Adevăr și justiție: condamnații pe nedrept

România înregistrează cele mai multe procese eronate din Uniunea Europeană. Prinse într-un sistem de justiție controversat, persoanele care cad victimă erorilor judiciare au de dus o luptă anevoioasă pentru a li se face dreptate.
Daniela Tarău a stat 21 de luni într-o celulă a poliției, așteptând să fie judecată pentru o faptă pe care nu a comis-o. Foto: Robert Kallos

Când poliția i-a înconjurat locuința, într-o dimineață rece de ianuarie, Petrică Manolachi a știut că totul se terminase. Tânărul, pe atunci în vârstă de 29 de ani, se ascundea de șase ani, pentru că nu voia să se întoarcă la închisoare pentru un jaf pe care nu îl comisese. Însă acum ofițerii intrau în locuința sa din Iași, îi împingeau la o parte pe prietena sa și pe copilul care plângea, și îi puneau cătușe la mâini.

„Nu puteam să cred că poate să te aresteze cineva pentru o faptă pe care nu ai  făcut-o. „, a povestit Manolachi, care are acum 39 de ani. „Aşa cum vezi în filme că cineva se luptă pentru dreptatea lui, aşa mă simţeam eu în acel moment”.

Acea zi de iarnă din 2010 a fost momentul cel mai negru dintr-o încercare care, spune Manolachi, i-a furat cei mai buni ani — și continuă să-l chinuie și acum, când se luptă pentru a primi compensații de la autoritățile române, într-o țară ce înregistrează cele mai multe procese injuste din Uniunea Europeană.

România le întrece pe toate celelalte 27 de state membre ale UE în privința violărilor dreptului la un proces corect și a altor încălcări de procedură, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, CEDO, se arată într-o investigație publicată de Balkan Investigative Reporting Network, BIRN.

În afara Uniunii Europene, doar Rusia, Turcia și Ucraina înregistrează mai multe asemenea încălcări, potrivit celor mai recente cifre de la curtea de la Strasbourg, care are jurisdicție asupra celor 48 de state membre ale Consiliului Europei.

Corectitudinea procesului judiciar este un subiect delicat în România, unde Partidul Social Democrat (PSD), de guvernământ, a adoptat, de la mijlocul lui 2016, reforme legislative importante despre care spune că sunt cruciale pentru ca judecătorii și procurorii să răspundă într-o mai mare măsură pentru greșelile justiției.

În acest sens, reformele includ crearea unei unități speciale care să investigheze faptele comise de personalul judiciar și puteri sporite pentru Ministerul Justiției, care includ numirea procurorilor șefi.

Însă majoritatea membrilor sistemului judiciar, precum și numeroși observatori internaționali, spun că schimbările țintesc mai degrabă limitarea independenției justiției decât protejarea drepturilor românilor obișnuiți. Reformele vin după ani de urmăriri penale declanșate împotriva unor demnitari și funcționari publici importanți, acuzați de corupție.

În vreme ce reformele împart țara în două tabere, activiștii pentru o justiție corectă spun că această controversă distrage atenția de la adevăratele hibe din sistemul judiciar: de la numeroasele încălcări ale legii comise de către anchetatorii din poliție, până la proasta calitate a asistenței judiciare finanțate de către stat și o mentalitate la nivelul judecătoriilor în cadrul căreia acuzații sunt adesea presupuși vinovați până la proba contrarie.

Injustițiile sunt în unele cazuri agravate de lungile perioade de detenție pentru cei care așteaptă declanșarea procesului, chiar și pentru infracțiuni minore, și de greșelile pe care le fac judecătorii suprasolicitați, care au prea puțin timp la dispoziție pentru a lua în considerare dovezile din dosar, spun criticii. În România nu există procese cu jurați civili, așa că judecătorii poartă întreaga responsabilitate în pronunțarea verdictelor.

Remus Budai, procuror la Parchetul General din București, a folosit o analogie cu sportul pentru a descrie cum este, uneori, să lucrezi într-un sistem de justiție care e departe de a fi perfect. „Când te uiţi la televizor la fotbal, vezi unde greşeşte arbitrul”, a spus el într-un interviu acordat BIRN. „Dar dacă îţi dă fluierul, nu ştii ce să faci cu el”.

