Pe malul nordic al insulei turistice Krk se construiește un terminal pentru gaz natural lichefiat. Ecologiștii și localnicii sunt total împotrivă. Experții îl consideră o risipă a banului public. Atunci de ce insistă Croația să transforme o destinație turistică de top într-un proiect energetic?
Primăria din orașul Omišalj, situat pe insula croată Krk. “Obliti privatorum publica curate”, îndeamnă inscripția în latină de deasupra intrării în clădire. “Uitați de interesele private, îngrijiți-vă de problemele publice”.
Pare a fi maxima care îi conduce viața Mirelei Ahmetović, primărița micului oraș. Acum ar trebui să fie în concediu, dar se află la birou, discutând despre proiectul energetic cu care se luptă de trei ani încoace.
Ahmetović, 38 de ani, vorbește pe șleau și își organizează gândurile metodic, la fel ca documentele ținute în dosarul roșu de pe biroul ei: scrisori cu reclamații trimise la ministere și instituții ale statului, majoritatea rămase fără răspuns.
„Cât timp sunt primarul Omišalj […], voi căuta orice mijloc legal ca să blochez acest proiect”, a declarat Ahmetović în cadrul unei investigații BIRN (Rețeaua Balcanică de Investigații Media). „Asta este slujba, datoria, plăcerea mea. Îi voi scrie președintelui lumii dacă va fi nevoie.”
Proiectul care a stârnit asemenea împotrivire este un terminal flotant pentru gaz natural lichefiat (GNL), care ar urma să fie construit în capătul de nord-vest al insulei Krk, cea mai mare insulă a Croației și una dintre cele mai interesante destinații turistice.
Considerat drept „proiect de interes strategic”, el prevede instalarea unui tanc petrolier reabilitat, de 280 m lungime, în fața ruinelor antice ale orașului roman Fulfinum, la câțiva pași de Omišalj. O priveliște unică peste golful Rijeka din nordul Mării Adriatice.
Terminalul, cotat la 234 de milioane de euro, va prelua încărcătura navelor de transport GNL pentru a fi transformată pe loc în gaz obișnuit, care va fi distribuit apoi prin conductele croate.
La capacitate maximă, va putea procesa anual 2,6 miliarde metri cubi (mmc) de gaz – echivalentul a aproape 80% din consumul anual de gaz din Croația. Ar trebui să înceapă să funcționeze în 2021.
Inițiativa a primit o finanțare substanțială din partea UE, fiind unul dintre proiectele de interes comun ale Uniunii – proiecte transfrontaliere de infrastructură care leagă sistemele energetice ale statelor membre.
Guvernul afirmă că proiectul este „important pentru independența energetică și securitatea Croației” pentru că susține diversificarea surselor de gaz – varianta politicoasă pentru a spune că fosta republică iugoslavă nu va mai fi atât de dependentă de Rusia.
Dar experții, activiștii și localnicii intervievați de BIRN consideră proiectul o poveste cu un tâlc anume – ce se poate întâmpla atunci când adopți orbește o doctrină în ciuda bunului simț.
Criticii proiectului afirmă că guvernul a trecut repede la treabă, fără o validare din partea celor ce vor fi afectați. Și nici măcar a unei consultări reale. Localnicii subliniază componenta ecologică, afirmând că proiectul pune în pericol fauna și flora din apele turcoaz ale insulei Krk.
Există păreri care pun sub semnul întrebării și viabilitatea economică a proiectului. Guvernul croat nu a publicat o analiză cost-beneficii serioasă, iar datele BIRN prevăd o irosire monumentală a banilor publici.
Cu mai puțin de un an înaintea datei anunțate pentru începerea activității terminalului, toți indicatorii sugerează că proiectul are șanse mici să devină rentabil sau să scadă prețul gazelor pentru consumatorii din Croația.
De fapt, experții afirmă că bugetul croat va alimenta această cicatrice urâtă de 100.000 tone, cu valoare dubioasă pentru independența energetică a țării, de care vor beneficia în principal alte state din regiune.
‘Ortodoxia energetică’ a UE
Cu rezervele ei de gaze naturale din Marea Adriatică și regiunea estică Slavonia, Croația o duce mult mai bine decât alte state UE în privința independenței energetice.
