Asimilarea Naționalității Armăne de către statul român

Autoritățile tocmai au anunțat că materia ”Cultura și civilizația aromână” va deveni curs opțional în școli. E un moment bun să (re)punem în discuție statutul acestei comunități. În continuare, istoricul Marius Teja oferă argumente pentru recunoașterea faptului că aromânii sunt o minoritate distinctă, a cărei identitate națională a fost adesea asimilată de către statul român
Foto: Unsplash

Preambul: Sâmbătă 28 noiembrie, ministrul Educației, Monica Anisie, anunța că, ”împreună cu dl Lala Tașcu, președintele Asociației Livădzli di Paicu, am semnat un protocol de colaborare privind promovarea cursurilor opționale de Cultură și civilizație aromână. Prin intermediul acestui acord, ne dorim introducerea studiului patrimonial cultural al aromânilor, ce cuprinde o bogată literatură folclorică și o remarcabilă literatură cultă (…) Dovada longevității comunității de aromâni rezidă tocmai în spiritul și calitatea ei umană, reușind să-și transmită valorile din generație în generație. Ne dorim ca unitățile de învățământ să le împărtășească și copiilor din bogăția culturală și spirituală a acestei comunități în cadrul orelor de Cultură și civilizație aromână”.

Publicăm, în continuarea acestei informații, punctul de vedere al istoricului Marius Teja. Am respectat modul în care a ales să ortografieze numele comunității din care face parte. Pentru o perspectivă istorică aveți aici mai multe detalii.

Asimilarea Naționalității Armăne de către statul român

În octombrie, un consilier ales al municipiului Constanța și-a anunțat, la un post tv local, susținerea pentru construirea unei biserici în Piața Ovidiu pentru „comunitatea armânească, din care fac și eu parte”. El detalia acest proiect religios: „O biserică care să aparțină de BOR, cu preoți armâni. Comunitatea armânească își dorește o slujbă armânească. Acești capi ai comunității armânești, când au venit cu această solicitare au avut în prealabil aprobarea sau binecuvântarea Arhiepiscopiei Tomisului.”

Chestiunea bisericii cu serviciu religios în Limba Maternă Națională Armănă nu este nouă. Din toamna anului 2015, Arhiepiscopia Tomisului a permis să se slujească săptămânal în Limba Armănă în diferite lăcașuri de cult pendinte, mai ales în Constanța, demers aprobat în 2016 și de Patriarhie la nivelul țării. În lumea ortodoxă, relația dintre stat și biserică a rămas una strânsă, iar dacă și după cinci ani de la schimbarea pozitivă a atitudinii Bisericii Ortodoxe Române față de Naționalitatea Armănă, aceasta nu a fost urmată și de cea statului român, indică faptul că geopolitica BOR nu se suprapune 100% cu cea a statului român.

Din nefericire, „unii din mediul online”, după cum explica ulterior chiar consilierul la o emisiune video a unui website de știri constănțean din 23 octombrie, au deviat discuția despre proiectul religios în altă direcție. La „invitația” moderatoarei ca „să clarifice” chestiunea, demnitarul ales s-a văzut pus în situația de a-și turna cenușă în cap în mod public, de parcă ar fi căzut în abatere, fiind sugestivă limba de lemn folosită în argumentarea „afirmației” finale:  „Am fost elev de liceu militar, am fost și absolvent de academie navală, am absolvit ulterior și Colegiul Național de Apărare. A-mi aduce mie acuze că eu nu cunosc sau că încerc să aduc atingere caracterului de stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil al României, e mare păcat ce au vrut să facă unii din mediul online. Am citat din Articolul 1 din Constituția României. Afirm sus și tare, sunt un cetățean român de naționalitate română. E adevărat că fac parte dintr-o comunitate de dialect a aromânilor”.

