Deși legislația română prevede utilizarea limbii materne a minorităților la nivelul administrației locale, în practică asta se întâmplă prea puțin sau deloc. O explicație este legată de costurile mari ale implementării bilingvismului, care sunt suportate doar de către autoritățile locale. Problema este că cele mai multe dintre costuri sunt ascunse și de aceea autoritățile locale nu le pot deconta pentru practicarea drepturilor lingvistice.
Merită reamintit, pentru cine nu știe, că în martie 1990 a izbucnit cel mai sângeros conflict etnic între români și maghiari (cărora li s-au alăturat și rromi), la Târgu Mureș, în centrul României. Cinci persoane au fost atunci ucise și aproape 300 rănite. Atunci, scânteia care a declanșat ciocnirile care au durat mai multe zile a fost tocmai un semn bilingv: o farmacie din cartierul Tudor a afișat și cuvântul Gyógyszertár lângă Farmacie.
Efectele conflictului au fost dezastruoase. Târgu Mureș, pe atunci oraș cu o ușoară majoritate maghiară, a pierdut o zecime din populație. Colapsul intern al relațiilor comunitare a făcut ca populația orașului să scadă cu 15.000 de locuitori în zece ani, iar raportul numeric la nivel etnic s-a inversat.
Însă în primul deceniu de după 1990, minoritatea maghiară din România, care număra pe atunci 1,4 milioane de persoane, și-a construit instituțiile de învățământ în limba maghiară, de la grădiniță până la universitate, instituțiile culturale, sociale, presa și societatea civilă. Cu alte cuvinte, structurile de care comunitatea consideră că depinde în mod direct păstrarea și multiplicarea culturii și identității sale.
Spații de utilizare a limbii materne
Dar aceste școli, publicații, programe de televiziune sau spectacole de teatru rămân necunoscute majorității cetățenilor vorbitori de limbă română. Comunitatea românească cel mult aude în presa cotidiană, din când în când, că acești maghiari (sau alte minorități) cer din nou ceva.
La 11 ani după acel ”martie negru” de la Târgu Mureș, Parlamentul României adopta totuși – în urma unor negocieri politice – o lege care făcea obligatorie folosirea limbilor minoritare în localitățile și județele în care proporția minorității atinge 20 la sută din totalul populației. Acest lucru a permis minorităților să își exprime identitatea nu numai în viața privată sau în propriile comunități, ci și în relația cu autoritățile statului, adică aceleași autorități care se ocupă și de treburile majorității românești.
Legea administrației publice din 2001 prevedea ca instituțiile publice din șase județe și câteva sute de localități să comunice cu cetățenii atât în limba română, cât și în limba maghiară. Totodată, în cel puțin 100 de unități administrative ar fi trebuit să se comunice cu cetățenii în limba lor maternă, respective rromani. Limbile germană, ucraineană, bulgară, slovacă și tătară trebuiau să devină vizibile și utilizabile în alte câteva zeci de localități.
Normele de aplicare a legii enumeră 523 de unități administrative teritoriale în care drepturile lingvistice ale unei naționalități trebuie să fie garantate în administrația publică. Aceasta reprezintă aproape o șesime din numărul total de unități administrative din România. Aceste comune includ adesea mai multe sate. Practic, pe lângă limba română, marea majoritate a acestor unități administrative ar fi trebuit să afișeze numele localităților și în limba maternă a locuitorilor minoritari, să semnalizeze instituțiile publice, să informeze locuitorii și în limba lor despre ceea ce discută și decide consiliul local sau să răspundă cetățenilor și în limba maternă atunci când aceștia s-au adresat unei instituții în aceasta.
Cele mai multe dintre aceste așezări sunt locuite de către etnici maghiari și sunt situate în centrul țării, în Ținutul Secuiesc, unde etnia maghiară constituie o majoritate absolută. Aici, marea majoritate a localităților sunt conduse de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR). Toată lumea consideră de la sine înțeles că aici comunicarea în administrația locală se desfășoară oral în limba maghiară, și e conștientă că doar documentele și formularele în limba română au valabilitate juridică.
De asemenea, secuii folosesc limba maghiară în viața de zi cu zi, spre exemplu când își fac cumpărăturile în magazine. Cum în ultimii zece ani, lanțuri de magazine naționale și internaționale s-au stabilit și în Ținutul Secuiesc, acestea s-au simțit obligate – ținând cont de profilul consumatorilor locali – să afișeze inscripțiile bilingve pe rafturi și să scrie textele bilingve în pliantele publicitare. Deoarece acestea sunt standardizate la nivel național, departamentele centrale de marketing și managerii de magazine locale au trebuit să se obișnuiască cu efortul suplimentar necesar pentru a-și marca bilingv reclamele. În Ținutul Secuiesc, aceasta este singura modalitate de a face comerț rentabil, ne-a declarat o sursă care cunoaște mediul de afaceri regional.
