Vulnerabili. Războiul afectează sănătatea mintală a tinerilor refugiați ucraineni

Este nevoie de mai mult sprijin și acțiune, îndeosebi din partea autorităților, pentru a rezolva problemele de sănătate mintală cu care se confruntă sutele de mii de copii ucraineni ce trăiesc ca refugiați în Polonia și România. Mulți dintre ei se confruntă cu incertitudine, anxietate sau stări de teamă cauzate de statutul de imigranți pe care îl au, în timp ce alții au parte chiar de traume serioase generate de război

Informația pe scurt:

• Mulți dintre cei peste 200.000 de copii și tineri ucraineni refugiați în Polonia și România se confruntă cu probleme de sănătate mintală. Războiul și exilul au pus o povară psihologică semnificativă asupra acestor copii și a familiilor lor.

• Adolescenții reprezintă grupul cel mai afectat. Ei se confruntă cu probleme psihice precum depresia, atacurile de panică și chiar tulburarea de stres post-traumatic (PTSD).

• Nevoile de îngrijire și consiliere psihică ale acestora sunt departe de a fi satisfăcute, numărul de psihologi și psihiatri care lucrează pentru ei fiind foarte mic. În plus, psihologii ucraineni practică la limita legii, deoarece diplomele lor nu sunt recunoscute oficial.

• Deși experții recomandă integrarea socială, ca o soluție pentru problemele de sănătate mintală, integrarea refugiaților ucraineni este aproape un eșec, mai ales în România.

Nikita, un băiețel de șase ani, desenează steagul polonez, alb-roșu, pe un caiet dar brusc mototolește bucata de hârtie. Mama lui a fost șocată să îi vadă gestul, dar își dă seama că ceva se întâmplase mai devreme în acea zi la grădiniță. Îl ia cu binișorul pe copil, până când află cum stau lucrurile.

Originară din Odesa, Aleksandra și fiul ei, Nikita, s-au refugiat din calea războiului în Polonia, în martie 2022. În primăvara acestui an, când s-a petrecut scena de mai sus, ei locuiau în Varșovia, iar băiatul frecventa zerowka la o grădiniță publică poloneză, respectiv un an pregătitor înainte de școală.

În Polonia, copiilor refugiați ucraineni li s-a permis pur și simplu să se înscrie în școlile și grădinițele publice, iar Aleksandra a fost unul dintre părinții care au profitat de această ocazie.

Adaptarea lui Nikita nu a fost ușoară, dar băiatul a făcut constant progrese. Ca și el, mulți copii ucraineni trebuiau să se descurce în clase în care profesorii și ceilalți elevi vorbeau doar polonă. Cum și ucraineana este o limbă slavă, guvernul de la Varșovia a mizat pe faptul că copiii ”absorb” pur și simplu polona pe parcurs. Nikita a întâmpinat dificultăți la început, plângându-se că nu înțelege nimic, refuzând să iasă din casă dimineața sau fiind agresiv cu ceilalți copii.

Cu toate acestea, lucrurile s-au îmbunătățit până prin toamna lui 2022, mai ales că Nikita începuse să vorbească poloneza. Încă se juca mai ales cu copiii ucraineni din alte clase, pe care îi întâlnea în pauze, dar încet-încet începea să relaționeze și cu ceilalți.

În ziua în care a mototolit desenul cu steagul polonez, Nikita i-a povestit mamei lui ce s-a întâmplat: lua prânzul la cantina grădiniței, împărțind o masă cu patru copii polonezi. Dintr-o dată, unul dintre băieți s-a uitat la ceilalți și a spus: „Hai să votăm, cine dintre noi crede că Nikita ar trebui să rămână în Polonia și cine că ar trebui să se întoarcă în Ucraina”. Spre disperarea lui Nikita, băieții au votat în unanimitate pentru a doua opțiune.

„Profesorii nici măcar nu mi-au spus despre această situație”, spune Aleksandra. „În general, mi-a fost dificil să comunic cu ei. Nu vorbeau engleza și nu mă înțelegeau când încercam să vorbesc în ucraineană sau polonă folosind Google translate pe telefon.” „Nimeni nu l-a ajutat pe Nikita, a trebuit să se descurce singur”, conchide Aleksandra, deși, în general, ea descrie situația lor ca fiind una de integrare reușită.