Demnitarul local ales menționa că „în momentul în care au sosit în România, și strămoșii noștri s-au declarat a fi români” . Pentru a realiza mai bine valorea „declarației” armănilor care au emigrat compact pe sate în perioada interbelică din Patria cultural-istorică a Balcanilor în Cadrilater pentru o viață mai bună, este utilă o comparație pe care românii adulți la 22 decembrie 1989 o pot înțelege și mai bine. La acea dată, PCR avea 3,8 milioane de membri la o populație de 21 milioane de locuitori. Circa 99,9% dintre membrii de partid habar nu aveau cine și când a scris „Manifestul Partidului Comunist”, dar cunoșteau cu certitudine micile avantaje materiale pe care le aducea acel micuț carnet roșu de partid: astfel se ridicau cu puțin deasupra sărăciei cotidiene naționale la care îi condamnase un regim mafiot  falimentar impus de o armată de ocupație a unei mari puteri vecine.

Dar atacul principal a venit apoi sub forma unui interviu inclus într-un articol asimilaționist al altui website de știri din Constanța, din 27 octombrie. Autorul articolului este și fondatorul website-ului, înființat „ca să-mi asigur libertatea mea cea de toate zilele”, numai că libertatea responsabilă într-o societate democratică presupune și respectarea dictonului: „Trăiește și lasă și pe alții să trăiască!”

În textul care atacă în mod teleghidat Naționalitatea Armănă sunt amestecați într-un ghiveci (în ordine cronologică) Alexandru Macedon, românii vechi, fasciștii, statul aromân, mandatul de deputat pe care îl primește o naționalitate din România, milionul de euro primit de o naționalitate ca subvenție de la stat, propaganda Sputnik  și proiectul bisericii armănilor. Unele ingrediente ale rețetei bucătărești sunt deconspirate încă din titlu: „Biserica aromânilor și propaganda Sputnik despre statul aromân: De la românii vechi la deputatul minorităților și milionul de euro”.

În articol sunt folosite ca argumente asimilaționiste declarațiile unor istorici din Constanța și București și ale unui filolog din Constanța din categoria macedo-românilor. Macedo-românii/românii macedoneni/românii balcanici/românii sud-dunăreni (deși sunt născuți în România!) sunt armăni care și-au renegat, de voie sau de nevoie, Identitatea Națională Armănă și s-au convertit la identitatea națională română. Deși regretabilă, această opțiune poate fi înțeleasă în plan personal, numai că unii dintre renegați/convertiți, ca întotdeauna în istorie, au devenit cele mai zeloase instrumente ale politicii asimilaționiste a statului român. Teatrul de păpuși „Societatea de Cultură Macedo-Română” este cel mai premiat instrument instituțional de către statul român. Totuși, nu se poate ști ce este în sufletul unui astfel de zelos renegat/convertit dimineața, când, privind în oglinda din baie unde nu-l vede și nu-l aude nimeni, încearcă să-l mintă pe cel din oglindă că ar fi român.

Femei aromâne / Foto: cincari.org
Despre propaganda asimilaționistă

Propaganda asimilaționistă susține obsesiv că demersul legitim al armănilor de a li se  recunoaște naționalitatea este motivat doar de „jocuri murdare”  care vizează numai interese personale sau de grup:  „pentru a fi reprezentați în Parlament de un deputat și pentru a primi finanțare de la stat.” În articol chiar se precizează că naționalitățile recunoscute primesc anual sume variind între 1 milion și 6 milioane de euro. Într-o astfel de logică valutară, autorul asimilaționist sugerează, fără să-și dea seama, că vede și în organizațiile celor 19 naționalități recunoscute, subvenționate de bunăvoie cu zeci de milioane de euro anual de către statul român, niște escroci profitori.

În ceea ce privește mandatul de deputat pe care îl primește o naționalitate a cărei pondere demografică nu-i permite să aleagă unul prin resursele umane proprii, trebuie subliniat că într-o democrație principiul reprezentativității parlamentare este cetățenesc și nu etnic, religios, rasial și lingvistic. Situația României postcomuniste este una excepționalistă în lumea democratică contemporană și nu este o surpriză. În 1990-1991, FSN-ul criptocomunist pierdea zilnic credibilitate democratică în fața Occidentului (patru mineriade, Târgu Mureș etc) și atunci această prevedere constituțională a fost una de necesitate propagandistică ca formă de toleranță pe fondul restaurației agresive.

