O jurnalistă din Ucraina a vizitat recent Osetia de Sud, Abhazia și Transnistria pentru a vedea cum trăiesc oamenii în aceste state nerecunoscute oficial.
În urma conflictelor armate, Georgia, Moldova și Ucraina au pierdut controlul asupra unor părți ale propriilor teritorii, pe care au fost create așa-numitele republici autoproclamate, se arată într-un amplu fotoreportaj publicat de site-ul ”Vecinii” .
Cum au evoluat aceste teritorii din momentul ocupației și în ce mod conflictele armate au schimbat viețile oamenilor de acolo? Ar fi fost posibilă evitarea acestui lucru? Ce pot face Georgia, Moldova și Ucraina ca să recapete controlul asupra teritoriilor ocupate și ce fac acum pentru asta?
În continuare veți putea citi relatările jurnalistei Hrystyna Shevchenko și ale echipei sale despre Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, DNR și LNR – republici, cărora de multe ori le sunt atribuite calificativele „așa-numitele” sau „pseudo-”, iar pretinsul lor statut de „state independente” le-a fost recunoscut, în mare parte, doar de către ele însele. În limbajul diplomatic internațional, aceste „state” se numesc „teritorii temporar ocupate”. Pentru ea, o jurnalistă ucraineană, vizitele de lucru pe care le-a întreprins în fiecare dintre aceste teritorii au fost însoțite de riscul de a fi interogată de către forțele de securitate locale sau chiar de a fi închisă în penitenciar.
Relatările vor fi publicate în mai multe episoade.
Din punct de vedere geografic, toate aceste teritorii se află aproape de hotarele țărilor din care au ieșit sau doresc să iasă (Georgia, Republica Moldova, Ucraina) și sunt ca niște pete mici pe hartă. Cu excepția Transnistriei, toate au un hotar comun cu Rusia.[big]
Chiar și ochiul atotvăzător – Google – nu le marchează ca pe țări aparte, nemaivorbind despre un cetățean de rând al lumii, care probabil cunoaște cu mult mai multe despre Narnia, decât despre aceste așa-numite republici. Singurele excepții sunt locuitorii din spațiul post-sovietic, care mental sunt mai aproape de teritoriile cu pricina. Dar și ei au „scăpări”: majoritatea au auzit despre războaiele care au avut loc acolo, însă rareori pot numi vreun oraș de pe aceste meleaguri misterioase.
Viața în aceste „petece” de pământ este ascunsă după cortine groase, pe care locuitorii așa-numitelor republici independente nu se grăbesc să le deschidă publicului larg. Drept urmare, în articolul ce urmează, eu am încercat să pătrund și să privesc în spatele acestei scene post-sovietice.
Am pornit la drum din Georgia sau, cum îi pun locuitorii ei, Sakartvelo. Țara viilor și a Munților Caucaz are două teritorii ocupate, Osetia de Sud și Abhazia.
Abhazia
[big]Îmi a încep periplul, încercând să ajung la hotarul cu Abhazia, un „stat” recunoscut de doar patru țări, care sunt și membre ale ONU: Rusia, Venezuela, Nicaragua și Nauru. Această republică a apărut în 1993, după un război teribil cu Georgia, conflictul armat fiind susținut de către Federația Rusă.
Referință istorică: După prăbușirea Uniunii Sovietice, Abhazia, care era parte a Republicii Sovietice Socialiste Georgiene, și-a declarat independența. În acel moment, în regiune erau extrem de active serviciile de informații ruse, care au desfășurat o intensă campanie propagandistică și au distribuit în secret arme separatiștilor abhazi. În august 1992, Georgia a detașat în Abhazia forțe militare, care însă au întâmpinat o puternică rezistență armată, în special, din partea mercenarilor ruși și ceceni. Conflictul militar, care a condus la pierderea controlului asupra Abhaziei de către Georgia, s-a încheiat la 30 august 1993.
În urma confruntării, circa 200.000 de etnici georgieni au fost expulzați din Abhazia, iar 13.000 de georgieni și 3000 de abhazi au murit. Georgia însă, și astăzi, tratează Abhazia drept un teritoriu propriu și îi oferă o largă autonomie.