„Producem în prezent destul gaz pentru a acoperi aproape jumătate din necesarul țării”, spune Katarina Simon de la Facultatea de Mine, Gaze și Petrol a Universității din Zagreb. „Dar, odată cu scăderea producției naționale, devenim mai dependenți de importuri.”
La fel ca pretutindeni în Europa, Croația importă gaze din Rusia – aproximativ 2,04 mmc în 2018, reprezentând două treimi din consumul anual al țării, potrivit datelor gigantului rus Gazprom.
Prin comparație, Germania a importat 58,5 mmc în același an, fiind cel mai mare cumpărător unic din Uniunea Europeană. Slovacia, cu o populație cu puțin mai mare decât a Croației, a importat 5,8 mmc.
În urma unui șir de dispute ruso-ucrainene privind gazele naturale din ultimii ani, ce a dus la blocaje în transportul gazelor în Europa, Uniunea a început să caute surse alternative, iar GNL a devenit o prioritate a politicii energetice europene.
GNL este un acronim care descrie atât metoda de transport, cât și gazul în sine. Pentru a micșora costurile de transport pe distanțe mari, gazul natural este răcit până la minus 162 grade Celsius, când se transformă în lichid. Astfel, se comprimă de 600 de ori.
Gazul lichefiat este transportat către terminale GNL – aidoma celui planificat la Omišalj – unde își recapătă starea gazoasă înainte să fie pompat în sistemul de conducte și distribuit către consumatori.
Asemenea terminale de import au devenit noile porți de acces pentru aprovizionarea cu gaze non-rusești a Europei. GNL este considerat, de asemenea, drept un „combustibil fosil de tranziție”, parte a strategiei UE de a renunța la cărbune și petrol.
În 2016, Comisia Europeană a dezvăluit strategia UE pentru GNL și stocarea gazelor, care include construirea infrastructurii necesare „pentru a completa crearea unei piețe interne de energie și identificarea proiectelor necesare pentru a stopa dependența anumitor state membre de o sursă unică de aprovizionare”.
Pascoe Sabido, cercetător la Corporate Europe Observatory, organizație non-profit din Bruxelles ce monitorizează efectele lobby-ului corporatist asupra politicilor UE, afirmă că imboldul pentru amplificarea infrastructurii GNL vine dinspre industriile de gaz și construcție de conducte, dar și dinspre sectorul de buncheraj, cei care aprovizionează navele cu combustibil gaz lichefiat.
„Această infrastructură este construită pentru a dura”, a declarat el pentru BIRN. „În 20 de ani, acestor companii le va fi mai ușor să încetinească procesul de renunțare la gaze naturale cu argumentul că am construit toată această infrastructură și nu ar trebui să o abandonăm.”
În octombrie, Corporate Europe Observatory, împreună cu mai multe grupuri ecologiste, printre care Friends of the Earth și Greenpeace, au publicat un raport ce arată că, din 2010, doar cinci giganți din domeniul petrol și gaze – Shell, BP, Total, ExxonMobil și Chevron – au cheltuit cel puțin 250 de milioane de euro pentru lobby la UE.
Raportul subliniază că, în ciuda obiectivelor sale privind lupta împotriva schimbărilor climatice, Uniunea Europeană a subvenționat cu generozitate infrastructura pentru gaze.
„Din 2014, peste 1,6 miliarde de euro au mers către proiecte în domeniul gazelor, deși știm că orice infrastructură adițională ne va bloca într-un viitor al combustibililor fosili”, se afirmă în raport.
Potrivit unui studiu de piață al companiei germane Team Consult, capacitatea totală de regazificare a celor 24 de mari terminale GNL din UE era de 146 mmc la sfârșitul lui 2017, față de 90 mmc în 2007.
Aceste cifre vor crește semnificativ odată cu apariția celor 22 de mari terminale de import GNL, planificate sau în stadiul de negociere în Europa (dintre care 17 în UE), potrivit asociației de profil Gas Infrastructure Europe.