În plus, așa a fost izolată politic naționalitatea maghiară, care nu numai că are ponderea demografică de a putea alege deputați și senatori, dar are și o pretenție autonomistă teritorială de natură istorică. În schimb, statul român a rămas până azi într-o situație de uriașă discrepanță politică internă: deși respinge permanent pretenția autonomistă a naționalității maghiare sub justul motiv că este un drept colectiv, acordă permanent de 19 ori un drept colectiv, deoarece și mandatul de deputat acordat fiecăreia dintre celelalte naționalități reprezintă un drept colectiv!

[/big]Chiar dacă în Arhiepiscopia Tomisului bate un vânt geros dinspre Siberia, asta nu înseamnă că nu este legitimă înființarea unui lăcaș de cult ortodox în cadrul BOR cu slujbă ținută de preoți armăni în Limba Maternă Națională Armănă. Sputnik, trompeta oficială externă a KGB-ului în Al Doilea Război Rece împotriva NATO-UE, speculează la maxim globalismul progresist,  care reprezintă în continuare „călcâiul lui Ahile” al civilizației euroatlantice. Ca urmare, agentura media dirijată de Kremlin exploatează propagandistic orice vulnerabilitate pe care  găsește în statele membre ale organizațiilor euroatlantice într-o cauză a cărei legitimitate nu este acceptată de aceste state.[/big]

Să ne amintim că sfârșitul Primului Război Mondial a adus și destrămarea imperiului Austro-Ungariei și formarea statelor Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia din 1929). Dar slovacii și croații au înțeles repede că frăția slavă cu cehii și, respectiv, sârbii, nu este suficientă pentru a fi tratați în mod egal de către aceștia în cadrul statelor comune și au început să militeze pentru propriile lor state naționale. Contextul celui de-Al Doilea Război Mondial a permis înființarea statelor croat și slovac, dar sfârșitul conflagrației a adus și desființare acestora pe motiv de fascism. Căderea regimurilor comuniste din Cehoslovacia și Iugoslavia la sfârșitul Primului Război Rece a făcut posibilă și reînființarea statelor naționale Slovacia și Croația, de această dată în context democratic, primul pe cale pașnică, al doilea cu sacrificiu de sânge. Pentru microNațiunea Armănă nu se pune problema unui stat național, dar supraviețuirea națiunilor slovacă și croată în cei 45 de ani de comunism antinațional poate fi un exemplu de supraviețuire în așteptarea unui context geopolitic în care să fie „de partea bună a istoriei”.

Emisiunea, interviul, articolul și „unii din mediul online” amintesc de vechea practică tovărășească de „execuție publică” aplicată celui care fluiera în biserica de partid comunistă: era convocat la ședință cu întreg colectivul de oameni ai muncii, ale căror critici redactate de scenaristul ședinței culminau cu autocritica împricinatului, mulțumit, de cele mai multe ori,  că scăpa numai cu un vot de blam. Altcineva în locul consilierului ales și-ar fi dat demisia din funcție decât să accepte că „afirm sus și tare”, dar, din nefericire, reflexul cameleonic istoric de a supraviețui individual cu prețul camuflării identității colective s-a dovedit mai puternic. Este versiunea armănească a  proverbului românesc „Capul plecat sabia nu-l taie!” O învățătură care se poate desprinde din acest caz este aceea că atunci când armănii sunt solicitați să se înscrie în partidele politice românești să condiționeze cu curaj, dacă pot, aderarea de susținerea publică a partidului pentru recunoașterea Naționalității Armăne.