Petrică Manolachi încearcă să obțină compensații pentru o condamnare eronată care, spune el, i-a distrus viața. Foto: Lorelei Mihala
‘Nicio șansă’

Anul acesta, în timp ce conducea pe străzile din Iași în iubitul său Rover de epocă, manevrând cu grijă volanul, cu mănuși de piele neagră, Manolachi și-a amintit cum toate problemele sistemului de justiție au părut să conspire împotriva sa.

Coșmarul său a început în 2002, când avea 22 de ani și terminase de curând serviciul militar obligatoriu pe atunci. Într-o zi, poliția l-a chemat la secție ca să răspundă la întrebări despre o infracțiune care fusese comisă în localitate. Aparent, trei bărbați se prezentaseră la ușa unei femei de 80 de ani, pretinzând că strâng bani pentru biserică. Doi dintre ei intraseră în casă și furaseră bani și bijuterii.

Manolachi a fost reținut timp de trei zile într-o celulă a poliției. A refuzat să dea o declarație până când, în cele din urmă, a primit un avocat. Spune că patru polițiști l-au lovit. Părinții săi au reclamat acest lucru la Parchetul Militar, care se ocupă de plângerile împotriva poliției, însă procurorii au spus că sunt dovezi insuficiente pentru a confirma acuzația.

Acuzat de complicitate la jaf, Manolachi a petrecut următoarele opt luni și trei săptămâni în arest, într-o închisoare de maximă securitate din Iași, unde a stat în aceeași celulă cu aproape 50 de alți bărbați, care împărțeau 30 de paturi înguste, suprapuse.

În închisoare

Manolachi era acuzat că stătuse de pază în fața locuinței victimei în timp ce doi alți bărbați îi furau lucrurile. Avea un alibi — potrivit spuselor sale, la acea oră era împreună cu prietena sa. Nu spera să fie crezut, pentru că nu avea încredere în sistemul de justiție. „Eu deja aşteptam, eram sigur că trebuie să execut acea pedeapsă”, a spus Manolachi într-un interviu acordat la locuința sa din Iași. „Asta este România și n-ai nicio șansă să mai scapi”.

Spre încântarea sa, tribunalul l-a achitat din lipsă de dovezi. (Ceilalți doi bărbați au fost condamnați. Bogdan Dumitru Ghiciuc a primit șase ani și șase luni, în timp ce Constantin Damian a primit cinci ani și patru luni.)

„Când am ieşit pe poartă, acei poliţişti mi-au zis: domne, stai să mai citesc o dată, dumneavoastră sunteţi achitat, nu am mai văzut una de nu ştiu câţi ani de zile”, și-a amintit Manolachi.

Însă eliberarea sa a devenit, la scurtă vreme, o glumă proastă. Procurorii au făcut apel și achitarea a fost anulată.

După ce a primit o sentință de cinci ani de închisoare, a făcut la rândul său apel la instanța supremă din România, Înalta Curte de Casație și Justiție. A pierdut. Atunci a fost momentul în care a hotărât să se ascundă.

„Am rămas lemn, nu te mai poţi controla, nu ştii pe care parte să o mai apuci, pentru că clachezi în momentul ăla când ştii că eşti achitat şi îţi vine apoi o condamnare,”, a spus el. „Cinci ani pe care cineva ţi-i ia din viaţă fără să… pentru că nu ai greşit cu nimic”.

Manolachi a reușit să scape de poliție mutându-se de la o adresă la alta și muncind la negru, făcând diverse lucrări plătite cu cash.

În timpul în care fugea de justiție, a înaintat o plângere la CEDO. Au trecut ani în care nu a primit niciun răspuns. Poliția l-a prins în cele din urmă în ianuarie 2010, la scurtă vreme după nașterea fiului său, reușind să-l localizeze după informațiile din certificatul de naștere.

