Râsul poate fi o formă de a îi umili pe dictatori. Filmul ”The Death of Stalin” pare că vrea să arate exact acest lucru.
La începutul acestui an, în timp ce Rusia sărbătorea 75 de ani de la încheierea victorioasei, dar și sângeroasei bătălii de la Stalingrad, prin cinematografe din lumea întreagă se perinda un film care-l ia în râs pe însuși Stalin.
Mai mult, rupe hohote povestind cel mai vulnerabil moment al fostului dictator: sfârșitul său subit, în urma unui atac cerebral.
Regizorul, Armando Ianucci, se scaldă de mai multă vreme în apele tulburi ale politicii și nu este la primul film în care ia în râs jocurile de putere. Serialul său vedetă este Veep, însă Ianucci a devenit mai cunoscut după lansarea filmului In the Loop (2009).
Având in vedere istoricul său nu tocmai cuminte, aș crede că regizorul s-a amuzat chiar și la programarea lansării, astfel încât să-i supere pe ruși puțin. La Moscova, rușii s-au supărat ceva mai mult și, conform The Guardian, au retras ”The Death of Stalin” din cinematografe, pe motiv că le “insultă simbolurile istorice”. Aparent paradoxal, a rezultat mai multă publicitate gratuită pentru film.
Ce-i drept, Ianucci nu a pierdut nicio ocazie de a-i umili – în film, desigur – pe fiecare dintre participanții la momentul istoric al morții lui Iosif Visarionovici Stalin.
Secvența de debut a filmului este memorabilă. Stalin sună la Radio Moscova. Tocmai ascultase la radio un concert de Mozart, difuzat live, și voia înregistrarea. Simplul său apel îl bagă pe directorul radioului în panică.
– “Trebuie să sun înapoi în 17 minute.
– 17 minute de la momentul în care ai ridicat telefonul sau de când ai inchis?
– 17 minute de când am spus că sun în 17 minute. Când a fost asta?
– Nu știu… Acum 30 de secunde? Un minut?
– Deci care e?
– Un minut.
– Un minut?
– Ești sigur?
– Nu.”
Directorul sună în cele din urmă înapoi. Nu avea o înregistrare a concertului, iar reprezentația tocmai se încheiase. Dar găsise soluția. Un dirijor este luat de acasă, în pijamale, pentru a conduce orchestra, sunt aduși oameni de pe stradă pentru a umple sala, iar pianista este mituită pentru a cânta din nou. În timpul acesta, la dacea (casa de vacanță – n.e) lui Stalin se revizuiesc listele cu noi asasinate contra ”dușmanilor poporului”.
În sala de concerte se aude iarăși Mozart. Beria, conducătorul forțelor de securitate NKVD, dă ordinul ca asasinatele să înceapă. Lângă el, acoliții lui Stalin își fac farse, spun povești despre Stalingrad și vorbesc cu amuzament despre crimele din trecut. Războiul e încă o poveste spusă la un pahar.
Înregistrarea este gata și e trimisă lui Stalin. Dar asta nu înainte ca pianista Maria Yudina să strecoare un bilețel în care îi spune că este un tiran și că a distrus Rusia. Stalin moare în timp ce râde de cuvintele Mariei. Moare de râs, crezându-se invincibil.
Acum e întins pe covor, în propria urină. Lângă trupul lui Stalin încep să apară ce-i ce-l vor plânge cu lacrimi de crocodil și care vor începe cursa pentru putere. Beria sosește primul, îl urmează Malenkov, liderul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), care știe că trebuie să-l înlocuiască pe “cel de neînlocuit”. Hrușciov, secretarul general al PCUS, își îmbracă costumul peste pijamale, însă ajunge abia al treilea. Alte fețe importante în stat ”rup” ușa cabinetului grăbiți să pară afectați.
Chiar și viața i-a râs în față lui Stalin. Muribund, el nu poate primi ajutor de la cei mai buni medici, pentru că toți sunt închiși în Gulag. Nu cu mult înainte să moară, Stalin pornise o campanie împotriva “asasinilor în halate albe”.
La fel, așa cum el i-a cărat sicriul lui Lenin, pentru ca apoi să-i ia locul, cei ce-i duc lui sicriul, plănuiesc preluarea puterii.
Unde-i rost de urzeală, roata se întoarce mereu. Cei care făceau și desfăceau liste, ajung ei înșuși subiectul unui complot. Beria este asasinat în anul morții lui Stalin, 1953. În 1957, Hrușciov, chiar dacă ajunsese al treilea la parastas, preia puterea de la Malenkov, care e constrâns să-și dea demisia.
Dar să lăsăm istoria în spate. Astăzi, la 65 de ani de la moartea lui Stalin, râdem și, prin râsul nostru, simțim că-l umilim pe unul dintre criminalii istoriei. Dar putem răzbuna cu umor terorea din epoca Stalin?
Dacă filmul “Inglorious Basterds” i-a luat in râs pe naziști, i-a închis într-un cinema și i-a omorât la un loc cu Hitler, înseamnă ca suntem mai puțin “inglorious” în fața cruzimii?
Recent, am demonstrat că noi, ca popor, ne-am născut să facem haz de necaz, iar pancartele creative și amuzante de la protestele contra guvernului au ținut titlurile ziarelor. Am câștigat o mică luptă, dar nu suntem victorioși.
Umorul este eliberator si, uneori, funcționează ca panaceu, ne dă un sentiment temporar de superioritate dar, chiar dacă râdem la urmă, nu e râsul nostru.
”The Death of Stalin” se găsește deja pe DVD si , iar dacă vă hotărâți să organizați un movie-night, iată care sunt cele nouă reguli de neîncălcat înainte de vizionarea filmului cu prietenii.
