturală între România și Grecia pe teren albanez, având ca obiect aromânii din această țară. Cu alte cuvinte, este o reluare a concurenței din secolul XIX, pe un câmp de bătălie redus de la scara unui imperiu la cea a unui mic stat național.
Respingerea eliminării exonimului vlah reprezintă o menținere a echilibrului între influența politică a României și Greciei, de al căror sprijin are nevoie Albania pentru aderarea la UE și în condițiile în care, încă de la independența obținută în 1912, Albania are cu Grecia un contencios frontalier referitor la Epirul de Nord/Epirul de Sud. După căderea comunismului în Albania în 1990, cele două state au înființat acolo școli și biserici și au acordat aromânilor cetățenia lor și dreptul la studii și la muncă în cele două țări, Grecia fiind avantajată de apropierea geografică. A apărut o nuanță: în școala înființată de statul român se predă atât în „limba română literară”, cât și în „dialectul istoric aromân”.
În pofida tonului triumfalist cu care unele site-uri din Republica Moldova, preluate apoi în România, au anunțat acest moment istoric, acestea au omis, cu voie sau fără voie, să admită elementul de fond cel mai important al evenimentului, care marchează, de fapt, eșecul politicii românismului în Albania, susținută până la nivel de vector prezidențial în 2010: aromânii nu au fost recunoscuți ca „minoritate română”, așa cum aceasta e recunoscută în Ungaria, Serbia (Voivodina) și Ucraina (Bucovina), ci ca „minoritate aromână”, adică ca ceea ce și sunt.
S-ar putea spunea că nu este nimic nou sub soare: și în versiunea franceză a iradelei sultanului Abdul Hamid II din 10/23 mai 1905, prin care aromânii erau recunoscuți ca al 17-lea popor al Imperiului Otoman cu drepturi educaționale și religioase, aceștia nu erau desemnați cu termenul „roumains”, care ar fi făcut o legătură netă și direct cu statul român modern, la insistențele căruia se adoptase documentul, ci cu cel medieval „valaques”. Cu toate acestea, la foarte scurt timp după adoptarea legii, președintele Comisiei parlamentare pentru românii din afara granițelor anunța amplificarea politicii românismului în Albania.
Și în plan intern, statul român sprijină cu putere, direct sau indirect, cu resurse materiale și umane organizațiile aromâne româniste pe motiv „că nu fac politică”, dar este meritoriu că a tolerat, în majoritatea cazurilor, și activitățile organizațiilor naționale aromâne. Mai mult, până în prezent, statul român s-a abținut să egaleze contraperformanța democratică a statului grec în celebrul caz al lui Sotiris Bletsas. În 1995, arhitectul S. Bletsas, președintele asociației aromânilor din Atena, a fost reținut temporar pentru activismul său în cauza limbilor minorităților din Grecia. El a fost imediat inculpat și condamnat în 2001 la închisoare cu suspendare și o amendă uriașă, dar a fost achitat în a doua instanță, după ecourile negative pe plan european ale cazului.
O abordare duală
Abordarea duală internă a problemei aromâne ar putea fi explicată și prin existența în interiorul statului român a unor segmente cu viziuni diferite asupra acestei chestiuni, dar care, bineînțeles, nu își doresc să intre într-un conflict deschis din cauza unei comunități de doar câteva zeci de mii de oameni.
Dar politica românizării din plan intern este caracterizată și de un paradox: dacă dintre aromânii convertiți la românism s-au recrutat, de voie sau de nevoie, cei mai zeloși negaționiști ai identității naționale aromâne, uneori mai zeloși chiar și decât unii români cu mentalitate asimilaționistă care promovează direct sau indirect politica de stat, din majoritatea românească s-au remarcat multe persoane care, conviețuind cotidian pe scară largă cu aromânii, respectă identitatea națională acestora și contribuie la promovarea acesteia, culminând cu impresionantul caz al vorbirii fluente a limbii aromâne și asumarea în plan virtual a unui „suflit armănescu”.