Acest boom al infrastructurii GNL este foarte bine văzut de partea cealaltă a Atlanticului, odată ce Statele Unite ale Americii au devenit unul dintre cei mai mari exportatori de gaz din lume. Administrația americană pentru informații energetice (EIA) se așteaptă ca 2019 să reprezinte un an record pentru exporturile de gaze naturale.
La o întâlnire din 2018 cu președintele american Donald Trump, fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a promis că „Europa va importa mai multe gaze din SUA”.
Mike Fulwood, cercetător senior la Oxford Institute for Energy Studies, consideră că asemenea declarații oferă o imagine greșită despre cum funcționează piața. „Juncker nu cumpără gaze, iar Trump nu le vinde”, a declarat el pentru BIRN. „Piața cumpără și vinde gaze.”
Pentru Fulwood, unul dintre principalele avantaje ale terminalelor GNL este faptul că pot fi folosite ca atu în negocierile cu Rusia. „Când ai o sursă alternativă de aprovizionare cu gaze este mai ușor să obții un preț mai bun de la Gazprom”, explică el.
Dar Croația nu va avea acces prea curând la această opțiune – cu sau fără terminal. În 2017, unul dintre principalii furnizori de gaz ai țării, Prvo plinarsko društvo, a semnat un contract pe 10 ani cu Gazprom ce fixează prețul anual pentru un miliard de metri cubi de gaz până în 2027. „Croația se întoarce la Gazprom”, titra cotidianul rusesc Kommersant la anunțarea veștii.
‘Înălbitor în mare’
LNG Hrvatska (GNL Croația), compania de stat care implementează proiectul Krk, nu a răspuns la cererile de interviu ale BIRN și nici la întrebările trimise pe email.
Dar criticii planului GNL afirmă că adeziunea orbească la strategia energetică a UE a ușurat abordarea guvernului, care a ales să ignore problemele care ar fi condamnat alte proiecte de infrastructură.
Vjeran Piršić, președintele organizației non-guvernametale ecologiste Eko Kvarner din Krk, este unul dintre cei mai vocali oponenți ai terminalului. Piršić este un tip solid, dar blând. Când îi sună telefonul, emite trilurile liniștitoare ale grangurului, pasăre des întâlnită în zonă.
Pe pervazul biroului de acasă, din Njivice, un sat aflat la sud de Omišalj, sunt așezate trei săbii japoneze. Piršić ne arată cum ține sabia atunci când meditează ca să elibereze tensiunea acumulată când o campanie devine prea stresantă.
S-a împotrivit cu succes la exploatarea petrolieră din Adriatica, extragerii de cărbune din peninsula croată Istria și unui proiect de extindere a unei conducte petroliere rusești în Adriatica. În prezent, este extrem de preocupat de impactul terminalului GNL asupra mediului înconjurător local.
În noiembrie 2017, LNG Hrvatska a organizat o prezentare publică în Omišalj împreună cu EKONERG, firma care a realizat studiul de impact de mediu cerut de lege.
Aproximativ 400 de oameni din cei 2.500 de locuitori ai orașului au participat la eveniment, care a avut și o sesiune de întrebări și răspunsuri care a durat aproape cinci ore. Înregistrarea audio a sesiunii arată cum directorii dau răspunsuri confuze, incoerente, în timp ce sala devine tot mai ostilă.
La un moment dat, un localnic care se prezintă drept Branko Ban începe să pună întrebări despre poluarea cu hipocloritul de sodiu utilizat pentru curățarea componentelor industriale.
Experții EKONERG încearcă să schimbe subiectul, dar Ban și-a făcut calculele pe baza cifrelor din studiul de impact. Așa că declară, după ce subliniază că hipocloritul de sodiu este, practic, înălbitor de rufe: „Veți arunca în mare aproximativ 376.000 kg de înălbitor în fiecare an!”
Directorii nu neagă acest lucru. Dar după un an, în noiembrie 2018, LNG Hrvatska afirmă pe site-ul oficial că nava GNL cumpărată va utiliza „curățarea mecanică” în locul hipocloritului pentru a spăla componentele industriale.