Manolachi a fost trimis direct la închisoare, însă nu a primit o suplimentare a pedepsei pentru anii în care se ascunsese de justiție. A executat aproape trei ani în două închisori, înainte să fie eliberat condiționat, în august 2012. S-a căsătorit cu prietena sa în timp ce se afla în închisoare.

În anul de după eliberare, din senin, a venit o hotărâre judecătorească de la CEDO, potrivit căreia drepturile îi fuseseră încălcate.

Potrivit CEDO, Manolachi nu ar fi trebuit condamnat, după achitarea inițială, fără producerea de noi dovezi. În hotărâre se mai spunea că judecătoria nu audiase martorii lui Manolachi, luând decizia de condamnare exclusiv pe baza declarațiilor date poliției și mărturiilor din procesul precedent.

Dosarul său a fost redeschis. În aprilie 2017, curtea de apel din Iași a anulat condamnarea și l-a achitat. Manolachi dă acum statul în judecată pentru echivalentul a aproape un milion de euro, drept compensații.

‘Erori de judecată’

Potrivit Fair Trials, o organizație de supraveghere a justiției cu sediul la Bruxelles, procedurile judiciare pot fi considerate corecte numai dacă acuzaților le sunt garantate anumite drepturi ne-negociabile. Între acestea se numără accesul la avocați și la informații, precum și prezumția de nevinovăție.

„Statul este acela care trebuie să demonstreze că ești vinovat, nu ești tu acela care trebuie să-și dovedească nevinovăția”, a spus purtătorul de cuvânt Gianluca Cesaro.

Între 2011 și 2018, peste 27.000 de persoane condamnate pentru fapte comise în România au cerut redeschiderea proceselor pe baza mecanismelor legale cunoscute drept „revizuire” și „apel în anulare”, potrivit datelor Ministerului de Justiție. Curțile de judecată au redeschis 242 de procese, iar 17 persoane au fost achitate în urma acestora.

Rejudecările de cazuri sunt permise dacă apar noi dovezi sau dacă CEDO decide că drepturile acuzaților nu au fost respectate. Tot între 2011 și 2018, 688 de persoane au deschis procese pentru a obține compensații pentru “reparare prejudicii erori judiciare”, iar 80 dintre acestea au obținut plăți, potrivit ministerului. Nu s-au putut obține date privind sumele compensatorii.

În același an, potrivit statisticilor CEDO, curtea de la Strasbourg a dat câștig de cauză pentru 49 de plângeri privind violări de drepturi asociate cu încălcări ale procesului juridic în România. CEDO nu decide dacă cineva este nevinovat sau vinovat, numai dacă drepturile persoanelor au fost încălcate.

Pe lângă cele 11 cazuri de violare a dreptului fundamental la un proces echitabil, între plângerile considerate ca fiind întemeiate de către CEDO s-au numărat 20 de cazuri de tratament inuman sau degradant, 12 anchete desfășurate incorect și șase proceduri cu o durată inadmisibil de mare.

Curtea a luat în considerare 3.981 de plângeri din România în 2017. Multe dintre hotărâri au privit plângeri mai vechi, pentru că poate să ia câțiva ani pentru ca CEDO să ajungă la o decizie.

Infografic: BIRN

Numai trei dintre țările membre ale Consiliului Europei au înregistrat mai multe încălcări ale dreptului la un proces corect la CEDO în 2017.

Rusia a înregistrat 217 încălcări ale unor diverse drepturi la un proces echitabil, în timp ce Ucraina a înregistrat 78, iar Turcia 62. La polul opus se află 10 țări care în care nu s-a înregistrat nicio încălcare a dreptului la un proces corect, potrivit hotărârilor CEDO: Albania, Andorra, Danemarca, Irlanda, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Norvegia, San Marino și Suedia.

Rugată să comenteze în legătură cu cifrele slabe înregistrate de România potrivit deciziilor CEDO, o purtătoare de cuvânt a Ministerului de Justiție, Ana Mihăilă, a spus că țara are „cadrul legislativ constituțional şi infra-constituțional” necesar pentru ca persoanele să-și exercite dreptul la un proces echitabil.