În clasa întâi acum la o școală publică din Varșovia, Nikita a început anul vorbind deja polonă, e în aceeași clasă cu cel mai bun prieten ucrainean, dar relaționează bine cu toți ceilalți copii polonezi și poate urmări lecțiile. La fel ca Nikita, mulți alți copii ucraineni refugiați au ajuns, după începerea invaziei ruse, în Polonia și România. Sunt circa 250 de mii de astfel de copii, ce continuă să locuiască în cele două țări, marea lor majoritate în Polonia.

Războiul și exilul au pus o povară psihologică semnificativă asupra acestor copii și a familiilor lor. Însă, după aproape doi ani de război, ei nu primesc tot sprijinul de care au nevoie. Deși ambele țări și-au deschis porțile cu generozitate pentru refugiații ucraineni, acestea nu au avut experiența necesară pentru a găsi soluții optime în ce privește integrarea refugiaților. În plus, guvernele au dat dovadă de prea puțină voință politică pentru a folosi această situație ca pe o oportunitate de a dezvolta mecanisme de integrare reală.

Cazuri cu mult mai grave

Există însă situații mult mai dificile în care se află numeroși copii ucraineni refugiați. În principal adolescenții se confruntă cu probleme psihice precum depresia, atacurile de panică și chiar tulburarea de stres post-traumatic (PTSD), ne-au indicat experții cu care am stat de vorbă.

”Am avut cazul unei fete de 17 ani care a venit la psiholog la îndemnul familiei sale. Când ne-am întâlnit pentru prima dată, nu a scos niciun cuvânt, doar a stat liniștită. Era complet retrasă”, spune Yanna Nikolaichuck, un psiholog ucrainean care lucrează acum pentru o organizație umanitară din București.

„Am rugat-o doar să înceapă să deseneze, să exprime ceea ce simte, orice îi vine în minte (…) A tăcut, dar a continuat să deseneze. Doar eu vorbeam. Totul a funcționat așa timp de aproximativ cinci luni, când, deodată, a început să vorbească. Și a început să-mi spună ce reprezenta fiecare desen al ei”, spune Yanna Nikolaichuck, cu bucurie în glas.

Acum, fata se comportă normal, iese singură din casă, vorbește cu oamenii și și-a făcut primii prieteni.

Nikolaichuck spune că grupul cel mai afectat, cu cele mai grave probleme psihologice, este cel al adolescenților. Pentru copiii mai mici, adaptarea la viața de refugiat este relativ ușoară, deoarece ei au nevoie doar de mama lor sau de alți membri ai familiei. În mod similar, adulții se obișnuiesc treptat cu noul lor statut și încearcă să găsească soluții la problemele cu care se confruntă.

„Dar adolescenții sunt cel mai vulnerabil grup. Ei au nevoie de o lume a lor, cu prieteni de aceeași vârstă, care să le înțeleagă problemele, în care să aibă încredere. Dar războiul a distrus această lume și ei nu își găsesc locul în noua realitate, ca refugiați”, spune Nikolaichuck.

Psiholoaga spune că, în astfel de cazuri, tinerii pot prezenta simptome de boală psihică: „Unii dintre ei refuză să mănânce, refuză să vorbească. Alții refuză pur și simplu să se spele. Uneori, bineînțeles, au gânduri sinucigașe. Este modul lor de a reacționa la problemele cu care se confruntă”.

Indiferent de probleme, intervenția familiei este decisivă, deoarece părinții reușesc să creeze un sentiment de siguranță pentru copii în mijlocul incertitudinii din jur. „În majoritatea cazurilor în care familia încearcă să obțină ajutor de specialitate, totul va fi bine”, spune și Anna Szadkowska, psiholoagă din Lublin, care a coordonat un centru de răspuns la crize al municipalității, activ în primele luni ale războiului.

„Oamenii care suferă cu adevărat sunt mai ales cei care au avut probleme în familie chiar și înainte de război, iar apoi traumele conflictului s-au adăugat la toate acestea”, spune Szadkowska. „Cel mai rău este atunci când ne dăm seama că se întâmplă ceva rău în familie, dar știm că sistemul de intervenție nu funcționează prea bine – nici măcar pentru copiii polonezi, cu atât mai puțin pentru cei refugiați”.

