Se împlinesc zilele acestea 100 de ani de la apariția oficială a mișcării comuniste în România. Parafrazând titlul unei broșuri scrise de către V. I. Lenin, rămîne să ne întrebăm în continuare: ce ar (mai) fi de făcut pentru asumarea – fără festivism, dar și fără încrîncenare – a acestui trecut?
Îmi propusesem să îmbrac un tricou cu însemnele Partidului Comunist Român și să merg pe locul unde, pe 8 mai 1921, a avut loc congresul care a dus la apariția PCR (care a avut diferite denumiri de-a lungul anilor). Nu voiam ca astfel să fac un gest de teribilism, nici unul de omagiu sau frondă, ci doar să marchez simbolic un eveniment care, vrînd-nevrînd, a jucat un rol important în istoria și viețile multora dintre noi.
Numai că vremurile nu prea predispun la simbolism, iar semnificațiile ”momentului fondator” nu pot fi încă identificate cu limpezime și precizie. De aceea, am preferat doar o trecere în revistă a faptelor legate de acest eveniment, încercînd totodată să contextualizăm cît de clar se poate. Vor urma mai multe episoade pe acest subiect.
Vremuri revoluționare
Priviți astăzi, cu detașare interesată, anii 1918-1920, imediat de după primul război mondial, par de o efervescență demnă de un film de acțiune. O lume dispăruse, alta sta să se nască.
Era, pe de o parte, bucuria de a se fi terminat sângerosul conflict militar Mondial și de a se trăi într-o lume nouă (printre altele, se formase România Mare), dar era și foarte multă sărăcie, nemulțumiri economice, revendicări revoluționare, dispute ideologice.
Pentru istoricul Mihai Burcea, acele vremuri stau și în România, ca în multe alte țări europene, sub semnul avansului mișcărilor de stînga, social-democrate. ”Bucureștiul, ca și întreaga țară, se confrunta cu o serie de greve, pentru că din 1919, Partidul Socialist ieșise din ilegalitate, odată cu plecarea nemților. În parteneriat cu sindicatele, socialiștii încep să organizeze greve în toată țara. Bucureștiul era paralizat mai în fiecare zi de cîte o grevă”, spune Burcea. Demonstranții cereau, cel mai adesea: ziua de lucru de opt ore, drept la asociere în sindicate și, cel mai important, rezolvarea penuriei de alimente și combustibil.
Pe 13 decembrie 1918 are loc o grevă a tipografilor care, din păcate, se transformă într-un ”măcel” în condițiile în care guvernanții vremii s-au speriat că ”vine puterea bolșevică și în România”. Intervine armata, se trage în plin, cîteva zeci de oameni sunt uciși, alte cîteva zeci răniți. ”Partidul Socialist a susținut protestul, dar nu s-a pus niciun moment problema îndepărtării monarhiei sau a punerii steagului roșu pe Palatul Regal”, spune Mihai Burcea.
În schimb, publicistul Stelian Tănase pune accentul, în volumul său ”Clienții lu’ tanti Varvara”, pe ideea că în spatele protestului s-ar fi aflat ”grupuri clandestine comuniste”, aflate sub influența Rusiei. ” Scopul, în prima fază, a fost provocarea de dezordini, în faza a doua, preluarea puterii. Pentru asta a fost înfiinţat un Comitet de Acţiune, cu misiunea de a „acţiona pentru revoluţie, cu mijloace violente. Există un plan de ocupare a gărilor şi poştei, de întrerupere a curentului electric şi a apei (…) Emisari, agitatori, veniţi din Rusia, se află în spatele acestor pregătiri”, spune Stelian Tănase.
Numeroși greviști și lideri ai Partidului Socialist sunt arestați, iar climatul social şi politic rămîne tensionat, statul român abia întregit avînd mari dificultăţi de a-şi impune autoritatea şi de a păstra ordinea. Protestele continuă și vor culmina cu prima grevă generală din România (octombrie 1920). Autoritățile vremii, după introducerea stării de asediu şi a cenzurii, reacționează în forță și arestează mii de persoane ”socialiști, deputați, sindicaliști, simpatizanți, din întreaga țară, la grămadă”, spune Mihai Burcea. Greva încetează după șase zile. Cei arestați sunt judecați, unii de către tribunale civile – cei care au încălcat prevederile legii reglementării conflictelor colective de muncă primind condamnări între cîteva luni şi un an – şi de tribunale militare – cei care s-au manifestat după proclamarea stării de asediu, în frunte cu secretarul general al socialiştilor, Ilie Moscovici. Procesul, desfăşurat între noiembrie-decembrie 1920 se încheie cu condamnarea acuzaţilor, pedepsele variind între 6 luni şi 5 ani de închisoare. Istoricul Mihai Burcea consideră că astfel s-a reușit nu doar slăbirea mișcării socialiste din România, dar mai ales scoaterea din scenă a elementelor sale moderate.