Bărbat aromân / Foto: cincari.org
Despre felurile asimilării

De-a lungul bimilenarei sale istorii, tolerantul popor român a susținut o politică externă pașnică. Doar în epoca modernă, statul român s-a abătut de la această moștenire diplomatică istorică pe două subiecte: Națiunea Armănă și Cadrilaterul. Intempestiva expansiune teritorială într-o mică zonă lipsită aproape total de populație românească a fost reglementată în 1940 de intervenția marilor puteri, fiind reconfirmată prin tratatul de pace de la Paris din 1947, document de drept internațional care stă la baza relațiilor politice europene postbelice.

Dar problema Națiunii Armăne a rămas la fel de spinoasă, ea neputând fi asimilată nici după 150 de ani de la declanșarea ofensivei politicii românismului în Balcani și nici după 100 de ani de la imigrația în Cadrilater. Rezistența românilor din statele vecine României în fața asimilării active și pasive ar trebui să determine statul român să reflecteze mult mai mult la înțeleptul proverb românesc: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”

Asimilarea are două componente: activă și pasivă.

Asimilarea activă se realizează pe trei căi. Prima este reprezentată de refuzul sistematic de recunoaștere oficială a Naționalității Armăne pentru a putea fi înregistrată la recensăminte și pentru omologarea învățământului primar în Limba Maternă Națională Armănă (creșă, grădiniță, clasele I-IV). A doua cale este „încarcerarea” armănilor, sub toate denumirile posibile, în funebra lege pentru armăni nr. 299/2007, cunoscută ca „Legea Românilor de Pretutindeni”. A treia cale este folosirea lingvisticii în scopuri politice: Institutul de Lingvistică al Academiei Române decretează limba armănă ca dialect al limbii române pentru ca cel mai înalt for științific al statului român să poată justifica „științific” că armănii sunt români.

Asimilarea pasivă se realizează, în primul rând, prin căsătoriile mixte româno-armăne. Când se căsătoresc „din dragoste”, aceste persoane nu-și deranjează prezentul cotidian distractiv cu dramatica dilema identitară în care își vor arunca copiii încă din copilărie, când aceștia vor fi întrebați: „Cu cine semeni: cu mama sau cu tata?”, în traducere liberă: „Ce ești: ești ca mama sau ca tata?” . Din nefericire pentru Naționalitatea Armănă, 99% dintre copii își asumă apartenența la naționalitatea română majoritară, pe care apoi o declară la recensământ, deoarece, în mod firesc, nu vor să-și bată cuie în talpă ca naționalitate conlocuitoare într-o țară al cărei stat refuză cu înverșunare să recunoască respectiva naționalitate.

În al doilea rând, asimilarea pasivă este și rezultatul mutării la oraș, unde, nemailocuind cu bunicii, mulți copii armăni nu mai au de la cine să învețe cotidian limba maternă, iar urbanizarea globalizantă îi forțează pe părinți să-și lase copii la creșe și grădinițe în limba română. Supraviețuirea și continuitatea culturală a oricărei națiuni este posibilă numai ca urmare a supraviețuirii și continuității demografice, cu atât mai mult în cazul micronațiunilor. Ca urmare, tinerii armăni și armăne trebuie să revalorizeze sacra datorie față de Națiunea Armănă de a se căsători cu armăne și armăni pentru a transmite generației copiilor lor valorile Identității Naționale Armăne primite de ei de la generația părinților lor.

În acest sens, primul film armănesc, ,„Nu sunt faimos, dar sunt aromân” (2013), relansa foarte sănătoasa tradiție armănă a „pruxiniei” în forma modernă a unei agenții matrimoniale armăne. După câțiva ani, ideea a prins la un grup de tineri armăni din București, care au anunțat pe Internet că intenționează să înființeze o astfel de instituție: mai bine mai târziu decât niciodată să se întemeieze un astfel de mecanism foarte util pentru rezistența împotriva asimilării!