Procente flexibile și… inflexibile
Cu toate acestea, jumătate dintre maghiarii din Transilvania, aproximativ 600.000 de persoane, nu locuiesc în Ținutul Secuiesc, ci în centrul și marginea vestică a Transilvaniei. Proporția și forța lor politică în localitățile natale variază foarte mult: în unele formează o majoritate absolută, în multe sunt o minoritate de facto, dar în altele reprezintă peste 20% dintre locuitori.
Municipiul Cluj-Napoca este o excepție interesantă: aici se află a doua cea mai mare comunitate maghiară din Transilvania, aproape 50.000 de persoane, dar ponderea acesteia nu a mai atins procentul de 20% din anul 2002. După ani de procese, prima dată abia în 2017 au fost amplasate indicatoare toponimice multilingve la ieșirile din oraș, cu inscripția Kolozsvár sub numele Cluj-Napoca. (Și chiar și numele german Klausenburg este specificat, ca recunoaștere a rolului sașilor în viața medievală a orașului, în timp ce partea latină comemorează fondarea municipiului roman Napoca.)
Cazul din Cluj-Napoca pune în lumină de ce recensământul și noul Cod administrativ adoptat în 2019 au un impact politic asupra minorităților, mai ales a maghiarilor din Transilvania. Normele de punere în aplicare a vechii legi din 2001 au numit cele 523 de unități administrative în care este obligatorie utilizarea unei limbi minoritare în administrația publică, pe baza celor mai recente proporții etnice de la momentul respectiv, și anume recensământul din 1992.
Această listă cu numele localităților aprobate de Academie Română nu s-a schimbat de atunci, deși au mai avut loc două recensăminte. La mijlocul anilor 2010, recensământul din 1992 a fost luat în considerare și în procesul pentru plăcuțele multilingve din Cluj-Napoca. Acest lucru le-a permis persoanelor care au intentat procesul să câștige.
Codul administrativ, care a intrat în vigoare în vara anului 2019, stipulează că cele mai recente rezultate ale recensământului trebuie să fie întotdeauna luate în considerare atunci când se stabilește pragul etnic de 20 la sută. (În principiu, autoritățile pot să comunice cu minoritățile, în limba lor maternă, chiar și când numărul etnicilor e mic, dacă consiliul local votează în acest sens.)
România derulează un recensământ în acest an, însă, pe de o parte, nu au fost încă emise normele de aplicare a codului administrativ în vigoare de aproape trei ani, iar pe de altă parte, lista menționată cu denumirile localităților nu va fi cu siguranță actualizată înainte de publicarea rezultatelor finale ale recensământului. Adică cel mai curând în 2023.
Muncă suplimentară, costuri suplimentare, fără resurse însă
În anii 2000 au fost elaborate resursele care finanțează educația și viața culturală a minorităților naționale. Învățământul pentru minorități presupune materii suplimentare (limba maternă, istoria comunității), manuale și materiale auxiliare proprii și multe traduceri. Astfel că instituțiile de învățământ primesc o sumă mai mare din finanțarea centrală bazată pe cote pentru elevii din clasele cu predare în limba minorităților decât pentru elevii din clasele cu predare în limba română.
Întrucât comunitățile etnice minoritare sunt semnificativ mai mici decât majoritatea românească, instituțiile culturale care le deservesc nu pot să se autofinanțeze nici măcar la fel ca instituțiile majorității românești. Cu toate acestea, producerea unui spectacol de teatru, a unei reviste sau a unei cărți în limba germane, de exemplu, costă aproximativ la fel de mult ca în limba română. Departamentul pentru Relații Interetnice (DRI), subordonat guvernului, alocă fonduri de stat pentru activități de păstrarea identității comunităților minoritare recunoscute oficial în România și reprezentate în parlament.
În acest an, cele 19 organizații ale minorităților naționale vor primi în total 200,4 milioane de lei în acest scop. (Fiecare organizație minoritară în parte decide cât cheltuiește pentru propria întreținere și cât pentru programe culturale și publicații în limba maternă). UDMR va primi mai bine de o cincime din sumă, respectiv 43,4 milioane de lei, dar aceasta este numai o parte pe lângă ceea ce guvernul maghiar distribuie, în principal prin proiecte, către instituțiile culturale și religioase maghiare din Transilvania.
