Oficialii maghiari și maghiarii de pretutindeni știu că Trianonul este istorie, dar folosesc subiectul în discursul lor public în ceea privește problema minorităților maghiare din România, Slovacia, Serbia și Ucraina. Este firesc și legitim din punct de vedere istoric ca statul maghiar și minoritățile maghiare să comemoreze ziua de 4 iunie. Dar tot atât de firesc și legitim din punct de vedere istoric este ca statul român și minoritățile românești să aibă altă perspectivă asupra Trianonului. Ceea ce nu mai este însă firesc pentru relațiile bilaterale maghiaro-române este ca acest subiect istoric să revină periodic în discursul oficial
Puțină istorie
Tratatul de la Trianon este unul din cele cinci tratate semnate în urma Conferinței de pace de la Paris din 1919-1920, prin care a fost consacrată în planul dreptului internațional încheierea Primului Război Mondial (1914-1918). Ele au fost semnate între țările învingătoare (Antanta) și cele cinci țări învinse (Puterile Centrale) în prima conflagrație mondială.
Astfel, au fost semnate în ordine cronologică următoarele documente: cu Germania la Versailles la 28 iunie 1919, cu Austria la Saint-Germain la 10 septembrie 1919, cu Bulgaria la Neuilly la 27 noiembrie 1919, cu Ungaria la Trianon la 4 iunie 1920 și cu Imperiul Otoman la Sevres la 10 august 1920.
Cele cinci acorduri de pace nu au fost ratificate de Senatul SUA, iar Rusia nu a fost invitată la Conferința de pace din cauza războiului civil.
Un concept referitor la practica dreptului internațional este cel care se referă la respectarea integrală a tratatelor. Dar atât statele învinse, Germania, Ungaria, Bulgaria și Turcia, cât și unul din statele învingătoare, Italia, au fost profund nemulțumite de prevederile tratatelor de pace și au inițiat o politică externă de revizuire a acestora, inclusiv în plan teritorial.
Tratatul nefavorabil de la Sevres a avut drept consecință întărirea mișcării naționaliste declanșate în 1919 de generalul Mustafa Kemal (Ataturk). Astfel, el a reușit să iasă învingător în 1922 în războiul de eliberare națională și să negocieze favorabil semnarea în 1923 a tratatului de la Lausanne (Elveția), care trimitea în istorie documentul de la Sevres.
Tratatul de la Versailles a fost încălcat de Germania prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu în martie 1935 și remilitarizarea regiunii Renania în martie 1936, devenind astfel istorie.
Tratatul de la Saint-Germain a fost încălcat prin anexarea Austriei de către Germania în martie 1938, deoarece prevedea în mod expres că îndependența și suveranitatea Austriei nu pot fi alienate decât cu consimțământul Ligii Națiunilor. Această prevedere fusese inclusă în document, deoarece la sfârșitul anului 1918 Austria și Germania au încercat și ele să se unească conform aceluiași principiu al naționalităților enunțat de președintele american W. Wilson în ianuarie 1918, dar au fost împiedicate de statele învingătoare. Saint-Germain a devenit astfel istorie pentru Germania și Austria.
Tratatul de la Saint-Germain, care prevedea independența Cehoslovaciei, a fost încălcat și prin cedarea regiunii germanofone Sudeți de către Cehoslovacia Germaniei, în urma Conferinței de la Munchen din 29-30 septembrie 1938 dintre Marea Britanie, Franța, Italia și Germania și apoi, prin ocuparea Cehiei de către Germania în martie 1939. Saint-Germain a devenit istorie pentru Cehoslovacia, Italia, Marea Britanie și Franța.
Tratatul de la Trianon a fost încălcat prin cedarea unor teritorii de graniță de către Cehoslovacia către Ungaria, în urma Primului Arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1938, al Germaniei și Italiei. Trianonul a devenit istorie pentru Ungaria și Cehoslovacia. Rutenia, unul din aceste teritorii aflat la granița cu România, va fi cedat de Cehoslovacia Uniunii Sovietice în 1945 și aparține Ucrainei de la proclamarea independenței în 1991, în contextul dezintegrării URSS.
Tratatul de la Versailles a fost din nou încălcat de Germania prin atacarea și anexarea unor teritorii poloneze în septembrie 1939. Versailles a devenit istorie pentru Germania și Polonia.
Tratatul de la Trianon a fost din nou încălcat prin Al Doilea Arbitraj de la Viena din 30 august 1940 al Germaniei și Italiei, când România a cedat Ungariei Transilvania de NV. Trianonul a devenit istorie pentru România și Ungaria.
Tratatul de la Neuilly a fost încălcat prin semnarea la 7 septembrie 1940 a acordului de la Craiova, prin care România retroceda Cadrilaterul Bulgariei. Neuilly a devenit istorie pentru România și Bulgaria.
