Grădina sovietică. Despre un experiment secret în agricultura Moldovei

Moartea tragică a bunicii sale, îl face pe Dragoș Turea, un tînăr regizor din Republica Moldova, să descopere un experiment științific secret, făcut de regimul sovietic în anii 1960. După zece ani de muncă și după ce a trecut peste nenumărate refuzuri și opreliști, Turea a realizat un film documentar, ”Grădina Sovietică”, în care prezintă planul secret al lui Nikita Hrușciov de aplicare a energiei atomice în agricultura moldovenească. Au fost obținute astfel o fasole mutant, bumbac verde sau ulei de floarea soarelui cu gust de măsline. Totul a avut însă un preț mare, viețile a numeroși oameni. Un interviu de Eugenia Crețu și o nouă ediție a podcastului ”Zoom cu Sinopsis”.

Rezumat al principalelor idei

Filmul a pornit cândva demult, încă pe timpul când s-a destrămat Uniunea Sovietică, de la o confesiune a bunicii mele. Ea mi-a povestit despre experimente. Atunci eram tânăr, aveam vreo 12 ani, și nu prea înțelegeam despre ce vorbește dar, după ce a murit bunica de cancer, mi-am pus întrebări și în 2009 am început să investighez. Chiar eram curios despre ce experimente vorbea. Și atunci am pornit încet investigația aceasta, care m-a dus la niște experimente secrete în agricultura Moldovei, experimente nucleare. „Experimente în grădinăritul atomic” li se mai spune. Și uite așa, pas cu pas, am descoperit un mega-plan al lui Nikita Hrușciov de a transforma Moldova în „grădina sovietică”, aplicând energia atomică la tratarea culturilor agricole.

Am descoperit ulterior acel „Kolos”. Era o mașinărie care iradia porumbul în câmp deschis. Și nu doar porumbul. Era o mașină mare, pe bază de ZIL, care avea o instalație în partea din spate, care iradia semințele ce urmau să fie plantate în câmp deschis. Și acea instalație a fost în sat la bunica. Vorbim de satul Cuhnești, raionul Glodeni, regiunea de nord. Dar a circulat peste tot, de la sud la nord, chiar și în Ucraina a fost. Erau zeci de mașini, toată țara era împânzită cu zeci de instalații, mobile sau fixe. Nu era doar un experiment, era chiar o „grădină sovietică” în care se tratau toate culturile înainte de a fi plantate, cu scopul de a mări cantitatea recoltei, a roadei.

Instalația mobilă Kolos (spic) a Academiei de științe a URSS

Înainte, erau și materiale promoționale, și un braț de cărți, și informații, deci nu pot să zic că era o știință secretă. Poate, felul în care se aplica era secretizat, dar știința propriu-zisă era accesibilă, se preda la Institutul Agricol, toate institutele erau dotate cu instalații. Deci nu pot să-mi explic de ce nu s-a știut până acum. Poate, oamenii nu erau pregătiți să vorbească despre chestia asta. Și în timpul filmului, în timpul investigației, nu toți vorbeau așa ușor. Până la urmă, nu pe toți i-am convins să vorbească.

Oamenii de știință chiar se mândreau. Aveau și rezultate interesante, pe care o să le puteți urmări în film. În anii ’60, spre exemplu, Cazangi, un genetician de la Bălți, a adus o fasole din Mexic, pe care a făcut-o albă, că ea era neagră și lumea nu putea atunci să digere această fasole neagră, nu era obișnuită. Au făcut ulei de floarea-soarelui cu gust de măsline și tot soiul de alte aberații cromozomiale, mutații de care vrei. Chiar și florile erau iradiate pentru a fi pe placul regimului sovietic.

O grădină experimentală în vremea sovieticilor

Cei care au participat activ au murit de tineri, în timpul experimentelor. Despre asta ne vorbesc și oamenii care au supraviețuit. Între timp, au murit și o mare parte dintre ei. Eu sunt documentarist și mi-am pus ca scop să arăt acest experiment, dar urmează ca spectatorul să tragă singur concluziile.

În primii șapte ani, nu am avut finanțare și am investit resursele proprii, dintr-o datorie față de oamenii aceștia care s-au jertfit, s-au sacrificat. Am înțeles cu ce am de-a face și m-am dedicat o sută de procente. Toate resursele pe care le aveam le investeam în film. Dar, totodată, era greu de obținut accesul la anumite locații care ar fi fost importante pentru a coase firul roșu al istoriei. Deseori, mă loveam de această barieră. Între timp, anumite locații au devenit secret de stat. Era greu să înțelegi ce era atât de secret acolo, dar, într-un final, s-au deschis ușile în majoritatea cazurilor. În 80 la sută din locațiile în care mi-am pus ca scop să intru, am intrat. Au fost implicate, cred, vreo zece instituții de stat în acest proiect. Am scris solicitări peste solicitări. Uneori, a durat ani de zile să obțin accesul. Nu peste tot am reușit, au fost și uși închise. Dar nu-i nimic, am prins istoria bine.