Vremuri tulburi
Un alt eveniment care a avut un impact negativ asupra mișcării socialiste a acelor ani este atentatul de la Senat, din 8 decembrie 1920, cînd o bombă pusă de un grup clandestin format din Max Goldstein, Saul Ozias şi Leon Lichtblau explodează și ucide trei fruntași ai vremii.
Atentatul a emoționat profund opinia publică, care i-a blamat pe socialiști pentru crimă. Părerile istoricilor sunt oarecum împărțite pe acest subiect, pentru Stelian Tănase atentatorii reprezentînd ”conspiraţia, terorismul, partea subterană, complotul” specifice mișcării socialiste de inspirație bolșevică, în timp ce pentru Mihai Burcea atentatul a fost pus la cale de niște tineri anarhiști, care doar gravitau în jurul Partidului Socialist. ”Am văzut dosarul cu declarațiile la Securitate ale lui Goldstein, iar acesta a mărturisit că el a vrut să pedepsească burghezia pentru cum a reacționat după greva generală”, spune Burcea.
Trebuie înțeles că socialismul românesc la începutul anilor ’20 era o mişcare politică neomogenă, care activa atât legal (participare la alegeri, organizare de mitinguri și proteste) dar și subversiv. Asta pentru că în sînul formațiunii politice erau dispute ideologice sub forma a trei curente: social-democrat de dreapta, socialist-centrist şi extrema stângă comunistă. Reprezentanți ai acestuia din urmă se ocupau cu acţiuni de dezbinare, coordonate de Comintern prin agenţii săi trimişi în România. Iar scopul comun al partidelor comuniste membre ale Cominternului trebuia să fie înlăturarea sistemelor capitaliste în ţările din care proveneau şi proclamarea de republici sovietice după modelul Revoluţiei din octombrie 1917 din Rusia.
Momentul fondator
În cele din urmă, la 8-12 mai 1921, la sediul Partidului Socialist, din strada Sf Ionică nr 12 (vechea denumire a străzii, astăzi nu mai există nici un semn care să amintească de acel moment ) se întrunesc delegați din toate provinciile istorice cu scopul unificării grupărilor socialiste și de stînga și a ratificării afilierii partidului la Comintern.
La 11 mai 1921, Congresul a adoptat decizia de transformare a Partidului Socialist în partid comunist (numit inițial Partidul Socialist-Comunist și, din 1922, Partidul Comunist din România) şi afilierea sa la Internaţionala a III-a.
În ziua următoare, ministrul de interne, Constantin Argetoianu a emis ordin de arestare a participanţilor la Congres, pe motiv că noua formațiune este o organizaţie subversivă care prin mijloace violente urmărea să răstoarne regimul democratic aflat la guvernare. Astfel, strict procedural, Congresul nu a apucat să valideze prin vot în ființarea partidului.
”Acesta este momentul fondator (al comunismului în România – n.r)”, consideră Mihai Burcea. E vorba de ruperea Partidului Socialist și victoria internă a așa-numiților ”maximaliști”, adică a celor afiliați Cominternului, care își doreau o ”revoluție proletară”. În programele adoptate ulterior, comuniștii și-au propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei și a moșierimii în vederea cuceririi puterii și a instaurării unui stat muncitoresc-țărănesc, ca și naționalizarea marilor întreprinderi și realizarea reformei agrare prin instituirea proprietății colective asupra pământului.
Un astfel de program nu va avea o audiență relevantă în rîndul populației majoritare, partidul comunist avînd în perioada interbelică un număr restrâns de membri, cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucraineni.
La nivel politic, arestarea participanților la congresul de constituire a Partidului Comunist este urmată de procesul din Dealu Spirii și de adoptarea, în 1924, a așa-numitei Legi Mârzescu care, alături de alte măsuri legislative, a făcut posibilă criminalizarea și reprimarea unor acțiuni considerate subversive, amenințătoare pentru ordinea de stat, respectiv a acțiunilor politice care puneau în discuție monarhia, suveranitatea națională și proprietatea. Așadar, din 1924, Partidul Comunist din România nu este scos ad-literam în afara legii, însă activitatea sa este interzisă de facto.
Autoritățile vremii se opuneau astfel politicilor promovate de comuniști, respectiv cele prin care se solicitau desființarea marilor proprietăți, se punea în discuție statutul monarhiei dar mai ales faptului că în documentele de partid fusese introdusă lozinca autoderminării, ceea ce ar fi permis ruperea din nou stat român a provinciilor istorice abia încorporate prin Marea Unire (lucru văzut de comuniști drept de un act de anexare a unor teritorii străine). Oricum, aceste idei vor fi susținute în continuare la mai toate congresele Partidului Comunist, desfășurate în străinătate.
După ce partidul a fost scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-a adăugat și cele cîteva sute de persoane care au luptat în Războiul Civil din Spania între 1936-1939, s-au stabilit în Uniunea Sovietică, unde întreținuți și instruiți de Comintern, au devenit revoluționari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în țară.
Va continua.
