De ce este importantă studierea Holocaustului în școli ca și asumarea deschisă a trecutului, chiar dacă acesta nu este întotdeauna plăcut? De ce curricula școlară este adesea modificată prin demers politic și nu ca urmare a unor dezbateri publice care să susțină schimbările? Ce și cum ar trebui să studieze copiii la Istorie? Acestea sunt câteva din întrebările la care a răspuns Raul Cârstocea, profesor de istorie europeană a secolului XX la Universitatea Maynooth, Irlanda.
De ce este importantă studierea Holocaustului în școli
În primul rînd pentru că este un subiect foarte important pentru istoria românilor ca și pentru istoria României. Foarte des este văzut ca un subiect de nișă, interesant doar pentru specialiști sau pentru minoritatea evreiască din România, însă de fapt e o parte integrală a istoriei României, o parte a istoriei celui de-al doilea război mondial în România.
Studierea Holocaustului este importantă și pentru că acest eveniment a devenit cumva definitoriu după ultimul război mondial, în identitatea nu doar a țării noastre, a românilor în general, dar mai ales a Europei. Construcția identitară europeană post-1945 este în foarte mare parte legată de istoria Holocaustului, legată de promisiunea făcută după Holocaust că așa ceva nu ar mai trebui să se întîmple vreodată. Așa că integrarea țării noastre în structurile europene a depins și depinde și de această asumare a trecutului nostru.
Un alt motiv în plus, mai specific, pentru care este important acest subiect ține de faptul că, în timp ce Holocaustul nu a fost ignorat în manuale ca un eveniment care s-a întâmplat în timpul celui de al doilea război mondial, accentul era mereu pus pe Germania și pe crimele făcute de naziști, fiind trecută sub tăcere problematica Holocaustului comis de către armata română și de autoritățile române. Ori asta duce la o percepție complet distorsionată asupra a ceea ce s-a întîmplat atunci și a responsabilității autorităților române din perioada respectivă.
Din nou, este foarte important pentru identitatea noastră ca români să înțelegem că am făcut acest lucru ca popor. Asta nu înseamnă neapărat că diminuăm valoarea poporului român în vreun fel, ci ne ajută să ne înțelegem istoria. Drept urmare, subiectul ne privește ca români, chiar dacă nu am fost direct afectați ca victime ale Holocaustului.
Despre formele de negare a Holocaustului
Din perspectiva politizării istoriei, negarea Holocaustului, fie și parțială, este un discurs foarte periculos. Punînd toată responsabilitatea pe germani devine mai ușor în ziua de astăzi să recuperezi un discurs naționalist interbelic românesc care era profund antisemit și care, din păcate, încă mai are ecouri în România de azi.
Totodată, pe lîngă negarea selectivă, care nu implică negarea Holocaustului ca eveniment, ci doar a implicării românilor, mai există și forma trivializării prin comparație cu represiunea comunistă. În România represiunea comunistă este mult mai prezentă la nivelul memoriei, fiind mult mai aproape de experiența oamenilor. Dintr-un punct de vedere este și normal pentru că majoritatea masacrelor comise de armata română în al doilea război mondial s-au petrecut în Transnistria, care nu a fost niciodată parte a statului român. Majoritatea românilor nu ar fi avut cum vedea aceste crime, pe când au fost mult mai aproape, într-o poziție în care să poată vedea cu ochii lor ceea ce se întîmpla în timpul regimului comunist. Închisoarea din Pitești este la marginea orașului, țipetele celor din închisoare se auzeau în oraș. În Gherla, la fel, închisoarea este în centrul orașului…
Prin urmare, oamenii au trecut nemijlocit prin astfel de experiențe, le-au văzut cu ochii lor, pe cînd cele din Transnistria sînt povestite, sînt în cărți de istorie, sînt lucruri despre care auzi în mod secundar. Singurii care le-au văzut cu ochii lor erau soldații, dar aceia nu voiau de multe ori să vorbească despre asemenea lucruri.
Așadar, înțeleg de ce represiunea comunistă este mai aproape de experiența românilor decît Holocaustul. Dar, în același timp, mi se pare foarte periculos să le comparăm, în loc să le vedem pe ambele ca pe niște instanțe ale unui stat totalitar care impune politici represive asupra propriei populații. Și spun propria populație pentru că evreii omorâți în Holocaust erau, din punctul meu de vedere, mai întîi și întîi cetățeni români. Și nu cred că ar trebui să îi vedem ca un grup minoritar, ca un grup diferit de români.
Și mai este o altă dimensiune contemporană a acestei trivializări prin comparație. O idee implementată de foarte mult timp de mișcarea naționalistă și de extremă dreapta – nu doar din România, ci și din Europa centrală și de est, unde au fost dictaturi comuniste – conform căreia comunismul este cumva asociat dreptei, că evreii au fost bine reprezentați în structurile de conducere și ei s-ar fi răzbunat, dacă vreți să spunem așa, pentru Holocaust, prin intermediul comunismului. Ceea ce este total fals.
În primul rînd, evreii au fost și ei victime ale regimului comunist, să spunem doar că în România sioniștii erau colegi de celulă cu legionarii închiși la Pitești. În al doilea rînd, au fost într-adevăr și evrei în structurile de conducere, dar ei au fost primii epurați după instalarea dictaturii comuniste, lucru întîmplat mai ales în cazul României.
Și, în al treilea rînd, în general cînd vorbim de comunism, evreii au fost mai bine reprezentați, ca procent, în structurile statului bolșevic, mai ales în Rusia. Dar, totuși, la nivel de numere absolute, sunt o minoritate și în cadrul Partidului bolșevic original și, cu atît mai mult, în cadrul Partidului Comunist Român. Deci, este o falsă asociere, dar care e facilitată de comparația asta care diminuează Holocaustul prin afirmația că, de fapt, crimele comunismului au fost mai mari decît cele din timpul Holocaustului. (va urma)
