Mult criticatul proces de restituire a proprietăților confiscate în timpul regimului comunist este complicat suplimentar de către vechi decizii din cadrul unor procese de crime de război care au fost ținute ascunse timp de decenii.
Kálmán Szabó părea să nu înțeleagă nimic. ”Tocmai am primit un document de la tribunal care spune că mi se contestă dreptul la moștenirea primită de la mama mea, dar nu înțeleg de ce se întâmplă asta”, spunea acesta în aprilie. ”Am citit cu atenție, dar nu înțeleg mai nimic”.
La șapte ani după moartea mamei sale, Kálmán Szabó, un etnic maghiar din Transilvania, se vede prins, alături de fratele său, într-o dispută juridică legată de proprietățile moștenite de la aceasta. Proprietățile îi fuseseră returnate de statul român la începutul anilor 2000, după ce fuseseră confiscate de către statul comunist imediat după Al Doilea Război Mondial.
În discuție este o decizie judecătorească din 1946 prin care Imre Schmidt, bunic al lui Szabo și fost primar al Reghinului, a fost condamnat pentru crime de război împotriva evreilor. Decizia a fost prezentată public de autoritățile române abia în 2019 și pe baza ei s-a considerat că restituirea proprietăților către mama lui Szabó este nulă și ilegală.
Procesul de restituire a fostelor proprietăți are – din diferite motive – numeroși critici în România, lor alăturânduli-se acum și familii precum cea a lui Kálmán Szabó, care au luptat mulți ani pentru a-și redobândi bunurile confiscate de regimul comunist și care acum sunt în situația ca solicitările să le fie respinse doar pentru că antecesorii lor au fost condamnați pentru crime de război, o situație deloc cunoscută în mod public.
Deciziile instanțelor și documentele juridice au fost ținute sub cheie în arhivele fostei Securități, serviciul de informații care adesea a funcționat ca poliție politică în timpul comunismului.
La zeci de ani după acele evenimente, cazurile de condamnare pentru crime de război rămân un subiect delicat și insuficient abordat de către specialiști, ceea ce influențează, printre altele, și restituirea fostelor proprietăți.
Corupție și lungi întârzieri
Cazurile de condamnare pentru crime de război sunt doar una dintre situațiile care fac să treneze procesul de restituire a proprietăților confiscate de comuniști, acum fiind nerezolvate circa 26 de mii de solicitări de retrocedare, adică 40 la sută din numărul total al cererilor depuse.
Iar în acest caz vorbim doar de cererile prin care se solicită despăgubiri financiare, în condițiile în care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) nu are date despre cererile pentru retrocedarea în natură.
Nu se știe cu exactitate nici numărul persoanelor condamnate pentru crime de război, asta pentru că dosarele respective au fost clasificate drept ”condamnări politice” și toate documentele aferente au fost deținute de către Securitate și nu în arhivele publice.
După căderea regimului comunist, o parte dintre documentele deținute de Securitate au fost transferate către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, CNSAS. Persoanele individuale au acces la propriile dosare sau la cele ale rudelor principale, în timp ce cercetătorii se pot acredita pentru a accesa orice dosar de care au nevoie pentru investigațiile lor.
Oricum, procesul de restituire a fost criticat în ultimul raport, de anul trecut, al Departamentului de Stat, în special pentru ”lungile întârzieri” în ce privește procesarea solicitărilor de restituire a proprietăților care au aparținut minorităților naționale.
În plus, numeroase restituiri au fost frauduloase. Într-o știre BIRN de anul trecut se arată că între 2007 și 2011 ANRP a plătit circa 356 milioane de euro pentru 190 de proprietăți care în mod fraudulos au fost supraevaluate. Totodată, un audit al Curții de Conturi arăta că în 2014 circa 20 la sută dintre cazurile de restituire au fost ilegale, ca urmare a unor ”abuzuri de putere” ale politicienilor sau autorităților locale.
La toate acestea se adaugă cazuri de mită, încălcări ale legii, mari întârzieri în emiterea unor decizii ale justiției, ca și dificultăți în obținerea documentelor necesare pentru dovedirea dreptului de proprietate.
În acest context, nu este surprinzător că și dosarele lui Kálmán Szabó au trenat ani de zile.
Revenind la situația lui Szabó, să spunem că bunicul său, Imre Schmidt, a fost un om bogat, care avea o casă mare la oraș, pământ și o vie cu o mică clădire aferentă. Tot el a fost și primar al orașului Reghin, situat într-o zonă transilvană multietnică, și care între 1940 și 1944 a fost administrată de către Regatul Ungariei.
În 1946, Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat pe Schmidt, pe lângă alți numeroși lideri ai administrației ungare din Transilvania de nord, la zece ani de închisoare pentru înființarea și coordonarea unui ghetou în Reghin pentru evreii care urmau să fie deportați. A efectuat șapte ani din pedeapsa primită.
Conform documentelor tribunalului, acuzatul a fost pe deplin conștient de intențiile guvernului ungar de ”a curăța țara de evrei”. Lui Schmidt i-au fost confiscate proprietățile. Casa din Reghin a fost împărțită în zece apartamente, dintre care opt au fost vândute după 1990.