Cu toate acestea, primăriile care sunt obligate din 2001 să folosească, atunci când e cazul și limba minorităților care reprezintă cel puțin 20% din populația locală, nu primesc fonduri suplimentare pentru costurile lingvistice, asta deși o parte din serviciile oferite de primării sunt subvenționate puternic din bugetul central. Deși utilizarea limbilor minoritare este reglementată de legislația centrală, costurile sunt suportate exclusiv de administrațiile locale – spre deosebire, de exemplu, de educația publică, care este finanțată în comun de bugetele centrale și locale. Până în prezent, schimbarea acestei situații nu a apărut pe agenda vreunui guvern.
Fără bani, fără demnitate, fără sancțiuni
Faptul că utilizarea limbilor minoritare este costisitoare, dar nu prioritară în administrația locală, reiese clar din analiza Departamentului pentru Relații Interetnice. În 2021, au fost trimise întrebări privind utilizarea limbilor în 60 de Unități Administrativ Teritoriale (UAT) în care ar trebui să se folosească limba maghiară și în 37 de UAT în care ar trebui să se folosească limba rromani. Puțin mai mult de jumătate dintre administrațiile cu o populație maghiară și doar 15 dintre cele cu locuitori de etnie romă au răspuns însă.
Analiza arată că în toate administrațiile parțial vorbitoare de maghiară s-au aplicat prevederile privind inscripționarea bilingvă, dar acestea nu traduc hotărârile consiliului local pentru că nu au traducător sau nu își permit să plătească un traducător extern. Primăriile localităților cu comunități de etnie rromă nu vorbesc cu ele în limba maternă deoarece locuitorii nu au nevoie de comunicare scrisă, iar administrațiile nu dispun oricum de resurse pentru comunicare și în limba minorității. Mai multe primării au răspuns că nici rromii nu vorbesc limba romani. Doar patru primării au afișat numele localității în limba romani și șase au angajați care vorbesc romani.
Pe lângă costuri, și lipsa controlului regulat al respectării drepturilor lingvistice de-prioritizează utilizarea limbilor minoritare. Departamentul pentru Relații Interetnice are numai atribuții de monitorizare, nu poate sancționa încălcarea prevederilor privind utilizarea limbii materne, se arată într-un răspuns al DRI la întrebările Átlátszó Erdély / BIRN Romania.
DRI desfășoară campanii de informare și sensibilizare a populației, deoarece comunicarea în limba maternă în administrația publică îi ajută pe membrii comunităților minoritare să participe activ la luarea deciziilor politice, le întărește sentimentul de siguranță și demonstrează prestigiul social al limbii lor.
În cazul în care statul se închide față de limbile minoritare acolo unde acestea ar fi vizibile pentru majoritate, adică tratează diversitatea culturală ca pe un slogan și nu ca pe o valoare, piața nu poate menține valoarea limbilor minoritare, potrivit cercetărilor sociologului Zsombor Csata privind economia limbilor. Acolo, comunitatea minoritară este enclavizată, iar locurile de muncă care încurajează folosirea limbii materne sunt plătite mai puțin.
Prefecturile care supraveghează administrația județelor și a primăriilor ar trebui să monitorizeze măsura în care instituțiile deconcentrate, județene și municipale respectă articolele legii care impun utilizarea limbilor minoritare. Dar prefecturile nu le-au monitorizat, iar foarte puține persoane sau ONG-uri au depus plângeri pentru nerespectarea obligației lingvistice, ne-au spus sociologii care au evaluat în repetate rânduri acest lucru.
István Horváth, Zsombor Csata și István Gergő Székely, cercetători ai Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale (ISPMN), au măsurat și estimat recent costul utilizării limbilor minoritare pentru administrațiile locale. Cercetarea a fost comandată de către DRI și de Prezidiul Executiv al UDMR, iar studiul de atelier care rezumă rezultatele a fost publicat în 2021.
Banii chiar contează
István Horváth a relatat că mai multe sondaje anterioare au arătat că, în localitățile în care proporția maghiarilor depășește 60%, utilizarea limbii maghiare în administrația publică este o chestiune de rutină, iar multilingvismul este o chestiune de prestigiu pentru primărie. Și chiar și în acest caz, utilizarea limbii în scris se face mai puțin decât cea a limbii vorbite.
O treime dintre localități folosesc limba minorităților pentru informațiile scrise acolo unde acest lucru ar fi obligatoriu, în timp ce peste 90% dintre acestea au inscripționat tăblițele toponimice și instituțiile publice din localitate, conform cerințelor de utilizare a limbii, spune István Horváth, președintele ISPMN. Potrivit cercetătorului, acest lucru se datorează faptului că inscripțiile sunt vizibile, au o valoare simbolică ridicată, comunitatea maghiară reclamă absența lor, iar legea le-a atașat și sancțiuni specifice.