Cristi Dănileț, judecător la tribunalul din Cluj și fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii, CSM, organism care garantează independența sistemului judiciar, a spus că datele de la CEDO oferă o imagine greșită, pentru că multe dintre cazurile din România datează de acum șapte sau opt ani.

De atunci, a spus el, reformele CSM au dus la micșorarea duratei proceselor și au îmbunătățit eficacitatea anchetelor privind brutalitățile comise de poliție și alte încălcări de procedură.

Cu toate acestea, el a adăugat că tribunalele pot încă să cadă victimă unor „erori de judecată” cauzate de declarații false obținute de agenți fără scrupule. „Am avut un caz în care polițistul nu găsea un martor şi atunci a apelat la un ‘martor de serviciu’, sunt diverși colaboratori, informatori ai poliției”, a spus el. „L-a chemat pe ăla, i-a dat o ţuică, ăla nici n-a ştiut ce a semnat. ”

Dănileț a adăugat: „Pentru [astfel de]  erori de judecată, noi [magistraţii] nu suntem traşi la răspundere, și niciunde în lume nu se întâmplă”.

După ce a fost achitată pentru o faptă pe care nu a comis-o, Daniela Tarău a înființat o asociație de ajutorare a victimelor erorilor judiciare. Foto: Robert Kallos
‘În iad’

În vara lui 2000, o mamă de 29 de ani pe nume Daniela Tarău a lucrat câteva săptămâni ca secretară la o companie din București care recruta muncitori pentru lucru în Israel. Făcea cafea și răspundea la telefon, dar a fost nevoită să părăsească firma pentru o operație la canalul biliar.

În anul următor, a fost chemată la o secție de poliție pentru a fi martor într-un dosar de fraudă în care era implicată compania. Însă în scurt timp s-a transformat din martor în acuzat. „Am ajuns dimineaţa la secţia de poliţie şi am plecat după aproape doi ani”, a spus Tarău, care acum are 47 de ani.

Alături de alți cinci angajați ai firmei de recrutare, ea a fost acuzată de fraudarea a 44 de persoane care plătiseră pentru a obține de lucru în străinătate. Tarău a susținut că nu mai lucra la companie atunci când fuseseră făcute plățile.

A fost reținută pentru 24 de ore într-o celulă a poliției puțin mai mare ca o baie, cu patru paturi montate în perete. „Mie mi-a creat impresia că acolo am coborât în iad, era foarte cald, foarte mult fum de ţigară”. Apoi a început ciclul mandatelor de reținere preventivă.

Mai întâi, procurorul, Cristian Panait, a cerut ca Tarău să fie reținută în arestul poliției pentru cinci zile, apoi pentru o lună. Procesul s-a repetat de 21 de ori, ca și cum ar fi fost pe pilot automat.

Tarău a spus că Panait, care avea atunci 28 de ani, părea instabil din punct de vedere emoțional. A țipat la ea și la un moment dat a amenințat că o va arunca de la fereastră, a spus ea. „Din punctul meu de vedere,… procurorul era un fel de Dumnezeu, ăsta stabileşte dacă eu am ce să caut aici sau nu. Iar el a stabilit că am ce să caut, în pofida tuturor probelor, [de fapt] în pofida lipsei probelor din dosar”.

Câteva luni mai târziu, Panait s-a sinucis. Unele ziare au legat moartea acestuia de ceea ce jurnaliștii descriau drept presiuni politice pentru anchetarea unui coleg procuror, într-un alt caz. În 2015, regizorul român Tudor Giurgiu a lansat un film inspirat din ultimele luni de viață ale lui Panait.

Oricare ar fi fost contextul comportamentului lui Panait, Tarău crede că procurorul i-a călcat în picioare drepturile. Când un tribunal a condamnat-o, într-un final, la trei ani și trei luni de închisoare cu suspendare pentru fraudă, în noiembrie 2002, fusese deja în arest preventiv, la poliție, pentru 21 de luni.