Două apartamente situate la subsol au fost returnate Magdei, mama lui Kálmán Szabó, care le-a recâștigat la începutul anilor 2000, alături de 1,2 hectare de teren agricol și o jumătate de casă ruinată. Magda a vândut unul dintre apartamente, toate celelalte proprietăți fiind moștenite, din 2014, de către Szabó și fratele său.
Numai că în 2007 legislația s-a modificat astfel încât să fie interzisă restituirea proprietăților urmașilor celor care au fost condamnați pentru crime de război. Zece ani mai târziu, autoritățile române au descoperit – după ce au consultat documente din arhivele CNSAS – că Schmidt a fost condamnat și de aceea au început anularea procesului de restituire.
Subiectul crimelor de război comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial rămâne unul extrem de sensibil. Lipsesc încă cercetările academice pe acest subiect, ca și date despre cum au fost comise efectiv crimele sau despre cât de echitabile au fost procesele vremii.
În acest context, Kálmán Szabó crede că bunicul său a fost ”persecutat politic” și că proprietățile care i-au aparținut acestuia trebuie să îi revină de drept. ”Oricum aceste proprietăți sunt unele fără mare valoare. Nu îmi aduc nici un venit, doar am plătit impozite pe ele”, spune Szabó care arată că apartamentul de la subsol nu are nici măcar ușă sau fereastră.
Statul român are însă o opinie diferită pe acest subiect, astfel încât în 2019 a solicitat în instanță re-naționalizarea celor patru bunuri obținute anterior de către frații Szabó. Aceștia din urmă au obținut o decizie favorabilă în ce privește trei dintre proprietăți, pe motiv că documentele privind condamnarea bunicului lor se găseau în arhivele CNSAS, dar nu au fost solicitate. Un alt proces privind ultima proprietate este încă în desfășurare.
Numai că în aprilie, Kálmán Szabó a primit o nouă scrisoare de la autorități, într-o nouă încercare a acestora de a anula procesul de restituire.
Un discurs de război
Familia lui Dániel Bánffy, ministru al agriculturii în guvernul ungar între 1941 și 1944, duce o luptă asemănătoare cu cea a familiei Szabó. Bánffy avea în proprietate circa 9.323 de hectare de pădure în munții Călimani la vremea la care Transilvania de nord a fost anexată Ungariei. În septembrie 1940, când trupele ungare au intrat în Lunca Bradului, un sat în care Bánffy avea o fabrică de cherestea, el a ținut un discurs de bun venit. La scurt timp după aceea, soldați ungari, cu sprijinul unor localnici de etnie maghiară, au arestat și torturat mai mulți români, dintre care doi au murit câteva zile mai târziu.
Dániel Bánffy a plecat la Budapesta, unde a fost ministru până la ocuparea Ungariei de către naziști, în 1944.
După cel de-al Doilea Război Mondial, România a recuperat Transilvania de nord și ulterior regimul comunist a confiscat numeroase proprietăți private, inclusiv pădurile care i-au aparținut lui Bánffy, ce se întind pe o suprafață cam cât jumătate din București.
În 1946, discursul ținut de Bánffy a fost folosit ca argument – într-un proces care i-a fost intentat – pentru acuzarea sa de crime de război. Numai că el a fost achitat in absentia deoarece nimeni nu a putut spune cu certitudine că discursul a incitat la crimă. Bánffy s-a stabilit la Budapesta, unde a murit în 1955.
O jumătate de secol mai târziu, în 2005, Anna Bethlen, Susan Bethlen și Éva Szentkuti, nepoate ale lui Bánffy din partea surorii sale, Marianne Bánffy, au solicitat restituirea pădurii care i-a aparținut bunicului lor.
Ele erau singurele moștenitoare ale familiei Bánffy care au stat permanent în România și au avut cetățenie română, lucru care le-a permis să solicite returnarea fostelor proprietăți, inclusiv a pădurii care era administrată de către Romsilva.
”Instanțele de judecată au decis, în 2008, restituirea pădurii către moștenitorii familiei Bánffy, dar autoritățile locale nu au emis deloc titlul de proprietate, așa că transferul nu a putut fi consemnat oficial în registrul de proprietate”, avocatul József Rózsa, care le-a reprezentat pe moștenitoare, a declarat pentru BIRN.
Șase ani mai târziu, statul român i-a fost aprobată de către instanță contestarea deciziei de restituire, invocând ca motiv hotărârea din 1952 a unui al doilea proces intentat lui Bánffy. Acest proces, arată documentele din arhiva CNSAS, s-a desfășurat în secret, iar Dániel Bánffy a fost condamnat in absentia la opt ani de muncă forțată și la confiscarea averilor.
Familia Bánffy nu a știut niciodată de această condamnare și cum nici România nu a cerut extrădarea lui Dániel Bánffy se crede că nici măcar acesta nu a avut habar de al doilea proces care i s-a intentat.
