Scriitoarea Tatiana Țîbuleac a cîștigat un premiu european de literatură cu un volum despre transformarea URSS și renașterea limbii române în Republica Moldova
Romanul Tatianei Țîbuleac ”Grădina de sticlă” a luat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, o recunoaștere care a mai fost primită anterior de alți trei scriitori români.
”Vă mulţumesc tuturor celor care vă bucuraţi împreună cu mine. Un singur premiu, două ţări fericite. ”Grădina de sticlă” este (şi) despre asta!”, a scris Tatiana Ţîbuleac pe pagina ei de Facebook.
Romanul premiat este în fond o carte a unei copilării dramatice. Un rezumat pe scurt, precum în ghidurile TV ar suna cam așa: Lastocika (Rândunica), o fetiță orfană, crede că a găsit fericirea atunci când este luată în grijă de o femeie singură și ambițioasă, grijulie dar și foarte dură, care vrea să-i ofere un viitor prosper. Lastocika descoperă un Chișinău multicultural, în care oscilează între limba română și limba rusă și i se pare o exaltare bizară românismul pe care-l afișează unii. Crescând între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice, fetița este dezorientată și traumatizată de propriile sentimente… Volumul a apărut anul trecut la Editura Cartier.
Tatiana Țîbuleac s-a născut în 1978 la Chișinău și acum are și cetățenie română. După mai mulți ani de jurnalism se stabilește la Paris, unde lucrează în comunicare. În 2016, a publicat un volum de proză scurtă, „Fabule moderne”, iar anul următor primul său roman „Vara în care mama a avut ochii verzi”. ”Grădina de sticlă” este al treilea său volum.
Premiul Uniunii Europene pentru Literatură se acordă anual, începând din anul 2009, tinerilor scriitori contemporani din literaturile emergente (ţările sunt selectate prin rotație pentru participarea în competiția PUEL). Are o valoare de 5.000 de euro. Despre ceilalți câștigători de anul acesta, mai multe amănunte aici.
Prețul limbii
Vă oferim în continuare un fragment dintr-un recent interviu acordat de Tatiana Țîbuleac revistei online Scena9, în care vorbește despre identitate, limbă, subiectivitate:
”Da, eu mereu am spus că românii au fost lipsiți de mâncare, iar noi am fost lipsiți de mai mult. Atunci când în România era foame, frig, erau cozi la tot felul de lucruri, noi întotdeauna eram îndestulați. Dar am plătit pentru asta. Am plătit cu limba, cu identitatea. Nu știu ce e mai grav pe termen lung. Prețul nostru, al basarabenilor, a fost acesta. Noi am avut mâncare și gaze, dar ni s-a luat limba și cred că Grădina de sticlă este cartea generației mele pentru că foarte mulți oameni nici până în ziua de azi nu pot vorbi nici o limbă, nici alta. Noi nici în Rusia nu suntem ruși, nici în România nu suntem români, și există această stare de între a basarabenilor.
Generațiile tinere nu o cunosc pentru că avem foarte mulți tineri deja care nu mai vorbesc rusa, au învățat limba română bună, în școli bune, au avut mult mai multe posibilități: cărți, televiziuni românești. Pe vremea aceea nu a fost așa, și eu am întâlnit foarte mulți oameni, mai ales dintre cei plecați, care ajung în străinătate și ei nu știu ce să răspundă când sunt întrebați ce sunt. (…)
Sunt oameni care se simt stânjeniți să vorbească și rusește și românește, ei au rămas cumva împietriți în acea limbă moldovenească impusă despre care vorbesc eu în carte. Scrisul a fost împins special la această limită ca să se înțeleagă că a fost o limbă compusă, o limbă inventată, dar și o limbă cu care au crescut foarte mulți oameni. E ca un virus pe care îl porți și pe care nu poți să îl elimini acum la 50 de ani. Sunt multe momente în care sunt tristă, de exemplu când văd profesoare foarte bune pe vremuri, care au predat limba moldovenească în școli și acum lucrează undeva peste hotare, în menaj sau oriunde, și se bagă și ele uneori pe Facebook să comenteze, fac greșeli în limba română și toată lumea le sare în cap și le spune vai, ce proastă ești. Dar ea nu știe altfel, pentru că ea a scris cu grafie chirilică, apoi a plecat de acolo, apoi s-a schimbat sistemul și ea acum nu a învățat grafie latină atât de bine. Nu oricine se apucă să se autocizeleze după o vârstă. Sunt mulți oameni din ăștia, oameni care s-au regăsit în Grădina de sticlă. (…) Eu nu am avut pretenția să fac un document, e un Chișinău subiectiv, un Chișinău pe care l-am văzut eu. Sunt unii care vor spune nu, nu a fost așa, și alții care vor spune că parcă am crescut în aceeași curte. Dar atunci când te apuci să scrii o carte, asta se va întâmpla întotdeauna, indiferent de temă”.