„Ce este îngrijorător din punctul nostru de vedere este lungimea pentru care o persoană poate fi arestată preventiv este excesivă”, spune Nicoleta Andreescu, director executiv al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki, o organizație neguvernamentală cu sediul la București. „Problema este că această supraveghere din partea judecatorilor a justeţei măsurii este în cele mai multe cazuri pur formală, adică procurorul mai cere 30 de zile şi judecătorul îi mai dă 30 de zile şi practic se reînnoieşte automat.

Din punct de vedere legal nu poţi sta în arest preventiv fără a fi trimis în judecată mai mult de 180 de zile, iar măsura arestării preventive se poate dispune pe o perioadă de maximum 30 de zile şi revizuită în această perioadă până când eşti trimis în judecată”.

Ceilalți cinci acuzați pentru fraudarea clienților — între care o femeie de serviciu angajată la firmă și soțul ei, șofer — au fost și ei condamnați.

După eliberare, Tarău a trimis zeci de plângeri către parlament, președinție și tribunale, susținându-și nevinovăția și cerând rejudecarea cazului. A găsit și o modalitate de a verifica dacă plângerile îi erau citite: capsa paginile la mijloc. „După un timp mergeam în arhiva instanţei să mai iau copii din dosar, aveam o corespondenţă cu Curtea Europeană şi le găseam capsate”, a spus ea.

Tarău a înaintat o plângere la CEDO, care în 2009 a decis că îi fusese încălcat dreptul la un proces echitabil. CEDO a hotărât că îi fusese refuzată asistența juridică adecvată și că fusese împiedicată să adreseze întrebări victimelor fraudei sau să producă martori. Curtea a fost de acord cu faptul că timpul petrecut în arest preventiv fusese excesiv.

Șase ani mai târziu, un tribunal din București a rejudecat cazul, iar Tarău a fost achitată. A cerut apoi 900.000 de euro drept compensații și în cele din urmă i-au fost acordați 100.000 de euro.

Foto: Unsplash
‘Juste compensații’

Tarău a primit, de asemenea, 4.000 de euro ca „juste compensații”, o formă de compensație din partea CEDO, dar plătită de statul în cauză. Este o sumă de obicei mult mai mică decât daunele acordate de tribunalele din țările aflate în jurisdicția curții.

Potrivit Consiliului Europei, organismul pentru drepturile omului care monitorizează plățile acordate ca juste compensații, România a plătit 53,7 milioane de euro în astfel de compensații în ultimii 10 ani.

În 2017, România a plătit 2,6 milioane de euro ca juste compensații în urma deciziilor CEDO. Spre deosebire de România, Danemarca și Norvegia nu au plătit nimic, iar Suedia a plătit 5.000 de euro anul trecut. La polul opus, Rusia și Turcia au plătit 15 milioane de euro, respectiv 12 milioane de euro.

În România, toate daunele sunt plătite de Ministerul de Finanțe. Judecătorul Dănileț a spus că, în teorie, ministerul poate să dea în judecată judecătorii sau procurorii răspunzători de erorile judiciare, pentru a recupera banii, dar că în practică acest lucru nu se întâmplă niciodată.

„Eroare judiciară reprezintă o decizie luată de un procuror sau de un judecător în mod vizibil împotriva legii sau a probelor de la dosar. Fie că a produs fapta cu intenţie, deci el a vrut să producă un rău cuiva, fie dintr-o gravă incompetenţă, care ar fi echivalentul unei grave erori”, a spus el.

Judecătorii și procurorii pot fi trași la răspundere prin acțiune disciplinară sau procedură penală, a adăugat Dănileț. Sancțiunile disciplinare pornesc de la avertismente și opriri din salariu și ajung până la suspendarea sau excluderea din magistratură. Faptele penale se pedepsesc cu închisoarea.

CSM a informat că în 2017 a dat 22 de sancțiuni disciplinare pentru judecători și 10 pentru procurori. Nu a precizat ce sancțiuni au fost legate de erori judiciare sau alte încălcări. Legislativul a citat cazuri precum cele privindu-i pe Manolachi și Tarău ca justificare pentru reformele sistemului de justiție care au început să treacă prin parlament în 2016.