Potrivit lui Piršić, toată prezentarea a fost o „calamitate” pentru LNG Hrvatska. Compania nu a reușit să potolească îngrijorările localnicilor, nici în ce privește impactul negativ asupra turismului, pericolele la adresa vieții marine sau riscurile asociate cu expunerea terminalului la faimoasele vânturi puternice din regiune.
Comisarul european pentru energie a transmis BIRN un email în care spune că „toate marile proiecte de infrastructură trebuie dezvoltate în strânsă cooperare cu autoritățile locale și cetățenii care trăiesc în apropierea proiectului”.
Dar asemenea cooperare lipsește cu desăvârșire, potrivit lui Piršić și primăriței Ahmetović. Localnicii nu sunt seduși nici de perspectiva noilor locuri de muncă, deoarece un terminal de asemenea dimensiune are nevoie de o echipă de 30-40 de oameni. Aceștia ar urma să fie angajați de Golar Power, o companie norvegiană care va fi responsabilă pentru operarea și administrarea terminalului.
În același timp, Ahmetović afirmă că Tomislav Ćorić, ministrul Mediului și Energiei, a încercat s-o convingă să nu critice proiectul în presă. El i-ar fi promis că va finanța un alt proiect în Omišalj, de apă-canal, – cu condiția să tacă.
Amintindu-și de întâlnirea cu Ćorić din November 2017, ea spune: „Am realizat că eram de fapt mituită cu bani publici.” Ćorić nu a răspuns la solicitările BIRN pentru interviu și nici la întrebările trimise electronic. Serviciul de presă al Ministerului a refuzat să „comenteze aceste declarații nefondate”.
Ahmetović este membră a partidului social democrat (SDP), de centru-stânga, principalul partid de opoziție pentru coaliția condusă de Uniunea democratică croată (HDZ) din care face parte Ćorić.Dar respinge ideea că s-ar opune la construirea terminalului din motive politice. Ea subliniază că membrii consiliului regional au votat în unanimitate, în noiembrie 2017 – atât cei din SDP, cât și cei din HDZ – împotriva proiectului (deși consilierii HDZ s-au abținut la următorul vot, cinci luni mai târziu).
În iunie 2018, Parlamentul a aprobat „Lex GNL”, o lege care a pavat calea pentru terminal și a eliminat problemele de proprietate pentru a urgenta construcția.
Prea puțin, prea târziu
Indiferent de preocupările ecologiștilor și ale activiștilor, experții în energie se tem că proiectul GNL se va dovedi nesustenabil.
Daria Karasalihović-Sedlar, specialistă în petrol și gaze de la Universitatea din Zagreb, afirmă că Croația a intrat prea târziu în jocul GNL pentru a fi un jucător credibil. „Acum 10 ani, piața nu era așa saturată cu gaze naturale”, spune ea. „Am fi putut ajunge un hub pentru gaze”.
Nu doar numărul proiectelor GNL a explodat în ultimii ani în Europa, dar conducta trans-adriatică (TAP), ce conectează nordul Greciei de Italia prin Albania ar trebui să intre în funcțiune în 2020.
TAP face parte din așa numitul coridor sudic de gaze , care promite să aducă în Europa gaze naturale din regiunea Mării Caspice prin traversarea Balcanilor și a Europei Centrale.
Ideea construirii unui terminal GNL la Omišalj datează de la mijlocul anilor 1990, la propunerea companiei petroliere de stat INA, dar planul nu a depășit niciodată stadiul exploratoriu. Conceptul a reapărut la începutul anilor 2000, odată cu înființarea Adria LNG, un consorțiu energetic internațional din care făceau parte nemții de la E.ON Ruhrgas, francezii de la Total, austriecii de la OMV, germano-cehii de la RWE și slovenii de la Geoplin.
Planul Adria LNG de a construi un terminal pentru 10 mmc anual viza crearea unui hub regional pentru gaze construit în parteneriat cu Dina Petrokemija, o uzină chimică croată ce funcționa pe un promontoriu lângă Omišalj.
Pentru a regazifica GNL, este nevoie ca gazul să fie încălzit la o temperatură mai mare de 0 grade Celsius. Adria LNG intenționa să folosească apa caldă, produs secundar al Dina Petrokemija.