Dar interpretarea profesională a ședințelor consiliilor locale depinde în mod clar de mărimea și mijloacele financiare ale primăriei. În timp ce la Sfântu Gheorghe, spre exemplu, se folosește aparatură de interpretare de ani de zile, în 99 la sută din comunele rurale acest lucru este de neconceput, a declarat Gergő István Székely.
Cercetătorii au reușit să cuantifice cel mai bine costul suplimentar al panourilor bilingve cu toponime: în medie, acestea costă cu 70% mai mult decât cele monolingve. Studiul lor arată că primarii subestimează în mod regulat aceste cheltuieli și cred că sunt undeva la doar 40-60%. Inscripțiile pe clădirile publice costă de două ori mai mult, iar indicatoarele rutiere de trei ori mai mult dacă sunt bilingve.
Diferitele proiecte de dezvoltare necesită cel puțin două panouri exterioare pentru a informa locuitorii despre investiții, dar bugetele lor nu includ două panouri suplimentare în limba minoritară. Dacă liderii municipalității vor să informeze locuitorii minorităților în limba maternă, acest lucru va costa bugetului local 1.400 de lei pe proiect.
Pentru a explora costurile nestandardizate ale utilizării limbii, sociologii au selectat opt municipalități diverse din punct de vedere geografic și al proporției etnice. Au sunat de mai multe ori la primării până când primarul sau persoana desemnată de acesta a acordat un interviu mai lung. Noul Cod administrativ era deja în vigoare la momentul respectiv, dar, întrucât guvernul nu elaborase încă normele de aplicare și, în lipsa acestora, noua lege nu extinde domeniul de utilizare al limbilor minoritare, costul traducerii și al informării a fost estimat pe baza practicilor anterioare ale primăriilor.
De cele mai multe ori, hotărârile consiliului nu sunt traduse în limba minoritară, atunci când ar fi cazul. Aceste municipalități au susținut că minoritatea nu a avut nevoie de traducere sau că funcționarii nu au avut timp să traducă.
Cercetătorii au constatat că consiliul local al unui oraș mic ia în medie 30 de hotărâri anual, în timp ce consiliul unui oraș mare de 100.000 de locuitori ia anual 430. Dacă o hotărâre are în medie o pagină și jumătate, tradusă într-o jumătate de oră de un funcționar cu experiență, cu un salariu orar brut de 40 de lei, traducerea hotărârilor costă municipalitatea 8.600 de lei într-un an. Dacă primăria contractează un traducător extern, plătește 25.800 de lei anual pentru traducere. Dar mai mulți primari care au externalizat serviciul de traducere s-au plâns sociologilor de calitatea slabă a acestora.
Deși ar merita să implice locuitorii în luarea deciziilor, lungimea documentelor și volumul de muncă implicat împiedică traducerea proiectele de hotărâre ale consiliilor, proiectele și hotărârile ale comisiilor consiliilor locali. Adesea documentația și anexele conțin substanța hotărârilor, dar sunt mult mai lungi decât hotărârile propriu-zise și normele nu dispun clar dacă ele trebuie traduse sau nu. În Reghin, de exemplu, traducerea acestora ar costa peste 100.000 de lei pe an, concluzionează studiul de atelier ISPMN. Cercetătorii concluzionează că orașele mici nu vor putea suporta astfel de costuri fără resurse alocate și sancțiuni dedicate, preferând să își asume riscul de a încălca legea.
În ceea ce privește solicitările din partea localnicilor, chiar și în municipalitățile mai mari și mai bogate, cetățenii depun cererile mai frecvent în limba română, adesea cu ajutorul personalului de la primărie. Chiar și acolo unde comunitatea maghiară este majoritară, cererile în limba maghiară nu reprezintă nici măcar o zecime din numărul total de cereri depuse.
Funcționarii sunt astfel scutiți de o parte din munca lor. La cererile în limba română se răspunde în limba română, în timp ce la cele în limba maghiară trebuie să se răspundă bilingv. Aceste răspunsuri sunt redactate de funcționari fără ca traducerea să figureze în fișa postului lor. De exemplu, timpul de lucru petrecut cu explicațiile orale și redactarea răspunsurilor bilingve reprezintă un cost ascuns al utilizării limbilor minoritare, care este dificil de cuantificat. Potrivit studiului, cea mai frecventă activitate de traducere nu este inclusă în fișa postului funcționarului care o efectuează.
Jumătate dintre primăriile intervievate au raportat costuri neprevăzute suportate ca urmare a proceselor intentate împotriva lor pentru bilingvism neconform. Acesta este, de obicei, cazul în Ținutul Secuiesc, unde unii locuitori români sunt nemulțumiți dacă se folosește sintagma Községháza în loc de Polgármesteri hivatal, care amândouă înseamnă primărie în maghiară. Sau dacă inscripția română este plasată sub cea maghiară în instituțiile publice și nu invers, sau dacă publicațiile primăriilor nu sunt editate și în limba română. Pe lângă onorariile avocaților, aceste procese costă și bani pentru traducerea documentelor. Au existat, de asemenea, municipalități în care costul litigiilor a depășit costul necesar aplicării bilingvismului în administrație.