Criticii acestora spun că reformele sunt un răspuns evident politic la o suită de cazuri de corupție care au dus la căderea unor capete importante — între care cel al liderului PSD Liviu Dragnea, care în iunie a primit o sentință de trei ani și jumătate de închisoare pentru abuz de putere, aflată acum în faza apelului.

Organisme precum Comisia Europeană și Departamentul de Stat al SUA, s-au alăturat corului celor care condamnă măsurile legislative.

„[Reformele] includ o serie de măsuri care slăbesc garanțiile legale pentru independența justiției, ceea ce poate submina independența efectivă a judecătorilor și procurorilor și prin urmare încrederea publicului în justiție”, a spus Comisia Europeană într-un raport dat publicității la mijlocul lunii noiembrie.

Între lucrurile care produc îngrijorare raportul a menționat noua unitate specială din parchet pentru anchetarea faptelor comise de judecători și procurori și „motivele extinse de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii”.

Infografic: BIRN

În septembrie, aproximativ 300 de judecători au susținut un protest tăcut în fața Curții de Apel București, purtând pancarte pe care scria „Pentru o justiție independentă”.

În acest timp, la Iași, Petrică Manolachi lucrează când poate în domeniul construcțiilor și luptă în continuare pentru a obține compensații. În timpul liber, meșterește la mașina sa și participă la întâlnirile unui club al deținătorilor de automobile Rover.

CEDO i-a acordat 3.000 de euro ca juste compensații, însă Manolachi cere daune suplimentare în tribunalele românești. În martie, Tribunalul Suceava a decis împotriva lui, hotărând că nu a fost nimic ilegal în legătură cu arestarea sa ori perioada petrecută în arest preventiv, chiar dacă ulterior a fost achitat. Apelul său este pe rol la Curtea de Apel Suceava.

La București, Daniela Tarău a înființat o asociație pentru victimele abuzurilor judiciare, pe care le ajută să-și cunoască drepturile și să acționeze pentru rezolvarea nedreptăților. S-a căsătorit cu un polițist, și-a luat licența în drept și a făcut un master la Academia de Poliție. A continuat cu un doctorat asupra condițiilor din închisorile din România și intenționează să scrie o carte pe acest subiect.

Amintindu-și greutățile prin care a trecut, ea conchide că pur și simplu cazul ei a fost oarecum minor și destul de puțin vizibil încât să rămână nerezolvat în cadrul unui sistem disfuncțional — însă cu consecințe devastatoare pentru ea în plan personal.

„Nu a fost un dosar cu miză”, a spus ea. „A fost unul din multele dosare care a mers ca pe bandă… Cine sunt ăştia? Neica nimeni”.

Dovezi ignorate
Cea mai faimoasă eroare judiciară din România l-a avut ca protagonist pe Marcel Țundrea, 
condamnat la 25 de ani de închisoare pentru violarea și uciderea unei fete de 14 ani în 1992, 
în satul Pojogeni, din sudul țării. Țundrea avea 42 de ani când a fost condamnat. Doisprezece 
ani mai târziu, date obținute prin analizarea ADN-ului, tehnologie care nu exista la vremea 
primului proces, au dovedit că nu el era criminalul. A fost eliberat în 2004.
Remus Budai, procuror la Parchetul General, a fost desemnat să se ocupe de cazul nerezolvat 
după ce Țundrea a părăsit închisoarea. "Vă zic sincer că am plecat cu o mare prejudecată, 
pentru că eu am zis că nu cred ca justiţia noastră poate să facă o eroare atât de gravă", a 
spus el. "Erau niște chestii care nu păreau în regulă".
În timpul anchetei, Budai a descoperit nereguli pe care i le-a atribuit lui Ion Diaconescu, 
procurorul din procesul lui Țundrea, între care omiterea unor dovezi-cheie și neaudierea lui 
Gheorghe Avram, cunoscut poliției drept unul dintre ultimii oameni care o văzuseră pe fată în 
viață.
Potrivit dosarului de inculpare depus de Parchetul General și văzut de BIRN, Budai a conchis 
că Diaconescu comisese abuz în serviciu, o faptă penală pedepsită cu până la trei ani de 
închisoare la vremea respectivă. Cu toate acestea, nicio acțiune nu a putut fi întreprinsă 
împotriva lui Diaconescu din cauza expirării termenului de cinci ani în care acesta ar fi 
putut fi pus sub acuzare pentru asemenea fapte.
Dan Antonescu, fost șef al departamentului de omucideri al poliției din București, a spus: 
"Vorbim de un procuror care cu rea intenţie a omis nişte probe, adică nu a vrut să verifice 
măcar alibiurile lui Ţundrea, ... susţinută această greşeală de două instanţe cel puţin, chiar
trei".
În 2010, Budai a cerut un test ADN al lui Avram. A dovedit astfel că acesta era ucigașul. 
Țundrea nu a aflat niciodată despre condamnarea lui Avram. A murit în 2007 în urma unei boli 
de plămâni contractate în timp ce se afla în închisoare. A fost achitat post-mortem.