Josip Šepčić, fost cercetător, specialist în dezvoltare la Dina Petrokemija, își amintește că era „un proiect serios”. Însă „administrația noastră întârzia, iar companiile străine și-au pierdut răbdarea”, explică Šepčić.
În 2010, Adria LNG și-a închis birourile din Zagreb. BIRN a contactat toate companiile din consorțiu pentru a afla de ce au înghețat proiectul, dar acestea au refuzat să comenteze.
‘Profit pentur alții’
Folosind cifrele guvernului, BIRN a pus la microscop planul de afaceri al proiectului de terminal în construcție acum.
Costul de 233,6 milioane de euro al terminalului GNL include cele 159,6 milioane necesare pentru a cumpăra un petrolier norvegian construit în 2005 și a-l reconverti într-o unitate de stocare și regazificare flotantă, așa cum se numește oficial.
Din cheltuielile totale de capital, 101,4 milioane de euro provin de la Uniunea Europeană. Guvernul croat va plăti 100 de milioane de euro de la buget. În iulie 2019, Comisia Europeană a aprobat această utilizare a banilor contribuabililor „în conformitate cu regulile UE privind ajutorul de stat” împotriva concurenței neloiale.
Cele 32,2 milioane de euro rămase vor veni de la societățile-mamă ale LNG Hrvatska: compania energetică HEP și operatorul de transport prin conducte Plinacro, ambele deținute de stat.
Pentru a obține finanțarea UE, proiectele de infrastructură trebuie să dovedească viabilitate economică. Acest lucru se face printr-o testare de piață de tip „open season”, care verifică interesul pieței și identifică potențiali clienți.
Pe perioada testului, LNG Hrvatska a primit oferte ferme doar de la doi cumpărători. Unul a fost compania de petrol și gaze INA, deținută de stat, iar celălalt HEP. Oferta lor combinată a fost pentru 520 de milioane de metri cubi pe an.
Este foarte departe de limita de 1,5 mmc pentru a atinge pragul de rentabilitate, anunțată de Comisia Europeană. În ciuda calculelor pesimiste, guvernul a decis la începutul lui 2019 să finanțeze proiectul.
Cotidianul Novi list din Rijeka o citează pe directoarea LNG Hrvastka Barbara Dorić spunând că „testul economic al terminalului a fost pozitiv”, iar „prețurile GNL vor fi competitive”. Asta s-ar traduce: cumpărătorii vor fi atrași de prețurile mici ale gazului, astfel că terminalul va deveni profitabil. Dar analiștii consideră că încrederea Barbarei Dorić poate fi exagerată.
Pe de o parte, LNG Hrvatska nu controlează prețul gazelor ce trec prin terminal, deoarece contractele sunt negociate direct între cumpărători (companiile ce vând gazul consumatorului final) și vânzători (companiile ce exportă GNL).
Iar cum LNG Hrvatska este un furnizor de servicii terțiar, al cărui rol este să regazifice gazele lichefiate cumpărate și vândute de alții, singurul preț pe care îl poate influența este tariful operațiunii de regazificare. „Indiferent cât de competitive sunt tarifele tale, nici o companie nu va cumpăra GNL de la tine dacă poate lua gaz mai ieftin din conducte”, explică Karasalihović-Sedlar de la Universitatea din Zagreb.
Comisia Europeană afirma în iulie că, pe baza ofertelor din „open season”, „Croația declară că deficitul de finanțare se va ridica la o pierdere de 193 de milioane de euro”.
Și chiar dacă perspectiva de a cumpăra GNL de la exportatori de pretutindeni poate ajuta la negocierea prețului la gaze cu Rusia, există posibilitatea ca prețul să scadă, dar nu pentru croați, afirmă Fulwood de la Oxford Institute for Energy Studies. „Cum terminalul este plătit din bani publici, practic contribuabilul croat le oferă altor țări ocazia să profite”, spune el.
Ungaria este una dintre aceste țări. În aprilie, Ministerul croat al Mediului și Energiei a anunțat că Ungaria este interesată să cumpere 25% din acțiunile LNG Hrvatska (vezi caseta).
