Adi Dohotaru nu este ușor de prins într-o singură descriere. Om de stînga, ecologist, activist civic, politician (cel puțin, fost). Acum doi ani, la editura Cartier din Chișinău a publicat și ”Socialiștii. O moștenire (1835-1921)”, un volum istorico-polemic al cărui principal scop asumat este ”recuperarea critică a ideilor de stînga autohtone, pentru fundamentarea astfel a unor curente și politici mai egalitare în spațiul românesc”. În contextul în care ne-am propus o serie de articole legate de împlinirea a 100 de ani de la înființarea PCR, credem că este utilă o discuție plecînd de la cîteva din ideile cuprinse în ”Socialiștii…”.
Ce ar merita reținut din ideile pentru care a militat, la începuturile sale, stînga românească? În ce măsură acestea – sau o parte a lor – mai sunt relevante și astăzi?
Adi Dohotaru: Programul stângii autohtone la final de secol XIX este îndeajuns de democratic încât să fie relevant și azi. Dau doar câteva exemple. În primul rând, e lupta pentru dreptul universal de vot în condițiile în care (atunci – n.e.) vota o minoritate privilegiată pe bază de venituri. Faptul că s-a acceptat dreptul universal de vot e urmare a sacrificiilor soldaților – țărani și muncitori – în război, dar și amenințarea revoluționară dinspre est.
Foarte important e că s-a militat pentru 8 ore de muncă în condițiile în care se muncea și 14 ore pe zi, un alt lucru care începe să fie admis doar după Primul Război Mondial, deși aplicat după Al doilea Război Mondial.
Relevant e și dreptul femeii de a participa la viața publică, de la drept de vot, la dreptul de a profesa, până la a-și administra averea ori a avea minime asigurări în câmpul muncii. În rural, stânga de secolul XIX și de secol XX a militat pentru împroprietărirea cooperatistă, alteori individuală, în funcție de diferitele curente de stânga de atunci, ceea ce era foarte important pentru țăranii ce trăiau într-un regim neoiobăgist în plin secol XX. Cultural, socialiștii au avut un rol important în secularizarea societății românești, în introducerea unui discurs științific în mai multe domenii, ori în jurnalismul lor anti-autoritar.
Astfel de obiective sunt relevante și azi pentru că socialiștii militau și pentru extinderea democrației în câmp economic. La vot mergem odată la câțiva ani, în firmă zilnic, de aceea stânga spunea că e prioritară democratizarea economiei în raport cu politicul. În continuare, companiile funcționează ca mini-monarhii, adesea și statul. În ciuda democratizării lumii în secolul XX, la nivelul statului națiune inegalitățile cresc, mai ales în ultimele decenii. Piața nu rezolvă problemele climatice, dimpotrivă le exacerbează, costurile de mediu sunt externalizate când capitalul e nereglementat, la fel și cele sociale în numele profitului.
Ce nu cred că mai este de actualitate e faptul că în destule teorii socialiste de atunci piața nu mai juca nici un rol în societatea viitoare, ceea ce conducea la practici autoritare a unei facțiuni socialiste, și anume bolșevismul, care a folosit statul să strivească orice urmă de opoziție la regim și să anihileze capitaliștii și aparatul lor de sprijin. Dar bolșevismul nu trebuie confundat cu socialismul, cum se face, interesat, de către intelectualii de dreapta de la noi.
Socialiștii, în ciuda unor idei progresiste promovate, au ratat șansa de a deveni un factor politic important care să contribuie la democratizarea României moderne. Dacă la începuturi socialiștii au fost preponderent „intelectuali contestatari”, ulterior în perioada interbelică au ratat „un contact real cu muncitorimea urbană și rurală a țării”. Care au fost cauzele acestei situații? În ce măsură contextul de atunci este reprodus și azi?
Adi Dohotaru: Cultural, cred în continuare că au avut un rol important oamenii de stânga, că vorbim de socialiști ori de poporaniști, care erau la stânga liberalilor. Politic, nu prea aveau cum, în condițiile de vot cenzitar. Când au încercat să se organizeze – și cel mai notabil succes e realizarea a sute de cluburi țărănești la sfârșitul secolului XIX – a intervenit represiv statul.
