E ceva schizofrenic în modul în care au fost desemnați ultimii cîștigători ai premiilor Nobel pentru literatură. Și, da, asta are legătură și cu Balcanii
Info: Premiul Nobel pentru Literatură a fost decernat pe 10 octombrie romancierei poloneze Olga Tokarczuk, pentru ediţia corespunzătoare anului 2018, decernare amînată din cauza unui scandal de agresiune sexuală care a afectat profund Academia Suedeză, instituţia care desemnează cîştigătorii. În aceeași zi s-a anunțat că scriitorul austriac Peter Handke este cîștigătorul ediției 2019 a premiului.
Context: Indiscutabil, și Tokarczuk și Handke sînt scriitori excelenți, cunoscuți, cu operă. Însă nimic nu e mai contradictoriu în ce privește profilul lor social-politic-ideologic. În timp ce poloneza este o activistă de stînga, progresistă și liberală, Handke e contradictoriu pentru opțiunile sale de a relativiza violența și răul care s-au întîmplat în timpul războaielor din Balcani.
Olga Tokarczuk
Conform anunţului făcut Academia Regală de Ştiinţe din Suedia, Olga Tokarczuk a fost premiată pentru „o imaginaţie narativă care, cu pasiune enciclopedică, reprezintă traversarea hotarelor ca o formă de viaţă”.
Tokarczuk, 57 de ani, este cea de-a 15-a femeie care primeşte Nobelul pentru Literatură, de la înfiinţarea acestui premiu, în 1901. Considerată în Polonia drept una dintre cele mai talentate romanciere din generaţia sa, ea rămîne însă totodată o figură nu prea agreată de publicul larg sau de establismentul politic și literar.
Cu simpatii politice de stînga, ecologistă şi vegetariană, afişînd o coafură cu codiţe în stilul ”dreadlock”, Olga Tokarczuk, nu a ezitat în ultima vreme să critice politica guvernului conservator-naţionalist aflat în al Partidului Lege şi Justiţie (PiS), aflat la putere în Polonia.
După un interviu acordat televiziunii publice în 2015, în care denunţa mitul unei Polonii tolerante şi deschise, primeşte ameninţări cu moartea pentru ”defăimarea renumelui Poloniei şi al polonezilor”. A fost nevoită să se deplaseze timp de o săptămînă însoţită de o gardă de corp angajată de editura sa.
Criticii și admiratorii spun despre opera sa că are structuri extrem de variate, de la basm filozofic, la roman polițist, ecologic angajat și metafizic, inclusiv roman istoric.
”În universul poetic al scriitoarei, raţionalul se îmbină cu iraţionalul. Lumea sa este într-o mişcare perpetuă, fără punct fix, cu personaje ale căror biografii şi personalităţi se întrepătrund şi, asemenea unui puzzle gigantic, dau naştere unui splendid tablou de perspectivă. Totul este descris într-un limbaj pe alocuri bogat, precis şi poetic, atent la detalii”, spunea Kinga Dunin, una dintre prietenele autoarei, la rîndul său scriitoare şi critic literar.
„Olga este o adeptă a misticismului în căutarea perpetuă a adevărului, adevăr pe care îl putem atinge doar cînd suntem în mişcare, traversînd frontierele. Toate formele, instituţiile şi limbile încremenite înseamnă moarte”, adăuga Dunin.
La rîndul său, Tokarczuk se autodescrie ca o persoană fără biografie: ”Nu deţin o biografie în adevăratul sens al cuvîntului, foarte clară, pe care să o pot povesti într-o manieră interesantă. Sunt compusă din aceste personaje pe care le-am scos din imaginaţie, pe care le-am inventat. Sunt formată din toţi aceştia, am o biografie cu mai multe cadre, enormă”, a explicat scriitoarea într-un interviu pentru Institutul polonez al cărţii.
Peter Handke
Conform anunţului făcut Academia Regală de Ştiinţe din Suedia, Peter Handke a fost recompensat ”pentru o operă marcantă care, cu ingenuitate lingvistică, a explorat periferia şi specificitatea experienţei umane”.