Bilingvismul simetric (ce ar presupune, spre exemplu, traducerea integrală a hotărârilor locale atât în limba română cât și în cea a minorităților) are un cost suplimentar semnificativ. Primarii sunt conștienți de acest lucru, dar în cele mai multe locuri nu operaționalizează și nu se contabilizează aceste costuri. Din acest motiv, primarii au considerat foarte utile eforturile cercetătorilor de a cuantifica costurile bilingvismului și au colaborat în acest proces, se arată în studiu.
Sociologii consideră că, cu cât autoritățile locale pot cheltui mai mulți bani pentru a facilita serviciile administrative în limbile minorităților, cu atât mai mulți cetățeni vor fi mai dispuși să își exercite drepturile lingvistice. În momentul de față, cetățenii minoritari preferă să nu își afirme drepturile lingvistice în administrația publică dacă acest lucru înseamnă o procedură administrativă mai lungă sau dacă este periclitat succesul cererii lor (dorind rezolvarea în limba maternă).
Cercetătorii consideră că nu este corect ca aceste costuri să fie suportate exclusiv de autoritățile locale, având în vedere amploarea lor. Dar ei cred că primarii trebuie să pună presiune pentru o finanțare parțială centrală, pentru că ei sunt obligați prin lege să aplice principiile bilingvismului la nivelul administrațiilor locale.
„Acelea au fost dezbateri mai crude, mai brutale, mai <<sângeroase>>”
Politicienii care s-au străduit în 2001 pentru ca limbile minorităților să fie folosite la nivelul administrațiilor locale nici măcar nu s-au gândit că o astfel de sarcină ar fi nedreaptă. „Nu costurile au fost în prim-plan. Erau dispute [politice – n.r.] mai crude, mai brutale, mai <<sângeroase>>”, a răspuns Béla Markó, fostul președinte UDMR, la întrebarea Átlátszó Erdély / BIRN Romania despre vechea lege a administrației publice.
Legea din 2001 a fost adoptată de Partidul Social Democrat care a avut atunci UDMR ca partener parlamentar. Dar pragul de 20% pentru bilingvism obligatoriu a fost introdus în conștiința publică de UDMR încă din 1997, cu o ordonanță de urgență a guvernului, care nu a fost însă niciodată aplicată și cu dezbaterile care au precedat-o, spune Béla Markó.
Uniunea maghiarilor a devenit pentru prima dată membră a unui guvern de coaliție în 1996. „Cele mai mari dezbateri din 1997 au fost cu adevărat în jurul pragului procentual. A fost o coaliție diversă, formată din mai multe partide, cu unul sau altul care nu era de acord cu procentul, iar la un moment dat se părea că suntem blocați la 50 la sută. Ceea ce ar fi însemnat că acolo unde am fi avut o majoritate am fi putut folosi limba maternă. Apoi am coborât la 30 la sută cu mare dificultate și a existat o dezbatere pe această temă timp de săptămâni întregi.
Am reușit să obțin 20 la sută convingând separat Partidul Țărănesc, cel mai mare partid din coaliție, și separat pe Petre Roman, care era atunci președintele Partidului Democrat, și pe însuși premierul Victor Ciorbea, să mă ajute. Astfel, cu mare dificultate, a fost acceptat procentul de 20 la sută. De asemenea, a existat o nemulțumire în cadrul UDMR, pentru că unii oameni doreau 10%. Bineînțeles, ar fi trebuit să avem un prag mai mic, dar trebuie să spun că, în comparație cu punctul de plecare, 20% a fost un rezultat foarte bun”, și-a amintit fostul președinte al formațiunii maghiarilor.
Aplicarea OUG din 1997 a întâmpinat cea mai mare rezistență din partea lui Gavril Dejeu ministrul de interne al guvernului de coaliție Convenția Democrată Română și a fost ulterior anulată de către Curtea Constituțională, își reamintește Béla Markó.
Proiectul de lege administrativă din 2001 a fost negociat cu PSD-ul condus de Adrian Năstase și s-a reușit includerea prevederile lingvistice elaborate în 1997. „În comisia parlamentară au fost clarificate câteva detalii, au existat amendamente chiar și în plen, dar practic direcția și elementele importante ale legii erau deja stabilite în momentul în care guvernul lui Adrian Năstase a adoptat proiectul de lege”, rememorează Markó.