Din nefericire pentru Națiunea Armănă, frustrările acumulate în cei 30 de ani de tranziție postcomunistă de către unii armăni în urma refuzului sistematic al statului român de a recunoaște Naționalitatea Armănă prin discuții de culise, i-au împins pe aceștia la inventarea ereziei makedonomaniei, cu instituțiile sectare aferente acoperite și la vedere.

Partidul inventat în 2015 la Constanța a avut o tentativă de a participa la scrutinul pentru consiliul municipal, dar zgomotul făcut pe grupul Facebook înființat pe 31 iulie nu a ajutat. Makedonomania, ca și sora sa mai mare dacomania inventată de regimul comunist al lui Ceaușescu, este romanofobă, (filosofia greacă antică, dreptul roman și teologia creștină sunt fundamentele intelectuale ale civilizației euroatlantice) dar și grecomană (makedonomania consideră statul național grec ca „Patridă” și fuge de lupta cu propaganda statului național grec care îi consideră pe „makedonii” antici ca fiind greci). Makedonomania, al cărei focar este în Constanța („capii comunității”) și a cărei rețea s-a extins în Occident și Balcani, are două versiuni: o versiune soft scrisă autointitulată makedon-armănism și o versiune hard orală numită autointitulată makedonism.

Statul român a dovedit că, atunci când vrea, acordă statutul juridic de minoritate națională unei naționalități care nu este asociată unui stat național, cum sunt rutenii și tătarii. Nu-i o surpriză că statul român refuză să acorde makedonomaniei statul juridic de minoritate națională armănă, din moment ce chiar makedonomania fuge zilnic contracronometru de cele 4 Principii de bun simț nenegociabile ale Armănamei: Națiunea Armănă non-statală cu Patria cultural-istorică în Balcani (Națiunea Armănă nu are pretenții teritoriale față de statele naționale balcanice și nu este instrumentul politic al unui stat împotriva altui stat), Naționalitatea Armănă, Identitatea Națională Armănă și Limba Maternă Națională Armănă! Este firesc ca Națiunea Armănă să nu fie compatibilă cu secta eretică a makedonomaniei și cu ideologiile asimilaționiste elino-vlahă și macedo-română! (Cuvinte cheie pentru cele 4 principii de bun simț ale Armănamei).

Juristul Nicolae Steinhardt (1912-1989), care a pătimit șase ani în închisorile comuniste, unde a trecut la ortodoxie și apoi s-a călugărit, ne-a lăsat ca învățătură  dictonul „Biruința nu e obligatorie! Obligatorie e lupta!”. Sau, în termenii unui clasic în viață, „Lupta-i grea, dar trebuie dusă… până la capăt!”.

În altă ordine de idei, într-un război de supraviețuire, bătăliile se duc, în primul rând, pentru memoria generațiilor viitoare, așa cum ne arată filmul polonez „Kurier” (2019) despre insurecția antigermană reprimată de la Varșovia din august-septembrie 1944. Bineînțeles că problema supraviețuirii Naționalității Armăne în statele naționale în care trăiește nu are caracterul unui război cald clasic, purtat cu arma în mână, ci unul rece, purtat cu Cuvântul oral și scris pentru continuitatea Conștiinței Naționale Armăne în sufletul și mintea armănilor. Un astfel de Cuvânt este și Petiția adresată Parlamenului României pentru recunoașterea Naționalității Armăne, lansată la 1 august 2020.

În cei 30 de ani de tranziție postcomunistă, foarte mulți armăni au păstrat tăcerea cu privire la Identitatea Națională Armănă, fiind astfel precauți cu siguranța slujbelor sau afacerilor din care își întrețin familiile. Nu este o surpriză că această tăcere s-a reflectat și la semnarea Petiției, unii armăni considerând prudent să nu-și facă semnătura vizibilă.

