Criza declanșată de Rusia prin atacarea Ucrainei are și o importantă componentă religioasă
La puțin timp după ce trupele ruse au declanșat ”misiunea militară specială” (conform lui V. Putin) în estul Ucrainei, Patriarhul Kiril al Moscovei a avut o intervenție care a susținut intervenția armată:
”Trăim vremuri de pace, dar știm că și pe timp de pace sunt amenințări. Din păcate, există astfel de amenințări chiar în acest moment. Toată lumea este familiarizată cu ceea ce se petrece la granițele patriei noastre. De aceea cred că ostașii noștri au ales, fără nici o îndoială, calea cea mai dreaptă în viața lor” (sursa aici, traducere Gh. Ciocioi). Conformarea Bisericii Ortodoxe Ruse cu obiectivul politic al Rusiei condusă de către Vladimir Putin nu este ceva nou.
Oficial, cel puțin, prelații ruși afirmă că nu se amestecă în politică. Însă, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Pe de o parte, în epoca post-sovietică, Biserica Ortodoxă a fost răsplătită cu generozitate, nu doar cu un grandios program de construcție de biserici, susținut de stat, ci și cu implicarea în operațiuni comerciale profitabile, inclusiv importul de tutun și alcool, se arată într-un articol Unherd.
La rîndul său, de cînd a devenit președinte al Rusiei, Vladimir Putin s-a prezentat nu o dată ca un adevăratul apărător al creștinilor din întreaga lume, liderul celei de-a treia Rome. Totodată, el va folosi credința ca o modalitate de a ataca valorile decadente ale Occidentul, așa cum a făcut în acest discurs din 2013, la o reuniune a liderilor Clubului Valdai: „Vedem că multe dintre țările euro-atlantice își resping de fapt rădăcinile, inclusiv valorile creștine care constituie baza civilizației occidentale. Ele neagă principiile morale și toate identitățile tradiționale: națională, culturală, religioasă și chiar sexuală. Ele pun în aplicare politici care echivalează familiile cu parteneriatele între persoane de același sex, credința în Dumnezeu cu credința în Satana.” (sursa aici).
Tot Putin s-a făcut nu o dată exponent al aspirațiilor naționale și spirituale ale ”Sfintei Rusii”, care e în parte un proiect religios, în parte o extensie a politicii externe rusești. Anul trecut, cu ocazia aniversării creștinării populațiilor slave /rus, în 989, Putin spunea: : „Isprava spirituală de adoptare a Ortodoxiei a predeterminat baza generală a culturii, civilizației și valorilor umane care unesc popoarele Rusiei, Ucrainei și Belarusului (…) Alegerea spirituală făcută de Sfântul Vladimir încă determină în mare măsură afinitatea noastră de astăzi”, spunea liderul rus. (sursa aici).
Merită să facem un scurt excurs în anul 989 pentru a înțelege mai bine ce s-a întîmplat atunci. Cneazul Kievului de atunci, Vladimir, a invadat Crimeea în primăvare acelui an ”în căutarea unei căsătorii, de nu a unei iubiri” (cf Serhii Plokhy, ”Porțile Europei. O istorie a Ucrainei”, p. 61, Ed. Trei, 2018). A asediat orașul bizantin Chersones, cerînd mîna surorii împăratului bizantin Vasile al II-lea. Cererea în căsătorie a lui Vladimir a fost acceptată în schimbul promisiunii căpeteniei barbare (așa cum era considerat conducătorul Kievului de către Constantinopol) de a se converti la creștinism. Vladimir nu a avut nimic împotrivă. Căsătoria unui păgân cu o prințesă imperială era fără precedent.
Întorcîndu-se la Kiev în triumf, Vladimir a procedat la convocarea tuturor oamenilor din oraș pe malul râului Nipru pentru un botez în masă. Creștinarea întregii Rusii Kievene a fost însă un proces greoi, care a durat mai multe secole.
Anul 989 este însă considerat acum actul fondator, emblematic al creștinismului ortodox rusesc. ”De aici, creștinismul se va răspândi și se va contopi cu dragostea rusă pentru patrie, pentru a crea un amestec puternic de naționalism și spiritualitate. În mitologia anului 988, acest moment a fost ca și cum întregul popor rus ar fi fost botezat” (Unherd). Cneazul Vladimir a fost declarat sfânt. Când Imperiul Bizantin a căzut, rușii s-au văzut pe ei înșiși ca succesori naturali ai acestuia. Ei erau o „a treia Romă”.
Un mileniu și puțin mai târziu a avut loc un eveniment care a lovit în credința misionară, pan-slavistă, a Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe 6 ianuarie 2019, avea loc recunoașterea oficială a autocefaliei (independenței) Bisericii Ortodoxe Ucrainene, asta după ce Patriarhul ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului i-a înmînat mitropolitului ucrainean EpifanieTomosul ce confirmă crearea Bisericii ortodoxe ucrainene independente de Patriarhia Moscovei. Biserica ortodoxă ucraineană a fost subordonată canonic Patriarhiei Moscovei din 1686 încoace. (detalii aici).
Crearea unei Biserici ortodoxe ucrainene independente de Patriarhia Moscovei este însă și o decizie cu numeroase implicații geopolitice. ”Această decizie merge mult dincolo de mediul ecleziastic. Este vorba despre independenţa noastră definitivă faţă de Moscova. Aici nu vorbim doar de religie, ci de geopolitică”, spunea președintele ucrainean de atunci, Petro Poroșenko. (sursa aici).
Biserica Ortodoxă Rusă a respins cu furie această pretenție de independență, declarând că Ucraina aparține irevocabil „teritoriului său canonic”. Acest lucru a dus la o ruptură istorică în cadrul familiei ortodoxe, Biserica Rusă respingând primatul lui Bartolomeu, declarând că nu mai sunt în comuniune cu restul familiei ortodoxe. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, l-a denunțat pe Bartolomeu ca fiind un lacheu american.
Biserica rusă a procedat apoi la înființarea propriilor sale dioceze în întreaga lume, în special în Africa.
Așadar, pentru Rusia, Ucraina nu este doar ”teritoriul său istoric” sau o țară”creată de Rusia, de regimul bolșevic” ci și locul imaginat al bisericii-mamă a Rusiei. „Ucraina este o parte inalienabilă a istoriei, culturii și spațiului nostru spiritual”, a mai spus Putin.
Numai că ideea de „spațiu spiritual”, o expresie impregnată în peste o mie de ani de istorie religioasă rusă, este contrazisă acum de existența reală a unei națiuni ucrainene care are alte aspirații și își asumă, mai mult sau mai puțin, alte valori. Desigur, și națiunea ucraineană – ca mai toate națiunile de fapt – este rezultatul unui proces ”ficțional”, bazat adesea pe ”povești inventate de către intelectuali urbani plictisiți care caută un trecut romantic” (conform Ed West, aici)
”În multe cazuri, acestea au fost folosite în scopuri violente. Dar ideea că aspirațiile contemporane ale oamenilor pentru independență sunt ilegitime pentru că națiunea lor nu este eternă și că cultura lor are unele elemente recente nu este mai convingătoare dacă vine din partea unui țar al zilelor noastre (…) Ucraina este o națiune reală dacă ucrainenii cred că este, la fel cum sunt Rusia, sau Germania, Franța sau Statele Unite – indiferent de povestea de fond sau de arhitecții istorici care au construit-o cândva”, mai spune istoricul și jurnalistul Ed West.