La fel și în cazul organizării muncitorilor… Statul trimitea poliția, armata, se făceau concedieri pentru a stopa din fașă organizarea stângii în urban. În loc să insiste, intelectualii de stânga s-au lăsat absorbiți de sistem, s-au lăsat cooptați de liberali, dar și de conservatori, au intrat în mediul academic, au devenit funcționari, pe scurt au abandonat activismul politic. În perioada interbelică, statul a continuat represiunea pe motiv că se temea de un pericol revoluționar, exacerbat și de retorica pătimașă a unei părți a stângii după război care spera în răspândirea revoluției bolșevice în toată lumea.
În carte, spun că au ratat contactul pentru că retorica stângii trebuia să fie mai chibzuită, dincolo de abuzurile evidente ale statului. Adică organizare sindicală, politică, economică, culturală graduală, mai multă practică, mai puțină teorie. Apoi, trebuiau să facă alianțe cu țăranii, unde socialiștii s-au mișcat slab, trebuiau să facă de la 1890 un amestec de social-democrație și poporanism. Trei decenii de astfel de eforturi poate conduceau, dacă nu devenea represiunea și mai mare, la încorporarea curentului țărănist din PNȚ, și dus mai la stânga, cu idei care existau în ambele curente: descentralizare, cooperativizare, industrializare a agriculturii. Dar asta e deja istorie contrafactuală.
Trăim oarecum vremuri similare, stânga e insularizată academic, eventual câteva oaze culturale și activiste, în medii eco. PSD e în mică măsură social-democrat, mai degrabă social-conservator.
Un discurs de stânga, ca să se coaguleze astfel încât să devină relevant, trebuie să facă referire într-un limbaj simplu, de TV, la valori morale. Demnitatea este cel mai important lucru pe care îl putem avea în momentul actual. Apoi, trebuie să livreze ca dorință fezabilă două lucruri, măcar ca discurs, după care ca politici publice: acces la joburi decente și locuire sigură, ca să contracarăm, cât putem, scumpetea traiului. Partea eco trebuie filtrată prin acces la bunuri comune: păduri renaționalizate, spații verzi publice, nu haos imobiliar, transport public, nu privat.
Cartea dvs se oprește la momentul 1921, respectiv cel al creării PCR, fără a insista asupra acestui moment. Cum explicați însă „victoria” aripii bolșevice în interiorul mișcării socialiste românești? Și, în ce măsură, interzicerea și opresarea PCR a contribuit la „răzbunarea” ulterioară a comuniștilor, după ce comunismul a fost instaurat în România?
Adi Dohotaru: M-am oprit strategic la 1921 pentru că am vrut să arăt în volum că există aproape un secol de teorii și practici democratice, care nu pot fi asimilate bolșevismului. Dacă va exista posibilitatea de a mai prinde finanțare, vreun grant de cercetare, sunt interesat să scriu și de perioada interbelică și de după Al Doilea Război Mondial.
Victoria bolșevicilor în primii ani de după război e o înfrângere pe termen lung a stângii. Explicația e simplă: dorința de schimbare era mare după un război catastrofic, ce a generat zeci de milioane de morți și răniți. Faptul că avea loc o revoluție sângeroasă pălea în raport cu carnajul războiului. Oricum, nu se știau foarte multe detalii la nivel de mase legate de autoritarismul bolșevicilor.
După înfrângerea Grevei Generale din toamna anului 1920, care nu avea neapărat premise revoluționare, după arestarea comuniștilor, după hăituirea socialiștilor, nu au mai fost resurse de organizare. Existau și foarte multe dispute de doctrină și tactică în rândul socialiștilor culți, puțin relevante pentru publicul larg de atunci. Interzicerea PCR, arestarea a mii de oameni în perioada interbelică, pentru că au fost mii, de la comuniști la simpli sindicaliști, a contribuit clar la revanșă.
Dar nu e doar asta, bolșevismul are o esență totalitară, duritatea a fost modalitatea de a se impune peste tot în lume unde a fost control sovietic, comunismul sovietic fiind diferit de euro-comunismul, de pildă, dezvoltat în Vest care accepta pluralismul partinic sau anarho-comunismul de început de secol XX care credea în dizolvarea statului, nu în folosirea sa ca instrument de represiune.
Un capitol al cărții încearcă să combată ideea istoriografiei românești contemporane de a condamna utopia, în speță pe cea socialistă, ca precursoare a sistemelor totalitare ale secolului trecut. Este însă nevoie de utopie și indirect de revoluție în viața și mai ales în praxisul politic?