De-a lungul istoriei, statele au apărut și s-au menținut dacă au deținut putere: politică, economică, militară, culturală, societală, socială. De aici și necesitatea creșterii permanente a puterii în competiția cu celelalte state, în primul vecinii. Această creștere se putea face intern, în termeni absoluți, sau extern, în termeni relativi, prin slăbirea puterii concurenților. O cale pentru cea de-a doua variantă este influențarea politicii interne a acestora prin susținerea minorităților din respectiva țară. Statul român nu a făcut excepție de la această regulă și a folosit pe aromâni în două situații în politica sa externă.
Primul caz, în ordine cronologică, este cel al înființării în Imperiul Otoman a unui mare număr de școli și biserici în limba română. Al doilea caz este cel al păcii de la București din 1913, prin care s-a încheiat al doilea război balcanic. Atunci, în negocierile pentru realizarea obiectivului strategic prioritar care era recunoașterea anexării Cadrilaterului de la Bulgaria, statul român a trecut pe plan secund problema drepturilor aromânilor care deveneau minoritari în statele balcanice și a acceptat ca acestea să fie menționate doar în scrisorile anexă la tratat ale primilor miniștri ai Serbiei, Bulgariei și Greciei, care nu aveau forță juridică. Ca urmare, aceste anexe vor rămâne în practica interbelică mai mult niște scrisori de bune intenții, situație confirmată și de faptul că mulți aromâni vor fi nevoiți să emigreze în România.
Dar statul român i-a instrumentat pe aromâni și în plan intern în perioada interbelică, când aromânii au fost colonizați chiar în Cadrilater. În cele două noi județe (Durostor și Caliacra), numărul românilor era infim într-o mare turco-tătaro-bulgară și incursiunile peste graniță ale comitagiilor bulgari erau foarte frecvente, aromânii văzându-se din nou în situația de insecuritate în care se aflaseră în teritoriile de origine pe care abia le părăsiseră. Evitarea acestei situații ar fi fost posibilă prin colonizarea lor în Moldova, Muntenia, Oltenia sau cel puțin în Dobrogea, unde românizarea prin colonizare făcuse progrese semnificative după alipirea din 1878.
Această colonizare organizată pe sate le-a permis aromânilor, în primă fază, să-și perpetueze mai ușor identitatea prin căsătorii endogame, față de cazurile din perioada anterioară primului război mondial (1914-1918). În acea epocă, un număr redus de aromâni, de ordinul sutelor poate, au emigrat individual în România cu scopul asumat de a-și desăvârși educația la nivel superior și de a putea apoi profesa conform acestei pregătiri, situație puțin posibilă în Imperiul Otoman. Mai mult, singura lor opțiune de căsătorie era cea cu românce, iar copiii lor, chiar dacă erau conștienți de originea tatălui, alegeau, bineînțeles, identitatea națională românească. În altă ordine de idei, acești aromâni au ales cu bună știință împlinirea destinului personal în detrimentul celui colectiv, național. Nu a fost acesta cazul singular al României: și aromânii din Grecia, Bulgaria, Serbia/Iugoslavia și Albania s-au aflat apoi în aceeași situație până la căderea comunismului.
Politici diferite, același rezultat
Deși politicile față de aromâni ale statelor grec și român sunt total opuse, pentru aromâni rezultatul e același: asimilarea, realizată prin încadrarea forțată (adică și a acelor aromâni care nu doresc aceasta) în categoriile „elino-vlahi” (greci vorbitori de limbă vlahă) și, respectiv, „macedo-români/români balcanici/români sud-dunăreni/români de pretutindeni”. Nu e astfel de mirare că mulți aromâni consideră românizatoare/românizantă Legea 299/2007 , cunoscută și ca Legea românilor de pretutindeni, în pofida faptului că sintagma „persoanelor care își asumă în mod liber identitatea culturală românească” atenuează mult caracterul asimilaționist al documentului.
Românii pot înțelege mai bine această percepție a aromânilor când își amintesc un episod dramatic din propria istorie modernă: procesul intentat de guvernul maghiar autorilor memorandumului către împăratul de la Viena, desfășurat la Cluj, în 1894. În acel context, Ioan Rațiu, unul dintre inculpați, i-a replicat președintelui tribunalului într-o manieră rămasă celebră: „Existența unui popor nu se discută, se afirmă!” În ceea ce privește prezentul, un aspect anecdotic al eșecului intern al politicii românismului este acela că mulți români din afara zonelor locuite de aromâni încă îi confundă pe aceștia cu armenii sau macedoslavii din Macedonia (FRIM).