Pal Sagvari, ambasador cu însărcinări speciale pentru relații internaționale la Ministerul ungar de Externe, a declarat pentru BIRN că negocierile sunt în curs. „Ungaria a fost întotdeauna interesată de terminal pentru că dorim să ne diversificăm sursele de gaze”, a spus el.
În 2017, Gazprom a furnizat 7 mmc din cele 10,3 mmc de gaz consumat de Ungaria, potrivit datelor companiei rusești. Cum contractul dintre Ungaria și Rusia urmează să expire în 2021, Budapesta speră să renegocieze termenii și prețurile. „[Terminalul croat] poate fi un instrument de negociere foarte util pentru noi”, spune Sagvari.
Independența în stil baltic
Ca să ne facem o idee despre ce înseamnă să ai un terminal GNL în prag, să ne uităm nu mai departe de portul baltic Klaipeda, al treilea cel mai mare oraș din Lituania.
În centrul bine întreținut, jardiniere cu flori decorează ferestrele caselor în stil nordic, în timp ce blocurile de apartamente în stil sovietic domină restul orașului.
Ancorat în mijlocul portului plin de viață, Independența este primul și singurul terminal GNL al Lituaniei. Este considerat un exemplu de bună planificare ce a reușit să facă diferența pentru independența energetică a țării. Dar experții afirmă că succesul Independenței reflectă un scop precis, care lipsește în cazul planurilor croate.
Terminalul a fost construit cu aproape 450 de milioane de euro din banii contribuabililor, potrivit Comisiei Europene, care a aprobat ajutorul de stat în 2013 pe motiv că „promovează obiectivele energetice ale UE, fără să denatureze concurența”.
De la început și până la sfârșit, proiectul Independența a fost realizat în mai puțin de patru ani (comparativ cu cei aproape 15 ani de planificare, cu diferiți actori, ai terminalului din Omišalj.
Cu cei 294 metri lungime, petrolierul convertit la Klaipede este cu puțin mai mare decât cel pregătit pentru Krk, dar poate procesa până la 4 mmc de gaze naturale pe an – o capacitate aproape dublă față de terminalul croat.
Rytis Savickis, purtător de cuvânt pentru Klaipedos Nafta, operatorul terminalului, companie deținută de stat, afirmă că Independența a regazificat în luna iunie suficient gaz pentru a produce 2,4 terawatt-oră – aproximativ echivalentul energiei consumate în acea lună de statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania).
Înainte ca Independența să înceapă să funcționeze, în 2014, cele trei milioane de lituanieni erau dependenți 100% de gazul rusesc. Exista o conductă, prin Belarus, și un furnizor, Gazprom.
Din 2018, Lituania aproape că și-a înjumătățit importurile de gaz rusesc – cumpărând 1,4 mmc, față de 2,7 mmc în 2013, înainte ca terminalul să fie dat în folosință.
„[Construcția terminalului] a fost o decizie politică și economică”, a declarat pentru BIRN viceministrul lituanian al Afacerilor Externe Albinas Zananavičius la Vilnius, capitala Lituaniei.
Cu plantele lui luxuriante, masa joasă de cafea și scaunele de piele albă, biroul lui Zananavičius are aerul unui living room – cu excepția steagului și a portretului prezidențial de pe perete. „Plăteam unul dintre prețurile cele mai mari din Uniunea Europeană”, spune Zananavičius.
Autoritățile au desemnat ca operator compania Klaipedos Nafta, iar compania de stat de comercializare a gazelor Litgas (parte a Lietuvos Energija) a semnat un acord pe cinci ani cu compania norvegiană Statoil (acum Equinor) pentru a importa 540 de milioane metri cubi de gaz anual.
Potrivit lui Andrius Šimkus, avocat specializat în domeniul energetic ce s-a ocupat de prima legislație GNL lituaniană, în 2010, construirea infrastructurii nu a fost suficientă pentru a sparge monopolul Rusiei asupra pieței gazului.
A fost nevoie de o obligație contractuală specială pentru uzinele energetice pe gaz care produceau căldură sau electricitate. „Am implementat un instrument juridic care impunea obligația de a procura 25% din gazul consumat de la terminalul GNL”, explică Šimkus.