Adi Dohotaru: Da, e nevoie de utopie, iar aici sunt weberian, nu marxist, pentru că văd utopia ca ideal-tip pentru a accentua o perspectivă asupra realității. Nu intru acum în detalii anti-pozitiviste. Apoi, avem nevoie de utopie ca imaginar cultural ca să vedem dincolo de realitate, pentru a o deconstrui și modela. Avem nevoie de utopie pentru că sistemul de putere în care trăim, și anume capitalismul, sigur, cu diverse variante contemporane, nu este ultimul orizont al umanității. În sensul ăsta, avem nevoie și de revoluție, pentru că a imagina o altă lume presupune un set de practici la nivel politic.
În plus, fără ideea de revoluție, nici reformele graduale, că sunt social-democrate, că sunt liberale nu au niciun sens, nici ideea de stabilitate. Stabilitate în raport cu ce? În raport cu Ordinea? Ordinele date de cine, sub autoritatea cărui principiu? Reforme punctuale în raport cu ce? Politica modernă se fundamentează iluminist în jurul revoluției, așa cum în astronomie Pământul are o mișcare de rotație în jurul Soarelui. Trebuie să ne imaginăm, cât ne ajută putințele noastre limitate, lumea, ca să nu fim simple rotițe într-un mecanism, cogs in a system.
Acestea fiind spuse, practica politică este prin excelență punctuală, pragmatică, realistă. Dar ca punctul să conteze e necesar un orizont, o linie care unește punctele, iar punctele să se alinieze, ca astrele, disciplinat în front. Nu vom atinge niciodată orizontul, dar ce speranță e aceea odată atinsă?
Este posibilă formarea unei societăți mai armonioase doar prin prăbușirea sistemului capitalist? Cum ar arăta din perspectiva dvs un sistem postcapitalist și cum ar fi posibil așa ceva?
Adi Dohotaru: Secolul XXI va fi la final postcapitalist sau nu va mai fi deloc. Un astfel de sistem e ecologist. Să fie clar, natura nu e deșeu, nici re-sursă de extras, ci sursă de viață. Un sistem dincolo de capitalism renunță în timp la iluzia creșterii pentru că creșterea economică exploatează natura, distruge umanitatea.
La vechii greci corespondentul egalității e armonia. Sunt întregi categorii de oameni cărora nu li se respectă demnitatea, sclavi ai profitului, eco-sisteme imense desconsiderate, aruncate la gunoi, sclave ale omului. Economia și ecologia au o derivația comună, oikos, acasă, iar post-capitalismul, din perspectiva mea, le reunește.
Și asta pentru că schimbările climatice generate de capitalism și industrializarea corporatistă vor face Pământul de nelocuit pentru miliarde de oameni, dacă se continuă în ritmul nepăsării actuale.
Nu am o rețetă pentru lumea post-capitalistă, dar sunt câteva lucruri clare: capitalismul, care ne-a emancipat, de exemplu, în raport cu feudalismul prin producerea mai eficientă de bunuri de larg consum, trebuie reglementat mult mai bine de societate și stat. Ca reglementarea aceasta să aibă loc, capitalul trebuie scos din mâinile unei minorități și chemați oamenii să gândească reglementarea zi de zi. Nu odată la câțiva ani.
Avem nevoie de mai multe tipuri de piețe, de state mai democratice, iar un model de organizare mai participativă, de economie ca bun comun. La început, nici nu trebuie să facem ceva. Să stăm, să cugetăm, să fim mai puțini productivi, să ”frecăm menta”. Lenea este mama a nouă invenții din zece. Vom începe prin a munci 4 ore pe zi și ne vom angaja noi managerii, nu ei pe noi. Vom avea grijă de copii, de natură, de părinți, vom renunța la diviziunea drastică, hiperspecializată a muncii, dimineața vom fi culegători, după-amiaza cercetători, pentru că o revoluție e „revolutio”, adică întoarcere înapoi, înainte de sudoarea agriculturii și industrializării, când aveam o amprentă îndeajuns de ușoară cât să ne strivim mai puțin pe noi și natura din jur.
Vom avea grijă de noi înșine și vom păși din regatul necesității, în cel al libertății. Mai umilă decât cea a puținilor liberi de acum.