De asemenea, statul român folosește un determinism lingvistic în politica sa de românizare: aromâna este un dialect al limbii române, deci aromânii sunt parte a poporului român. Acest determinism este infirmat de numeroase contraexemple pe plan mondial în care nici măcar nu se pleacă de la raportul dialect-limbă. Astfel, 19 țări de pe continentul american au aceeași limbă oficială, spaniola, și aceeași religie, catolicismul, și cu toate acestea cele 19 națiuni, din Mexic până în Argentina, continuă să fie diferite de la lungul război de independență în 1808-1826, care le-a separat de metropola Spania după o istorie comună de trei secole.
O situație similară întâlnim în cele 22 de state arabe din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, din Maroc până în Oman. De asemenea, Marea Britanie, Irlanda, SUA, Canada, Australia și Noua Zeelandă au aceeași limbă oficială engleză și aceeași religie protestantă, și cu toate acestea sunt șase națiuni diferite. Pentru recunoașterea acestei alterități SUA și Irlanda au dus războaie de independență în 1774-1783 și, respectiv, 1919-1921, după istorii comune cu Marea Britanie de două, respective opt secole. În plus, în Scoția, Țara Galilor și întreaga Irlandă limba engleză a împins aproape la dispariție limbile locale, ceea ce nu-i împiedică pe scoțieni, galezi și irlandezi să se simtă altceva decât englezii, împotriva cărora jucau rugby din 1882 în „Turneul celor patru națiuni”.
Mai multe contraexemple de mai mică anvergură geografică și cu diferențe lingvistice minore întâlnim în bătrâna Europă: Franța-Belgia-Elveția-Monaco, Belgia-Olanda, Germania-Austria-Luxemburg-Elveția-Lichtenstein, Danemarca-Norvegia, Rusia-Ucraina-Belarus, Serbia-Croația-Muntenegru, Cehia-Slovacia, Macedonia-Bulgaria, Italia-Elveția-San Marino-Vatican, Spania-Andora, Grecia-Cipru. Aceste cazuri contemporane confirmă teza că limba este doar o componentă a identității naționale, alături de etnie, religie, istorie, cultură, tradiții, obiceiuri și simboluri.
Asimilarea pasivă a unei minorități de o majoritate este un fenomen universal obiectiv pe cel puțin două direcții: migrarea de la micul sat compact etnic la marele oraș dizolvant identitar și căsătoriile mixte. Dar pentru oprirea asimilării active este nevoie mai mult decât o rubrică independentă la recensământ, este necesară existența învățământului în limba minorității respective.
Este meritoriu pentru statul român că, de la sfârșitul anilor 90, a permis desfășurarea unor cursuri neoficiale de limbă aromână în grădinițe și școli din județul Constanța, iar din 2007 a inclus în programa claselor V-VIII cursul opțional de „Cultură și tradiții aromâne” (evitând, totuși, termenul „limbă”). Dar pe termen lung, pentru supraviețuirea limbii în mediul urban este necesară înființarea de instituții de învățământ preuniversitar în limba aromână la cel mai mic nivel: creșă, grădiniță și clasele I-IV. Abordarea la acest nivel redus ar fi simplificată de faptul că pentru formarea de educatoare și învățătoare sunt suficiente câteva locuri la liceele pedagogice din orașele cu semnificative comunități aromâne: București, Constanța și Tulcea.
Simbolurile moderne cele mai importante care contribuie la identitatea națională aromână sunt imnul național „Dimândarea părintească” (Porunca părintească) și sărbătoarea națională de la 23 mai. Versurile imnului au fost scrise în 1888 de pionierul literaturii aromâne Constantin Belimace (1848 Moloviște/Imperiul Otoman/Republica Macedonia – 1932 Bitolia/Iugoslavia/Republica Macedonia). Ziua de 23 mai a fost sărbătorită prima data în 1989, de două asociații aromâne, în cimitirul aromân din Bitolia, la mormântul lui C. Belimace.
Ulterior, aromânii de pretutindeni au început să sărbătorească această zi, în România din 1998. Dar, dacă în Macedonia această zi are chiar statut de sărbătoare legală din 1997 (8.500 de aromâni/0,4% la recensământul din 2002, cu estimări de ordinul sutelor de mii), în schimb, în Grecia, deloc surprinzător, nu este posibilă aniversarea sa.