În ceea ce privește normele de aplicare, „din câte îmi amintesc, cea mai mare parte a muncii a fost legată de lista de toponime. Ce așezări trebuiau să fie bilingve și cât de multă grijă trebuia să se asigure că numele așezărilor să fie cele cu adevărat maghiare”, a subliniat Markó miza dezbaterilor de atunci.
„Dar a fost vorba și despre faptul că, fără noi, Partidul Social Democrat nu ar fi avut majoritatea în parlament, așa că nu puteau risca să pună capăt colaborării cu noi. Și-ar fi găsit un alt partener, ultra-naționalistul și xenofobul Partid România Mare, dar nu-și puteau permite să se alieze cu PRM. Mai ales într-o perioadă în care eram pe punctul de a adera la NATO și în care România negocia deja aderarea la UE. Dacă PSD dorea să guverneze, trebuia să țină cont de voința noastră”, a explicat Markó poziția favorabilă de negociere a UDMR. Așteptările Occidentului au contat, dar nu li s-a spus partidelor române, din străinătate, cum să rezolve problema limbii maghiare, a mai spus Markó.
Noul Cod nu clarifică, ci creează confuzie
Dacă în urmă cu 20 de ani aspectul simbolic al utilizării limbii a fost subliniat în codificarea drepturilor minorităților, acum UDMR a dorit să extindă practica utilizării limbii minoritare când a fost adoptat noul Cod administrativ. Dar starea actuală a legislației, cu lipsa normelor de aplicare, reprezintă o barieră în calea progreselor practice, potrivit mai multor discuții cu experți specializați pe probleme etnice.
Deși Codul administrativ prevede că cele mai recente date de recensământ ar trebui folosite pentru a decide unde este obligatorie utilizarea limbilor minoritare, acesta nu impune actualizarea listei celor 523 de unități administrative care au depășit pragul de 20%, întocmit în 2001. Astfel, municipalitățile care ar fi eliminate de pe listă nu vor fi scoase de pe listă și nu vor fi incluse nici cele care vor să fie unitatea administrativă separată.
O altă problemă este că consiliile locale nu pot decide singure asupra numelor localităților în limbile minorităților, a explicat István Horváth. Chiar dacă Sântimbru s-a despărțit de comuna Sâncrăieni în județul Harghita, sau Câmpia Turzii a votat pentru a-și afișa numele în limba maghiară la intrările în oraș, numele lor nu se află pe lista din 2001, adică nu au un nume maghiar valabil pentru administrația română.
Nu există nicio decizie privind modul de actualizare a listei de municipalități, astfel încât noul cod prevede în zadar că municipalitățile în care minoritatea reprezintă mai puțin de 20% pot vota pentru utilizarea limbii minoritare, deoarece nu se știe cum pot fi incluse numele acestor municipalități în lista respectivă.
De asemenea și definirea informării oficiale ar trebui modernizată, a declarat Zsombor Csata. Este inutil ca o administrație locală să aibă un site bilingv dacă informațiile ajung la populație în principal prin intermediul rețelelor de socializare. Legislația nu abordează bilingvismul pe paginile primăriilor în social media.
Noul cod introduce formulare bilingve pentru minoritățile în cazul în care numărul acestora depășește 20 la sută. Acest lucru ar face imediat mai simplă și mai ieftină administrarea în limba maternă. Cu toate acestea, nu există nicio dispoziție în legislație care să clarifice dacă aceste formulare pot fi utilizate doar de persoane fizice sau și de reprezentanți ai unor persoane juridice, companii.
Aceste formulare bilingve vor fi enumerate într-o hotărâre de guvern, spune legea actuală. Cu toate acestea, guvernul nu a decis încă ce formulare ar putea fi utilizate bilingv în primării și deconcentrate. Lista este propusă de DRI în colaborare cu ISPMN, se arată în lege. Institutul a colectat deja formularele, a tradus textul lor în limba maghiară și le-a editat în vederea utilizării bilingve, a declarat István Horváth, președintele institutului. Unele dintre ele, a spus Horváth, au expirat în luna martie a acestui an și ar trebui să fi scoase deja de pe listă, dacă lista ar exista.
ISPMN a întocmit un glosar româno-maghiar cu termenii cu valoare juridică din formulare, pentru a ajuta la traducerile ulterioare. Institutul s-a consultat cu juriști și lingviști, s-a asigurat că o singură persoană a făcut traducerile, astfel încât limbajul formularelor să fie unitar, a spus Horváth, deoarece este vorba și de un proces de planificare lingvistică. Organizațiile altor minorități etnice pot solicita traducerea formularelor în alte limbi dacă acestea sunt comandate și finanțate de DRI. Până în prezent, minoritatea sârbă a manifestat un oarecare interes pentru formularele bilingve, a declarat Horváth.