Calea mea trece prin orașul Zugdidi – localitate situată în vestul Georgiei, nu departe de Marea Neagră și care se învecinează cu Abhazia. Dimineața ne întâmpină cu soare, promițându-ne o zi caldă de toamnă. În Zugdidi, în afară de moda neobișnuită de a purta ciorapi negri, observ balcoanele, pe multe dintre care atârnă lenjerie colorată. După cum am aflat, acest lucru are legătură cu conflictul din Abhazia. Dar, îmi continui calea spre hotar…
– Jurnaliști? Ucraina? Da… Trebuie să sun la Ministerul de Interne. Așteptați, deocamdată nu faceți fotografii sau video, îmi spune un ofițer de poliție georgian într-o rusă stâlcită, examinând pașaportul meu, al fotografului și al șoferului.
În timp ce discută cu superiorii săi, privim spre frontieră, unde este agitație. Pe marginea drumului sunt parcate mașini cu plăcuțe de înmatriculare georgiene și abhaze. Lângă ele fumează șoferii – „băieții puternici” cu o înfățișare tipică stau la taclale… Taxiurile se apropie permanent pe partea Abhaziei, din ele ies oameni cu genți și se îndreaptă spre Zugdidi. Cineva urcă într-o mașină.
În sfârșit, ofițerul de poliție ne permite să filmăm, dar numai sub supravegherea lui personală. El ne conduce spre un pod, care este parțial georgian și parțial abhaz. Aici e mișcare permanentă – grupuri întregi de oameni vin dinspre teritoriul ocupat.
– Nimeni nu vă va spune niciun cuvânt, așa că nici nu încercați, ne atenționează ofițerul, râzând. – Și unde este Abhazia? – Pe acolo, doar la 500 de metri distanță.
Mă apropii de o femeie de vreo 50 de ani și de soțul acesteia, un bărbat cărunt.
– De ce mergeți în Georgia?, îi întreb, încercând să fiu binevoitoare.
– Ne ducem la o înmormântare, îmi răspund și doar atunci observ că femeia este îmbrăcată în negru.
– De care parte a hotarului ați vrea să trăiți?
– Acasă. Suntem din Gali.
– Vă place acolo?
– Poate că nu-mi place totul. Dar trăim… Este dificil să-ți găsești un loc de muncă. Dar aceasta este, probabil, o problemă comună pentru toți. Deseori trecem hotarul, ca să mergem la o nuntă, la o înmormântare…
Ceva mai departe văd un bărbat în vârstă. ”Sunt din regiunea Gali”, îmi spune și pe fața lui apare un zâmbet larg.
”Puteți să-mi arătați pașaportul dvs.?” ”Da, sigur”, și bărbatul își scoate din buzunar pașaportul abhaz. În cărțulia cu copertă verde citesc numele bătrânului: Mikka. ”Mikka, de ce abhazii trec hotarul?” ”Se duc la piața din Zugdidi. În Georgia produsele alimentare sunt mai ieftine, iar pe unele dintre ele nici nu le găsești în Abhazia… Eu am un apartament în Georgia și am o casă în regiunea Gali. Trăiesc un pic aici și un pic acolo…”
Tot mai mulți oameni vin dinspre Abhazia și se îndreaptă spre Zugdidi. Iată că trece o căruță. De mine se apropie un om cu ochelari, profil de intelectual, și începe să îmi povestească despre viața de zi cu zi din Abhazia.
”Cel mai mult oamenii suferă din cauza greutăților economice… Singurul nostru venit sunt nucile și porumbul. Locuri de muncă nu există. Limba georgiană a fost recent interzisă în școli. Abhazii, de asemenea, și-au uitat limba și vorbesc, de cele mai multe ori, în rusă,” îmi spune bărbatul, care merge la Zugdidi.
Majoritatea celor pe care îi întâlnesc sunt din regiunea Gali. Cei mai mulți se cred georgieni, nu abhazi – aceste două grupuri etnice sunt clar divizate aici. Abhazii au limba și tradițiile lor. Iar pentru că locuiesc în pseudo-republica abhaziană, georgienii din Gali sunt nevoiți să trăiască după legile acesteia.
Din păcate, în acea zi, nu am mai reușit să discut cu oamenii care se numesc abhazi. Majoritatea fugeau de mine de îndată ce auzeau că sunt jurnalistă…
(va urma)