Romancier, dramaturg şi traducătorul austriac cu o bogată și valoroasă operă, Handke s-a născut în 1942, dintr-o mamă slovenă și un tată, soldat german, pe care l-a cunoscut abia cînd era adult. Se spune că aceste detalii biografice pot explica multe din atitudinile sale publice, ca și stilul scriitoricesc.
Atitudini care, adesea, au stat sub semnul teribilismului. Așa a și devenit cunoscut în lumea literară germană cînd, la 23 de ani, invitat fiind de Gruppe 47 – grupare literată din care făceau parte, mari scriitori ai momentului precum Heinrich Boll sau Gunter Grass -, după ce ascultă cîteva texte, se ridică şi le reproşează celor prezenţi neputinţa lor de a descrie. Bineînţeles, a fost dat afară de la întîlnire, dar unele reviste i-au publicat fotografia şi au scris despre gestul lui.
Primul său roman, apărut în 1970, Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri, se bazează tocmai pe procedeul descrierii, fiind scris într-un stil arid, frust, din care emoționalul este suprimat.
Mare parte din opera sa ulterioară este o continuare stilistică în același mod, subliniind criza de comunicare dintre oameni într-o societate lipsită de compasiune, care funcţionează pe baza unor convenţii.
Peter Handke ajunge – cu asumată voluptate – în mijlocul unei controverse publice în 1997 odată cu publicarea unei culegeri de eseuri și reportaje literare A Journey to the Rivers: Justice for Serbia în care descriind o călătorie a sa în fosta Iugoslavie promovează multe ideile regimului Miloșevici, aflat atunci la putere: sîrbii sînt victime ale propagandei occidentale, ei au mers la război pentru a își apăra teritoriile, Vestul a greșit cînd a recunoscut independența Croației, Bosniei etc.
”Cine este de fapt agresorul? Este cel care a provocat războiul (referire la secesiunea statelor mai sus amintite – n.r) sau cel care l-a început?”, se întreba Handke, care își explica demersul prin faptul că a încercat doar să ”ridice vălul” de pe propaganda occidentală anti-sîrbă. În plus, el aprecia curajul sîrbilor de a se lupta pentru o idee, de a fi mai aproape de spiritualitate sau natură, în timp ce vesticii au căzut sub dominația consumerismului și a materialismului.
Numai că astfel de idei nu puteau să nu sune altfel decît inuman și de neacceptat pentru oamenii care au suferit în timpul războiului din fosta Iugoslavie, de foame, de frig, au fost mutilați sau au pierdut pe cineva drag, au fost forțați să-și părăsească locuințele, au îndurat umilințe.
Handke a continuat să fie consecvent cu sine însuși. În 2006, a ținut să fie prezent la funeraliile lui Milosevic și să țină un discurs omagial. Nu e de aceea surprinzător cîte reacții negative a generat acordarea premiului Nobel în țări precum Bosnia sau Kosovo.
În loc de încheiere
Desigur, un premiu este o opțiune subiectivă, iar premiul Nobel pentru literatură nu poate fi altfel. Desigur, aici este luată în considerare valoarea literară. Desigur, au mai fost discuții despre dacă se poate face o distincție clară între operă și persoană.
Dar parcă niciodată nu au fost atît de diferite valorile susținute de cei doi recent premiați Nobel. Valorile Olgăi Tokarczuk sînt diametral opuse celor ale lui Peter Handke. E ceva schizofrenic aici, e ceva ce pare să țină de vremurile pe care le trăim.
Deși sînt atîtea alte cazuri în trecut (să menționăm aici doar controversatele opțiuni ale lui Hamsun pentru nazism sau ale lui Celine pentru antisemitism), atitudinea sfidătoare sau o doză mare de naivitate – și ne referim aici la Peter Handke – nu pot fi întotdeauna scuze pentru atitudinile publice.
E nevoie întotdeauna de responsabilitate în astfel de cazuri, nu de sprijinirea ideilor sau acțiunilor care îndeamnă la conflict, la ură, la divizare etnică, care argumentează naționalismul, care relativizează violența și războiul.