La rândul său, István Gergő Székely a adăugat că ar fi cu adevărat un progres dacă autoritățile ar folosi formulare smart care ar putea fi completate online, astfel încât persoana care le completează să poată alege limba pe care dorește să o folosească. Funcționarul, care va primi datele, nici măcar nu va trebui să vadă în ce limbă a completat cetățeanul formularul, ar fi suficient ca sistemul să știe și să genereze răspunsul în aceeași limbă ca și cetățeanul care a făcut cererea. Nu mai este atât de mult science-fiction, deoarece se pot obține bani din PNRR pentru digitalizare, a spus el.
Este puțin probabil ca utilizarea extinsă și mai bine finanțată a limbilor minoritare în administrația locală să afecteze învățarea limbii române de către cetățeni, au spus sociologii, timpul petrecut în birourile autorităților fiind oricum redus.
Cercetătorii nu știu dacă studiul lor a fost prezentat factorilor de decizie de către DRI, care așteaptă în prezent normele de aplicare pentru a vedea cum se poate rezolva problema. Dar ei văd intenția DRI de a se ocupa de problema finanțării cel puțin parțiale de la nivel central a utilizării limbilor minoritare, motiv pentru care a comandat studiul lor.
Potrivit lui István Horváth, conducerea DRI are în vedere crearea unui fond lingvistic pentru administrațiile locale care comunică și în limbi minoritare, fond la care acestea ar putea aplica anual pentru costurile de utilizare a limbii, dar acesta este deocamdată doar un plan pe termen lung. Departamentul pentru Relații Interetnice a răspuns la o primă solicitare de întrebări, apoi nu a mai revenit când am pus întrebări specifice spunând că își concentrează resursele asupra campaniei de recensământ.
Codul administrativ nu este (de fapt) o lege
La mai bine de 25 de ani de la căderea regimului comunist, România a recunoscut necesitatea unui nou cod administrativ care să le permită aleșilor locali să ia decizii prompte și adaptate la nevoile comunităților locale. De asemenea, a fost nevoie de un cod administrativ flexibil și eficient pentru a se asigura că interesele minorităților etnice sunt reprezentate la nivel local.
În 2017, Partidul Social Democrat (PSD), aflat la guvernare la acea vreme, a înaintat Parlamentului o propunere de Cod administrativ (PL-X 369 din 12 iunie 2018), care a fost adoptată de Senat în iunie 2018 și de Camera Deputaților o lună mai târziu. Cu toate acestea, partidele de opoziție de la acea vreme, respectiv PNL, USR și PMP, precum și șase parlamentari independenți, au depus o sesizare de constituționalitate. Între timp, președintele Klaus Iohannis a sesizat și el Curtea Constituțională, care în noiembrie a declarat legea neconstituțională pe motiv că nu respectă cerințele formale de adoptare a unui legi.
Parlamentul l-a respins definitiv șase luni mai târziu, în primăvara anului 2019. Cu toate acestea, guvernul de atunci al PSD condus de Viorica Dăncilă a decis să adopte Codul administrativ printr-o ordonanță de urgență (OUG 57/2019). Motivul invocat pentru această urgență a fost necesitatea ca România să își respecte „angajamentele asumate în relația cu instituțiile Uniunii Europene” și existența unei serii de „disfuncționalități la nivelul administrației locale”, care împiedică, printre altele, utilizarea fondurilor europene. Guvernul a invocat și un motiv politic: că „nu mai poate conta pe buna credință a altor partide sau a șefului statului” în adoptarea codului administrativ.
La scurt timp după aceea, un proiect de lege ar fi modificat OUG din 2019, dar propunerea a fost respinsă de Parlament în mai 2020. Ulterior, au fost adoptate legi separate pentru a modifica diferitele alineate ale OUG pentru a putea organiza alegerile locale și pentru a extinde între timp mandatul autorităților locale.
Cu alte cuvinte, actuala reglementare a administrației publice arată că România funcționează la un nivel de avarie. Codul administrativ a fost adoptat printr-o ordonanță de urgență, nu a fost încă consacrat în lege de către parlament, iar guvernul nu a elaborat încă normele de aplicare pentru a soluționa unele dintre problemele nerezolvate privind utilizarea limbilor minoritare. Între timp, diverse grupuri de parlamentari modifică, abrogă sau completează deja anumite articole din Codul administrativ.