După căderea comunismului în 1989 și instaurarea democrației orientată, declarativ cel puțin, spre UE și NATO, statul român a ratat o uriașă ocazie de a relansa relațiile româno-aromâne într-o direcție pozitivă, prin respectul reciproc al identității naționale. În comparație cu statul grec care nu recunoaște existența minorităților (cu estimări de ordinul sutelor de mii pentru aromâni), este totuși meritoriu pentru statul român că i-a menționat pe aromâni ca subgrup al românilor la recensămintele din 1992 (cca 29.000), 2002 (cca 28000) și 2011 (probleme din cauza etnonimelor aromân – armân).
Dar această măsură nu este suficientă pentru un stat democratic și un exemplu de bune practici în acest sens l-a oferit chiar un stat ex-sovietic ca Republica Moldova, care la recensămintele din 2004 (2% români – 70% moldoveni) și 2014 (7% români – 75% moldoveni) a acordat cetățenilor săi libertatea de a-și declara naționalitatea română sau moldoveană.
De fapt, această situația identitară dezastruoasă pentru românismul din Republica Moldova este „umbra” care planează de departe asupra problemei aromânilor din România: acceptarea identității naționale a acestora de către statul român ar reprezenta un precedent periculos pentru cazul moldovenilor/basarabenilor/moldovlahi (așa cum sunt incluși în Legea 299/2007), care numără 3 milioane de persoane și care, în comparație cu „verii” aromâni, sunt „frați” cu românii ca relație de rudenie. Dar niciodată nu este prea târziu, cu atât mai mult cu cât de 11 ani România este și stat membru al UE. Aici trebuie remarcat că aderarea la UE a Greciei și României a ridicat gradul de toleranță al acestor state față de identitatea aromână. Astfel, în Grecia a fost posibilă înființarea într-un timp relativ scurt și pe scară largă de asociații culturale locale aromâne, care însă sunt supervizate de o „federație panelenică”.
Spre acceptarea identității naționale aromâne?
Există însă un domeniu în care statul român a făcut un pas major, chiar dacă indirect, pe calea care poate duce la acceptarea identității naționale aromâne. Pentru a înțelege aspectul „indirect” trebuie să avem în vedere dualismul istoric stat-biserică din lumea ortodoxă, definit prin conceptul bizantin symphonia.
Privit din această perspectivă, demersul istoric al Bisericii Ortodoxe Române de a accepta slujirea Liturghiei în limba aromână în octombrie 2015, nu ar fost posibil fără acordul tacit al statului român. Slujba a fost oficiată de un preot și dascăl aromân, la Constanța, cu binecuvântarea arhiepiscopului local (Dobrogea), care în discursul său folosește des sintagma „limba aromână” pentru a-și motiva decizia. Mai mult, în 2016 a fost obținută și binecuvântarea patriarhului pentru slujbele ținute în localitățile cu populație aromână din restul țării: Călărași, Slobozia, București-Ilfov și Timiș.
Înființarea, în cadrul BOR, a unui episcopat neteritorial aromân ar împlini nevoile spirituale ale aromânilor din România.
De-a lungul secolelor numărul aromânilor s-a redus încet, dar continuu, din motive din ce în ce mai subiective cu cât ne apropiem de prezent: însumarea estimărilor din țările lumii în care trăiesc are ca reper probabil numărul de jumătate de milion. Ca urmare, ei au pierdut trenul istoriei secolelor XIX și XX în ceea ce privește formarea statului național.
În contextul în care în secolul XXI se vorbesc câteva mii de limbi (număr variabil tocmai cauza raportului problematic dialect-limbă) în doar 200 de state și aromânii au șansa lor de a-și conserva și promova identitatea națională, cu atât mai mult cu cât sunt cetățeni ai clubului democratic Consiliul Europei, care în 1997 a adoptat „Recommendation 1333 on the Aromanian culture and languageunor”. Pentru aceasta însă este necesară acceptarea unei realități cultural-istorice în continuă evoluție: înainte de a fi o minoritate recunoscută în plan politico-juridic, aromânii sunt o etnie, o naționalitate, un popor, o națiune.