Tratatul de la Neuilly a fost încălcat de Bulgaria în aprilie 1941, când a participat la invadarea Iugoslaviei și Greciei și a anexat teritorii ale acestor țări. Neuilly a devenit istorie pentru Bulgaria și Iugoslavia, precum și pentru Bulgaria și Grecia.
Tratatul de la Trianon a fost încălcat de Ungaria în aprilie 1941 când a participat la invadarea Iugoslaviei și a anexat teritorii ale acestei țări. Trianonul a devenit istorie pentru Ungaria și Iugoslavia.
Evoluțiile politice revizoniste din Europa anilor 30 și declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial au trimis în istorie sistemul tratatelor de pace care au pus capăt Primului Război Mondial.
O problemă la zi
Ordinea politică europeană instaurată după al Al Doilea Război Mondial a fost consacrată de sistemul celor cinci tratate de pace semnate la Paris la 10 februarie 1947 de aliații învingători cu țările învinse: Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria.
Atunci a fost trasată actuala graniță dintre România și Ungaria, prin articolul 2 din partea I Frontiere a documentului referitor la România: „Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.” (detalii aici)
Este evidentă lipsa unei menționări a Trianonului, iar data arbitrară de 1 ianuarie 1938 este anterioară zilei de 12 martie 1938 când, prin anexarea Austriei de către Germania, a fost declanșat procesul modificărilor granițelor europene, care va culmina cu Al Doilea Război Mondial.
Acesta este motivul pentru care statul maghiar postbelic nu a menționat niciodată până azi Tratatul de la Paris din 1947 în ceea ce privește frontierele: o astfel de punere în discuție REALĂ a graniței româno-maghiare ar pune în discuție întreaga ordine postbelică europeană.
Oficialii maghiari și maghiarii de pretutindeni știu, așa cum știe întreaga lume, că Trianonul este istorie și îl folosesc în discursul lor public în ceea privește problema minorităților maghiare din România, Slovacia, Serbia și Ucraina.
Este firesc și legitim din punct de vedere istoric ca statul maghiar și minoritățile maghiare să comemoreze ziua de 4 iunie, tot așa cum este firesc și legitim din punct de vedere istoric ca statul român și minoritățile românești să comemoreze ziua de 30 august.
Ceea ce nu mai este firesc pentru relațiile bilaterale maghiaro-române este ca acest subiect istoric să revină periodic în discursul oficial. Relațiile dintre Ungaria și România ar trebuie să fie bune din trei perspective: raportul de vecinătate, raportul de aliați în cadrul NATO și raportul de parteneri în cadrul UE.
Explicația tensionării relațiilor bilaterale este neîncrederea generată de suspicionarea de către statul român a existenței unei agende secrete a statului maghiar cu privire la Transilvania, mai ales pe fondul politicii externe ofensive a guvernării Viktor Orban în problema minorităților maghiare din statele vecine.
Cum să înțelegem cazul minorității maghiare
Pentru înțelegerea tensionării periodice a relațiilor bilaterale maghiaro-române este utilă și comparația cu tensionarea periodică a relațiilor bilaterale româno-moldovene. În discursul politicenilor români față de Republica Moldova revine mereu elementul istoric, începând cu comemorarea zilei de 16/28 mai 1812, când, prin tratatul ruso-turc de la București, Imperiul Rus victorios anexa Basarabia de la Moldova vasală Imperiului Otoman.
În cei 30 de ani de existență ai Republicii Moldova, majoritatea politicienilor și a partidelor politice de la Chișinău au perceput politicienii de la București ca atentatori la statalitatea țării vecine prin promovarea permanentă a ideii de unificare/reunificare. Nu a mirat pe nimeni că o consecință a tensionării periodice a raporturilor maghiaro-române și româno-moldovene a fost îmbunătățirea relațiilor maghiaro-moldovene, care au în comun o conexiune specială cu Kremlinul.
Chiar dacă s-ar ajunge în situația utopică în care subiectul Trianon ar dispărea total din discursul politicienilor de la Budapesta și din cel al minoritarilor maghiari din România, ar rămâne un element istoric specific maghiarilor din România, dincolo de faptul că ei numără 1,2 milioane persoane la o populație a României de peste 19 milioane locuitori. Este vorba de sentimentul de autohtonie al maghiarilor din Transilvania, care ua existat permanent de la descălecatul lor aici în secolul X.
Conceptul medieval de descălecat nu însemna neapărat colonizarea unui teritoriu pustiu, ci cucerirea acestuia și înființarea unui stat propriu al cuceritorilor. (vezi aici) Faptul că românii erau deja în Transilvania și că erau mai mulți, nu i-a împiedicat pe maghiarii cuceritori să se considere timp de 11 secole în țara lor. Pentru a înțelege importanța conceptului descălecatului, este necesar și suficient să se privească la cazul românesc. Până la 1 decembrie 1918, istoriografia și publicistica românească acordau o atenție firească și primordială descălecatului lui Dragoș/Bogdan în Moldova și al lui Radu Negru/Negru Vodă în Valahia.