Au fost situații când și eu, și echipa am absorbit dozele de radiații pentru zece ani înainte. Mă refer la depozitul de deșeuri. Acolo a fost destul de periculos. Deșeurile, în general, prezintă pericol. Bine, ele au fost deja colectate toate într-o încăpere, unde sunt protejate și este asigurată pază, dar vreo zece ani sau poate și mai mult, au fost abandonate în câmp deschis. Vorbim de câmpul „Gamma” sau instalații precum „Kolos”, care au fost abandonate după ce s-a destrămat Uniunea Sovietică. Nu-i mai păsa nimănui, adică nu a fost cineva să se gândească la ele. Nu cred că suntem noi cei care să putem vorbi astăzi despre urmări, pentru că nu avem cunoștințele necesare, nu suntem inițiați. Putem doar să presupunem ce urmări poate să aibă o sursă de câteva milioane de roentgeni pe oră, dacă a stat în câmp deschis zece ani la rând, pentru oamenii care au trecut pe alături, pentru copiii care, poate, se jucau pe acolo.

Regizorul Dragoș Turea pe teren

Scopul meu nu a fost să investighez ce impact au avut acele surse în timp ce au stat abandonate. Există autorități care pot să facă asta. Eu am încercat să studiez fenomenul în sine, să prind ceea ce mai poate fi prins. Nu am vrut să fac din asta un scandal sau un artificiu care ar stârni anumite reacții. Am vrut să fac ceva care să fie înțeles și într-o mie, și în zece mii de ani. Dar, pe lângă asta, să mai trezim și populația de astăzi, să le arătăm oamenilor și altfel de materiale decât cele care apar în presă, care stârnesc doar niște emoții de moment.

„Grădina sovietică” analizează până în cele mai mici detalii tendința regimului de a ține sub control tot ce-l înconjoară. Se urmărea cantitatea. Cifrele erau importante, nu sufletele. Dar omul nu va putea niciodată să genereze mutații așteptate, cu ajutorul radiației. Este ceva ce nu poți controla, e mai presus de înțelegerea noastră. Nu știi niciodată ce va ieși, va fi aberație cromozomială, va fi ceva la ce nu te aștepți. N-am ajuns noi la asemenea performanțe ca să putem înțelege aceste taine. Dar comanda era clară: să se mărească recolta. Și atunci, sărmanii oameni trebuiau să execute orbește această comandă.

Este aproape identică istoria noastră cu istoria Cernobîlului. Nu suntem doar noi (Moldova – n.e.), este și Cernobîlul, și Semipalatinskul, și toate țărișoarele în care s-au desfășurat zeci de experimente și testări direct pe oameni. Istoria se repetă. Nu e nimic nou în istoria noastră. Păcat că suntem noi cei care trebuie să plătească prețul acestor experimente, pământurile noastre și biodiversitatea, care a fost practic distrusă. În goana după anumite soiuri, am pierdut ceea ce nu mai putem recupera, cu părere de rău. În timp ce noi încercam să facem fasole albă, se pierdea fasolea aceea care s-a transmis din mână în mână multe sute, mii de ani și acum e greu să mai găsești soiuri de aici, din Moldova, adaptate la aceste pământuri, semințe care se uscau și erau transmise din băsmăluță în băsmăluță.

Sunt convins că filmul o să stârnească în Moldova multe critici și nemulțumiri. Și cuvinte de laudă, bineînțeles. La Sarajevo (documentarul a fost recent prezentat acolo în premieră mondială – n.e.), am avut proiecția într-o sală foarte mare, cu 350 de locuri. A fost multă lume, a fost aproape plină sala și am avut dedicate pentru întrebări și răspunsuri 15 minute. Noi am depășit jumătate de oră și moderatoarea a fost nevoită să intervină. Au fost zeci de întrebări, despre film și detalii științifice și tehnice și personale și despre Moldova, despre autorități și despre secret, despre tot, tot. Oamenii erau curioși. Suntem deja în atenția presei și, cu siguranță, o să apară și mai multe articole. Vrem să facem filmul cât mai vizibil. Din punct de vedere comercial, nu cred că vom avea ceva de câștigat, dar nu acesta-i scopul nostru principal, ci să arătăm că putem face film și că avem ceva de zis pe plan mondial.

Eugenia Crețu

Invitatul acestei ediții a podcastului ”Zoom cu Sinopsis” a fost regizorul Dragoș Turea, realizator al documentarului ”Grădina Sovietică”. Reporter: Eugenia Crețu. Editarea aparține lui Mihai Țuțu, de la uzinadepixeli.ro.

SHOWHIDE Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.