Condamnat din cauza asistenței juridice din oficiu
Reprezentarea ineficientă de către unii avocați desemnați din oficiu este una dintre 
principalele cauze care duc la condamnări pe nedrept în România, spun activiștii în favoarea 
dreptului la un proces echitabil.
"Avocaţii din oficiu sunt extrem de slab pregătiţi, a spus judecătorul Cristi Dănileț. “Nu îşi
dau niciun interes în cauză, majoritatea dintre ei nu sunt interesaţi de cauză, nu citesc 
dosarul, nu vorbesc cu clientul sau vin la instanţă şi spun: lăsăm la aprecierea instanţei sau
lăsăm la latitudinea instanţei".
Nicoleta Andreescu, director executiv al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în 
România - Comitetul Helsinki, a dat ca exemplu un caz recent de la o judecătorie din capitală.
"Colegele mele... s-au dus în instanţă să vadă cum decurg audierile.
Era şedinţă publică de judecată în care avocatul din oficiu a cerut revocarea măsurii 
arestării preventive, ... şi a invocat printre altele faptul că inculpatul are un copil minor 
acasă. Şi judecătorul l-a întrebat pe avocat: domnule avocat, dumneavoastră ştiţi măcar de ce 
este arestat clientul dumneavoastră? Clientul era acuzat că şi-a molestat fiica".
În 2017, România a cheltuit aproape opt milioane de euro pentru apărarea din oficiu, potrivit 
datelor ministerului de justiție solicitate de BIRN. 
Potrivit unui studiu din 2010 privind cheltuielile cu asistența legală din oficiu în diverse 
țări europene efectuat de Adunarea Irlandei de Nord, România a cheltuit în medie 23 de euro pe
caz, în comparație cu 1.024 de euro în Olanda și 1.003 euro în Irlanda.
Potrivit unei înțelegeri dintre Ministerul de Justiție și Uniunea Națională a Barourilor din 
România, avocații desemnați din oficiu care lucrează la un caz penal primesc între 30 și 112 
euro (între 130 și 520 de lei) pentru fiecare persoană pe care o reprezintă, în funcție de 
tipul muncii. Salariul mediu net din România este de aproximativ 510 euro pe lună.

Prea multe cazuri
Judecătorii din România sunt obligați prin lege să aloce perioade fixe de timp în fiecare 
săptămână unor sarcini specifice: două zile pentru citirea dosarelor, două zile pentru 
scrierea deciziilor și o zi pentru audieri publice.
În practică, mulți dintre ei sunt suprasolicitați din cauza numărului prea mare de cazuri 
primite și obligați să treacă peste anumite detalii, spun promotorii echității în justiție.
Potrivit datelor Consiliului Suprem al Magistraturii, care supervizează sistemul de justiție, 
judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție au de a face cu 1.000 de cazuri pe an în
medie.
Sinopsis
Lorelei Mihala

Lorelei Mihala este jurnalist la Televiziunea Română. Editor: Timothy Large. Acest articol a fost realizat în cadrul Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, cu sprijinul Fundației ERSTE și al Fundațiilor pentru o Societate Deschisă, în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network.

SHOWHIDE Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.