Dar după unirea României cu Transilvania, subiectul descălecatului românesc a devenit periferic, deoarece nu numai că pentru Transilvania nu era util, dar dimpotrivă, acolo trebuiau folosite argumentele autohtoniei și demografiei, care au căpătat importanță și prin dezvoltarea arheologiei. Un caz concret de exprimare politică a acestui sentiment maghiar al autohtoniei este cererea de autonomie a Ținutului Secuiesc, care nu mai are legătură cu Trianonul și nici măcar cu Transilvania în ansamblul ei.
Evident, nu a existat în istorie un Ținut Secuiesc politico-administrativ, ci doar cele șapte scaune secuiești medievale desființate chiar de statul național maghiar imediat după proclamarea monarhiei dualiste în 1867 și includerea principatului Transilvaniei (1541-1867) în Ungaria. Desigur, nu există o teoremă matematică care să precizeze temporal după câte secole un popor are dreptul să se considere autohton într-un spațiu deja locuit de alt popor.
Dar, independent de subiectul Trianon, statul român are de gestionat cu naționalitatea conlocuitoare maghiară o relație în care trebuie să țină seamă de realitatea existenței acestui sentiment milenar de autohtonie, aniversat în 1896. (vezi aici)
Pentru a înțelege cazul minorității maghiare, se poate studia un caz asemănător, dar care nu mai are aceeași rezonanță: cel al minorităților tătară și turcă. Acestea au cucerit Dobrogea în secolele XIII-XIV și au stăpânit-o șase secole. Astăzi însă, cei 25.000 de turci și 25.000 de tătari rămași reprezintă o pondere infimă a populației României și, chiar și în Dobrogea, ei nu mai constituie majoritatea în nicio localitate.
Dar recunoașterea statutului lor istoric în această provincie este reprezentată de faptul că atât politicienii, cât și majoritatea românească, consideră firească funcționarea geamiilor musulmane în regiune, în timp ce resping existența acestora în restul țării, deoarece cele trei principate medievale vasale sultanului se deosebeau de pașalâcuri și prin lipsa lăcașelor de cult musulmane. (vezi aici)
Cât de inviolabile sunt granițele?
Efectele tensiunilor generate de controversele privind Trianonul sunt limitate de siguranța numită tratatul de pace de la Paris din 1947. Mai mult, ordinea politică europeană postbelică a fost confirmată la 1 august 1975 de Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, desfășurată la Helsinki între 1973 și 1975.
Documentul semnat de cele 35 de state europene prevedea la subpunctul „Inviolabilitatea frontierelor”: „Statele participante considera inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum si frontierele tuturor statelor din Europa, si in consecinţă ele se vor abţine acum si in viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere.” (mai multe detalii aici)
Dezintegrarea pașnică sau violentă a URSS, Iugoslaviei și Cehoslovaciei a fost considerată o problemă internă a celor trei state federale, frontierele lor externe fiind acceptate ca frontiere externe ale unora din fostele republici componente devenite independente. În siajul dezmembrării URSS, la 5 decembrie 1994, la Budapesta, a fost semnat de către trei puteri nucleare membre permanente ale Consiliului de Securitate ONU, SUA, Marea Britanie și Rusia, un acord asociat aderării Ucrainei la Tratatul de Neproliferare Nucleară (1968), în urma căreia Kievul ceda Moscovei armele nucleare rămase pe teritoriul său din epoca sovietică.
În schimb, primul din cele șase puncte ale Memorandumului Asigurărilor de Securitate pentru Ucraina stipula: „The United States of America, the Russian Federation, and the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, reaffirm their commitment to Ukraine, in accordance with the principles of the CSCE Final Act, to respect the Independence and Sovereignty and the existing borders of Ukraine.”
Al doilea punct al documentului prevedea: „The United States of America, the Russian Federation, and the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, reaffirm their obligation to refrain from the threat or use of force against the territorial integrity or political independence of Ukraine, and that none of their weapons will ever be used against Ukraine except in self-defense or otherwise in accordance with the Charter of the United Nations.” (Vezi și aici)
Celelalte două puteri nucleare membre permanente ale Consiliului de Securitate ONU, Franța și China, au semnat o declarație asemănătoare separată.
Dar în martie 2014, Rusia a invadat Ucraina și a anexat Crimeea. Încălcarea chiar de către unul dintre semnatari a unui tratat special privitor la granițele unei țări din Europa, acord semnat după Actul Final de la Helsinki și înregistrat la ONU, a ridicat un mare semn de întrebare asupra respectării principiului inviolabilității frontierelor europene în viitor.