Maghiarii cer mai mult, rromii se mulțumesc cu ceea ce primesc
Cei 30 de deputați ai UDMR, relativ nemulțumiți de situație, au încercat să repornească procesul legislativ în aprilie 2020. Ei au prezentat proiectul Codului administrativ (PL-x nr. 190/2020) ca un nou proiect de lege. Proiectul UDMR a inclus
- extinderea utilizarea limbii materne, printre altele, la poliția județeană;
- păstrarea drepturile dobândite de minorități în localități unde proporția minorităților etnice scade sub pragul de 20% la recensământul din 2022;
- sancțiuni pentru instituțiile publice care nu asigură folosirea limbii materne;
- drept de decizie al administrațiilor județene și locale cu privire la utilizarea simbolurilor care exprimă identitatea națională, istorică, economică și culturală. Mai multe detalii despre proiect pot fi găsite aici.
Abia după ce proiectul a fost aprobat tacit de Senat, pe 29 aprilie, președintele Klaus Iohannis a acuzat în mod neașteptat și vehement PSD, aflat la guvernare, că „vrea să dea Transilvania maghiarilor” și că „este incredibil ce înțelegeri se fac în Parlament” (detalii aici).
Din partea UDMR, președintele Hunor Kelemen a răspuns la ceea ce a numit „dezinformare grosolană și incitare la adresa maghiarilor”, dar lucrurile nu au progresat, iar proiectul de lege a fost în cele din urmă respins de Camera Deputaților în mai 2020.
La vremea respectivă, UDMR a declarat că proiectul său de lege este adecvat pentru a proteja și respecta drepturile minorităților etnice din România, dar acum, ca răspuns la o întrebare din partea lui Átlátszó Erdély / BIRN România, a refuzat să comenteze evenimentele de atunci.
Vasile Daniel, deputatul minorității etnice romă, a declarat că minoritatea pe care o reprezintă, ca și alte minorități etnice, „a urmat orientările politice generale stabilite de UDMR și de majoritatea politică de la acea vreme (…) principiile generale au fost agreate de liderii grupurilor parlamentare în Comitetul liderilor de grup”.
Deputatul de etnie romă a precizat că formațiunea pe care o reprezintă este „mulțumită de legislația [anterioară – n.r.] și de codul administrativ existent, adică de păstrarea drepturilor dobândite prin legislația existentă”.
Cu toate acestea, potrivit lui Vasile Daniel, „ideea Grupului parlamentar al minorităților naționale (GPMN) și a UDMR este de a susține de la bugetul de stat politicile publice, inclusiv utilizarea limbilor minoritare în administrația locală”.
Acum, Partida Romilor pare mulțumită că există unele politici publice pentru minorități susținute de la bugetul de stat, respectiv finanțarea activității mediatorilor școlari, a celor sanitari, plus pentru studierea limbii romani în școli și plata profesorilor de limba romani. În schimb, deși există puțin peste 100 de localități în România unde rromii reprezintă cel puțin 20% din totalul populației, folosirea limbii materne în administrația locală este mai curând o excepție.
Numărat și cântărit
Recensământul populației României, aflat în plină desfășurare la ora redactării acestui articol va determina dacă proporția minorităților etnice, îndeosebi a maghiarilor, în unele dintre orașele mari și comunele din regiunile interetnice din Transilvania va rămâne sau va ajunge la 20%.
Se va vedea astfel dacă comunități de zeci de mii de persoane vor putea – sau nu – să își folosească limba maternă în administrația publică. La acest lucru s-au gândit chiar și cei care au completat chestionarul de recensământ înainte de campanie, care sunt departe de a fi naționaliști, sau care l-au completat în mod expres pentru ziua liberă care li se oferă.
Prima fază a recensământului, auto-recensământul, care a fost amânată de anul trecut, este așadar în desfășurare. De luni de zile, UDMR a desfășurat o campanie intensă pentru a-i determina pe maghiarii din Transilvania să se înregistreze în această primă fază și, bineînțeles, să se înregistreze ca maghiari. Pentru că, cine știe cum vor înregistra recenzorii naționalitatea… Nu se știe nici dacă ajung recenzorii la fiecare cetățean, asta fie doar și pentru faptul că acum lucrează de cinci ori mai puțin recenzori față de recensământul de acum 11 ani.
Practica arată însă că pragul de 20 la sută nu garantează, ci doar permite utilizarea limbii materne în primării și instituții deconcentrate. Cetățenii folosesc acest drept doar dacă și costurile reale, practice sunt scăzute: adică dacă nu e nevoie să piardă prea mult timp, să depună prea mult efort, să cheltuiască inutil bani și, evident, să nu riște nerezolvarea problemei pentru care se adresează autorităților publice.
Dar, desigur, așteptarea rezultatelor recensământului cere mai puțin efort decât dacă s-ar rezolva toate problemele menționate mai sus.
Publicarea acestei investigații a fost sprijinită prin intermediul unui grant oferit în cadrul programului NewsSpectrum Fellowship
