A fost odată o țară unde cel mai simplu era să fii miliardar. Asta pentru că inflația ajunsese la cote greu de imaginat. Altfel, o lecție a istoriei din care încă sunt multe lucruri de învățat.
Uneori, oamenii se lasă conduși de nebuni, chiar spre propria lor pierzanie. Națiuni întregi acceptă să le fie lideri indivizi mediocri, cărora le atribuie o imagine de eroi naționali, tot atât de mult precum aceștia înșiși caută să pozeze ca salvatori ai neamului.
Politicienii de acest soi joacă adesea rolul „pompierului piroman”, cel care provoacă incendii pe care tot el le stinge. Având nevoie de ficțiuni pentru a ține cu dinții de putere, inventează dușmani și conspirații, pe care dau vina cu înverșunare, până când stârnesc apetitul unor nemiloși adversari reali.
Iugoslavia (federație în formulă restrânsă, formată din Serbia și Muntenegru – n.e.) în perioada 1992-1994 a fost un astfel de caz. Hiperinflația cu care s-a confruntat federația iugoslavă a fost a doua cea mai mare și cea mai lungă din istoria omenirii, devalorizarea dinarului ajungând la un vârf de 313 milioane %. Un nivel greu de imaginat, dacă nu ar fi exemple de viață care să îl ilustreze.
Astfel, un prieten din Muntenegru (așadar, pe atunci, parte a Iugoslaviei) mi-a povestit recent o amintire din copilăria sa: în decursul celor 24 de luni în care dinarul s-a prăbușit, tatăl său ajunsese de la un salariu echivalent cu peste 1.000 de mărci germane, la numai o marcă pe lună. În ziua de salariu, a încasat dinarii în valoare de o marcă și a mers la un magazin din zona unde locuiau. La rafturi, forfotă mare, angajații magazinului schimbau prețurile produselor pentru a le actualiza cu inflația care urca în valuri, de mai multe ori pe zi.
Tatăl său constată cu stupoare că salariul pe o lună nu era suficient pentru a cumpăra nici măcar un produs și, furios, începe să blesteme cu voce tare politicienii, viața, soarta etc. Este auzit de către o vânzătoare, cu care erau vecini, iar aceasta îi șoptește: “vecine, mergi la raftul 3, acolo nu am apucat să schimbăm prețurile”. Îi urmează sfatul și, astfel, reușește să cumpere un mare pachet de biscuiți. Tatăl prietenului meu a mers apoi acasă, a pus pe masa din bucătărie biscuiții și, alb la față, le-a spus copiiilor “asta avem să mâncăm timp de o lună”.
Prea multe împrumuturi nesustenabile
Cum s-a ajuns la astfel de situații? Nu dintr-o dată și, desigur, doar ca rezultat al unui cumul de factori determinanți. Înainte de orice, trebuie spus că ideea rămasă în memoria colectivă a românilor, conform căreia înainte de 1990 “Iugoslavia o ducea mai bine”, este doar pe jumătate întemeiată. În realitate, caracterul socialist al economiei iugoslave s-a bazat pe îndatorare în exces: Tito și cei care i-au urmat la conducerea federației au speculat pe seama statutului de țară nealiniată și au profitat de disponibilitatea ambelor blocuri, cel de Est și de Vest, pentru a acorda Iugoslaviei credite după credite.
De-a lungul anilor ’70 și ’80, datoria externă a Iugoslaviei a crescut constant, de la puțin peste 3 miliarde USD, în anul 1971, ajungând la 20 miliarde USD, în anul 1988. Situația a fost agravată de creșterea simultană atât a șomajului – de la circa 6% la începutul anilor ’70, la peste 16% spre finele anilor ’80 – cât și a inflației – de la 20% la începutul anilor ’70, la peste 160% la finalul anilor ’80.
Timp de două decenii, Iugoslavia a reușit să păstreze un relativ echilibru exportând masiv forță de muncă, atât prin contracte sezoniere în Italia și alte state europene, cât și prin proiecte de infrastructură executate de companiile iugoslave în Orientul Mijlociu, Africa și Europa. Această politică a înregistrat un succes atât de mare, încât iugoslavii aflați la muncă în străinătate trimiteau acasă sume enorme, maximul fiind consemnat în anul 1989, anume 6,2 miliarde USD, ceea ce reprezenta aproape 20% din totalul mondial al remitențelor de acest tip. Problema a fost că nu era suficient.
Îndatorarea excesivă, rezultată din ambiția liderilor iugoslavi de a livra cetățenilor o bunăstare motivată ideologic (de exemplu, prin finanțarea din împrumuturi externe a unor programe ample de construire de locuințe accesibile ca preț), s-a suprapus, însă, cu două tendințe survenite la nivel mondial începând cu anii ’80, asupra cărora Belgradul nu putea avea control: criza petrolieră din anii ’70, care a provocat o recensiune profundă în deceniul următor, pe fondul căreia statele din Orientul Mijlociu și Africa și-au anulat multe proiecte de infrastructură, iar în același timp state precum Coreea de Sud au început să se afirme drept noi competitori pe piața globală a marilor contracte de construcții. În consecință, companiile iugoslave au început să piardă teren.
Spre finalul anilor ’80, șomajul și inflația au urcat în Iugoslavia la un nivel fără precedent, ceea ce a indus în rândul cetățenilor, oameni de rând sau parte a elitei, atitudini și comportamente de tip “scapă cine poate”. Sistemul bancar a fost devalizat într-un mod asemănător cu desființarea CAP-urilor în România – “ia fiecare ce apucă”.