Pe de altă parte,  este îmbucurător faptul că printre semnatari se numără și români din toată țara. În schimb, reacția oficială a makedonomaniei a venit abia pe 10 august, încadrându-se, cum era de așteptat, în intensa propaganda virtuală și fizică de sabotare a celor 4 Principii de bun simț ale Armănamei: anticipa cu satisfacție „insuccesul” Petiției în loc să-i detalieze conținutul, să facă apel la semnarea acesteia și să o distribuie. Ceea ce a „uitat” să spună „curajosul” politician din imagine este că a semnat Petiția doar cu prenumele și inițiala numelui!  „Ziua de Constanța” s-a individualizat publicând pe 3 august o știre despre Petiție, preluată și de ziare.com, ziarelive.ro și ultimele-știri.eu.

Foto: Unsplash
„Ca să câștigi, mai întâi trebuie să pierzi!”

Pentru a înțelege mai bine cum se va reflecta pozitiv recunoașterea Naționalității Armăne asupra recensământului, este utilă comparația cu procesul regimului căderii comunist din Polonia. În prima parte a anului 1989, partidul comunist a fost nevoit, după 10 ani de intensă activitate clandestină a sindicatului muncitoresc Solidaritatea și după ce M. Gorbaciov anunțase că URSS nu va mai interveni miltar pentru a salva regimurile comuniste din Europa de Est, să înceapă negocieri cu Solidaritatea legalizată pentru tranziția pașnică la democrație.

Acordul încheiat prevedea că alegerile vor fi libere la camera superioară, unde toate mandatele au fost scoase la concurs, și parțial libere la camera inferioară, unde opoziției i-au fost alocate doar o treime din mandate. Alegerile din iunie au reprezentat un uriaș succes pentru Solidaritatea: nu numai că și-a câștigat locurile rezervate din camera inferioară, dar a obținut și 99 din cele 100 de locuri ale camerei superioare. Conform înțelegerii, parlamentul l-a ales ca președinte al țării pe generalul W. Jaruzelski, instalat la putere în 1981.

Conform regulilor democratice, acesta  a acordat mandatul de premier partidului comunist, care avea majoritate relativă. Trebuie precizat că în perioada comunistă au funcționat în Polonia încă două partide, popular și democrat, având însă doar un rol de figurație, ca toate organizațiile social-politice dintr-un regim comunist. Numai că, văzând că tovarășii comuniști chiar respectă regulile democratice, popularii și democrații au prins curaj și au refuzat coaliția de guvernământ  cu aceștia. Jaruzelski a fost nevoit să acorde mandatul de premier Solidarității și, astfel, în august a fost investit primul guvern necomunist din blocul sovietic. După 45 de ani de rezistență tenace, națiunea poloneză s-a eliberat pașnic de regimul comunist impus de o putere străină în momentul în care comuniștii au început să respecte democrația.

„Ca să câștigi, mai întâi trebuie să pierzi!” ne învață filmul serial istoric turcesc „Patria mea ești tu!” (sergentul turc prizonier Ilias către maiorul turc prizonier Cevdet). Bineînțeles că în cazul Armănamei nu se pune problema sacrificiului fizic extrem din film, dar armănii pot învăța că un scop colectiv precum Ideea Națională Armănă nu poate fi realizat fără sacrificii individuale materiale, care sunt posibile numai dacă sunt înțelese ca o datorie sacră.

În epoca modernă, ei au fost lăsați să facă averi în statele ale căror cetățeni sunt, pentru a fi puși apoi să joace rolul de Mecena filantropi pentru acestea. Acum este datoria lor să înființeze un Fond Cultural Armăn care să sponsorizeze un Institut de Studii Armăne, ca precursor al unei Academii Armăne a cărei misiune fundamentală să fie argumentarea științifică a realității că Armănii  au fost, sunt și vor să fie Armăni!

„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă!” (I. Rațiu, 1894, Cluj): doar inconștienții se laudă că nu le este frică, dar, totuși, cineva trebuie să își asume postul de stegar al Națiunii Armăne!

Sinopsis
Marius Teja

Marius Teja este absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București și publicist. Locuiește în Constanța și este de naționalitate aromână / armână. Subtitlurile aparțin redacției.

SHOWHIDE Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.