În 2014, imediat după finalizarea terminalului, Lituania a reușit să-și renegocieze contractele cu Gazprom. Presa, inclusiv agenția de știri Sputnik, deținută de Moscova, a transmis că Gazprom a redus cu peste 20% prețurile pentru Lituania.
În vara anului 2016, președinta Croației, Kolinda Grabar-Kitarović, a vizitat terminalul Klaipeda. Două fotografii înrămate din sala de conferințe a navei o înfățișează pozând împreună cu echipajul.
Înapoi la Omišalj, localnicii se plâng că Grabar-Kitarović încă nu a vizitat terminalul GNL care le va redefini orașul.
La mijlocul lunii iulie, președinta Croației a venit pe insulă, unde a găsit timp să discute despre turism cu primarul orașului Krk și să se întâlnească cu producători locali de vin, brânză și măsline. Dar nu s-a apropiat de Omišalj.
Insula Krk plănuiește să devină neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon până în 2030. Localitățile de pe insulă sunt pioniere în reciclare și utilizarea de combustibili alternativi, cum este energia solară. Localnicii sunt îngrijorați că terminalul GNL le va transforma aspirațiile ecologiste într-o batjocură.
În toamna târzie, șantierul răsună de zgomotele picamerelor, în timp ce zeci de muncitori toarnă ciment, înalță piloni de beton și întind sârmă de oțel. Pontonul ce va lega nava de țărm începe să prindă formă.
Pe malul celălalt al golfului îngust se văd limpede ruinele orașului roman Fulfinum – un loc cunoscut pentru concertele de jazz sau muzică clasică în aer liber – pe faleza înverzită, deasupra plajei.
În timpul verii, golful este destinația multor localnici și turiști care vin să înoate și să se relaxeze la umbra pinilor.
Însă există cel puțin un rezident din Omišalj care vede și o parte bună în construcția terminalului. „Poate că este un punct de vedere nepopular, dar Omišalj a fost multă vreme un oraș industrial”, spune Ivan Leko, 34 de ani, specialist în marketing online, privind către șantier de pe terasa casei. „Măcar conductele nu produc poluare activă.”
Și adaugă: „industria din Omišalj este motivul pentru care turismul de masă nu a avut succes în oraș. Dacă vor aduce nava, măcar vom fi protejați de excesul de turiști.”
Déjà vu?
Pentru mulți croați, vestea că Ungaria este interesată să cumpere acțiuni la LNG Hrvatska amintește de altă situație similară, cu final nefericit.
În 2002, guvernul a declanșat privatizarea companiei energetice de stat INA. În următoarea decadă, grupul maghiar petrolier MOL a preluat compania, devenind acționar principal. La finele lui 2012, MOL deținea 49% din INA, comparativ cu cele 45% ale statului croat.
În 2011, agenția croată anti-corupție l-a acuzat pe primul ministru Ivo Sanader că a primit 10 milioane de euro mită de la MOL în 2008 pentru a „vinde INA”.
Sanader a fost condamnat la 8,5 ani de închisoare, deși verdictul a fost anulat de Curtea Constituțională, care a dispus rejudecarea. Procesul a început în februarie 2019, cu directorul MOL Zsolt Hernadi, acuzat alături de Sanader, judecat în absență. Pe 30 decembrie, Sanader a fost condamnat de un tribunal din Zagreb la șase ani de închisoare, iar Hernadi la doi ani.
Procurorii spun că mita de care este acuzat Sanader a ajuns în contul bancar al lui Robert Ježić, antreprenor elvețiano-croat, fost proprietar al unui club de fotbal și al unor instituții de presă.
Ježić a cumpărat uzina petrochimică DINA din Omišalj atunci când a devenit acționar majoritar al unui conglomerat pe nume Dioki d.d. în 2005.
Planul pentru un terminal GNL terestru la Omišalj, dezvoltat de consorțiumul energetic internațional Adria LNG în anii 2000 prevedea funcționarea lui pe proprietatea Dioki. Dar între timp Dioki a falimentat, iar Ježić a devenit martor cheie în procesul împotriva lui Sanader.