Concret, au existat trei practici pe scară largă care au provocat decapitalizarea iremediabilă a băncilor iugoslave: băncile aveau în portofoliu milioane de credite imobiliare acordate în deceniul anterior, când statul încurajase achiziționarea sau construcția de locuințe în proprietate privată. Din considerente sociale, ratele cu dobândă fixă au fost menținute, chiar dacă inflația a făcut ca sumele rambursate să fie ridicole în raport cu valoarea de credit inițială.
În paralel, au fost acordate către companii sau persoane fizice credite de milioane de dinari, pe criterii pur clientelare și fără vreo speranță să fie rambursate, exact cum în România a fost falimentată Bancorex, dar și alte bănci în primul deceniu de după 1990.
Populația a reactionat la starea de fapt descrisă și și-a însușit comportamentul de tip “prădător” manifestat de stat (din pretinse rațiuni de protecție socială sau pe legături de corupție), recurgând la fraude masive cu cecuri personale (instrumente de plată folosite intensiv în economia iugoslavă, dar cu coeficient mare de risc în condiții de inflație accelerată).
Populismul învinge
Confruntate cu această degringoladă, autoritățile iugoslave au recurs la cea mai facilă soluție – tipărirea repetată de noi bani – ceea ce a agravat inflația. Premierul Ante Markovic, investit în funcție în luna martie 1989, a inițiat un proces federal de privatizare în care a predominat metoda MEBO (privilegierea angajaților și a managerilor la cumpărarea de acțiuni), iar la finalul anului, când inflația ajunsese la 1.000%, a procedat la denominarea dinarului, prin “tăierea” a patru zerouri. Aceste măsuri au funcționat, doar pe moment: în aprilie 1990, inflația era de 0%, însă la sfărșitul anului urcase la 120%.
Ante Markovic era un veteran al Partidului Comunist Iugoslav și luptase ca partizan în al Doilea Război Mondial. Neimplicarea sa în disputele dintre liderii comuniști iugoslavi și eforturile sale ca mediator între republicile din componența federației îl făcuseră cel mai popular politician la nivel federal. Stoparea inflației și orientarea sa reformistă i-au adus și mai multă popularitate.
Dar era croat de origine bosniacă, iar intenția sa de a liberaliza complet economia Iugoslaviei, similar terapiei de șoc ce a fost aplicată în Polonia, a reprezentat muniție pentru contestatarii săi de la Belgrad și l-a adus în situația de a fi acuzat de trădare, ca fiind “mâna cu care americanii vor să distrugă economia țării”. Postul britanic BBC a ajutat (involuntar?) la etichetarea sa ca atare, numindu-l public “aliatul cel mai de încredere al Washingtonului în Balcani”.
În fapt, Markovic a apucat să implementeze numai o liberalizare parțială a economiei, soldată imediat cu falimentul mai multor fabrici de stat. Posibil să fi dorit o accelerare a procesului, până la un punct ireversibil, fiind conștient că nu are timp, nici susținere politică și că armata iugoslavă (dominată de sârbi), devenise de facto un aliat al lui Slobodan Miloșevic. Cert este că viziunea sa reformistă nu a fost împărtășită de către liderii politici sârbi, iar ulterior a fost acuzat că a implementat în avans reformele cerute de creditorii internaționali, raportat la calendarul convenit cu aceștia.
În luna decembrie 1990, Parlamentul de la Belgrad a decis în secret, instigat fiind de Slobodan Miloșevic, la acel moment Președinte al Republicii Socialiste Serbia, să solicite Băncii Naționale a Serbiei tipărirea unei sume enorme – echivalentul în dinari a 1,4 miliarde USD – bani emiși cu titlul de “împrumut” și care au fost basculați pe piața financiară sârbă, prin intermediul unor persoane apropiate președintelui Miloșevic.
Interesul acestuia din urmă era să câștige fără echivoc alegerile programate pentru luna ianuarie 1991, astfel încât să devină primul președinte al nou-născutei Republici Serbia. A reușit, cu prețul sabotării programului de reforme preconizat de premierul Markovic, care abia o lună mai târziu a realizat dimensiunea dezastrului.
Care au fost consecințele imediate ale acestui act de piraterie asupra monedei naționale? În primul rând, plusul de masă monetară a însemnat mai mult de jumătate din volumul de bancnotă nouă pe care Banca Națională a Serbiei intenționa să îl emită în tot anul 1991, iar apariția sa peste noapte a sabotat planurile de reformă economică pe care le avansase premierul Markovic. În al doilea rând, această decizie impusă arbitrar unei instituții bancare ce avea atunci rolul de bancă centrală pentru întreaga regiune iugoslavă și modul discreționar în care au fost utilizați banii au constituit un avertisment pentru elitele locale din Croația și Slovenia și le-au convins că trebuie să iasă urgent din componența federației iugoslave.
Practic, așa-zisul împrumut, care nu a mai fost rambursat niciodată, a fost primul cui bătut în coșciugul Iugoslaviei și momentul de răscruce care a dus ulterior la război.
Tratarea Băncii Naționale a Serbiei de către Slobodan Miloșevic drept un sac cu bani fără fund, aflat la dispoziția sa și a aliaților săi, a avut cea mai gravă consecință politică posibilă: dezintegrarea statului iugoslav, atât teritorial – prin declanșarea mișcărilor de secesiune la nivelul unora dintre republicile federației, cât și financiar – prin amorsarea hiperinflației care s-a dezlănțuit doar la un an după ce liderul sârb câștigase pe bază de mită electorală funcția supremă în stat.