Psihologii folosesc o gamă largă de instrumente pentru a ajuta copiii traumatizați. Liliya Vahnianina de la Caritas Polonia, de exemplu, recurge adesea la un set de cartonașe produse în Ucraina special în acest scop, pe fiecare dintre ele fiind pictată o imagine asociată cu războiul.

„Mai întâi le cerem copiilor să aleagă trei cartonașe care li se par înfricoșătoare, pe care nu ar vrea să le arate nimănui. Deseori le aleg pe cele despre tatăl răpit sau despre orașele aflate sub bombardament. Apoi, le cerem să aleagă un altul care le place, iar ei le aleg adesea pe cele cu familii reunite. Această a doua alegere ne ajută să le orientăm gândirea spre viitor”, explică Vahnianina.

La rândul său, Yanna Nikolaichuck folosește în principal terapia prin artă, dar și „psiho-călătoriile”, așa cum numește ea excursiile prin România organizate pentru grupuri de adolescenți, cu scopul de a facilita comunicarea și integrarea acestora.

Specialiștii recomandă, de asemenea, implicarea tinerilor în activități de voluntariat. „Ceea ce ajută la depășirea sentimentului de vinovăție pe care mulți dintre ei – în special băieții adolescenți – îl simt pentru că nu au fost acolo în Ucraina pentru a ajuta la efortul de război este să le sugerăm idei de voluntariat, de exemplu, prin colectarea de ajutoare pentru țara lor, ceea ce le dă un sentiment de autonomie”, arată și Beata Staniszewska, psiholog care lucrează pentru Forumul polonez pentru migrație. „Îi ajută să capete un sentiment de control asupra vieții lor și să înțeleagă că trauma prin care au trecut nu le va determina viitorul”.

Un început dificil…

Imediat după sosirea într-o țară nouă, familiile de refugiați se concentrează doar pe găsirea unei case și a unui mod normal de viață. Adesea, contactul mamelor cu copiii lor se reduce la chestiuni de supraviețuire și funcționare de bază, lăsând puțin spațiu pentru o comunicare emoțională mai profundă.

La rândul lor, copiii sunt complet speriați de noua situație și sfârșesc prin a se supăra adesea pe mamele lor, pe care le învinovățesc pentru că i-au adus într-o țară străină.

Unii dintre copii se pot comporta rigid, fiind în gardă tot timpul, în timp ce alții, dimpotrivă, devin complet apatici și nu sunt interesați de nimic din ce se întâmplă in jur. Băieții se confruntă cu o situație specifică, deoarece, cel puțin în primele luni ale războiului, cei mai mulți dintre ei voiau doar să se întoarcă în Ucraina și să lupte în război. Psihologii descriu cum aceștia, în timpul ședințelor de consiliere, purtau haine de camuflaj și cizme militare și vorbeau doar despre nevoia de a se întoarce.

Abia după câteva luni, refugiații și copiii lor încep să reflecteze asupra dublei traume a războiului și a refugiului.

…și viața într-o ”zonă gri”

Cu toate acestea, este clar că nevoile de îngrijire și consiliere psihică ale copiilor ucraineni sunt departe de a fi satisfăcute, deoarece numărul de psihologi și psihiatri care lucrează pentru ei este foarte mic, atât în Polonia cât și în România, în timp ce banii și expertiza primite de la instituțiile publice sunt inadecvate, este concluzia acestei investigații a situației din ambele țări.

Bogumila Chodzynska, o psiholoagă care îi ajută pe migranți prin intermediul Fundației Ocalenie, se plânge de lipsa de soluții sistematice din partea statului polonez, la mai multe niveluri.

„Filozofia care pare să fie în joc aici este <<se va rezolva cumva>>, când de fapt ceea ce ne trebuie cu adevărat este cu autoritate reală să se gândească la niște soluții centralizate. După cum merg lucrurile acum, depinde doar de norocul pe care îl ai de a da peste o instituție și oameni dispuși să te ajute”, spune Chodzynska, referindu-se atât la instituțiile educaționale, cât și la cele care oferă ajutor psihologic.

Olena Koval, o psiholoagă ucraineană care s-a refugiat la Cluj se plânge de numărul redus de „personal care poate oferi servicii de sănătate mintală în limba ucraineană pentru persoanele care au nevoie”, precum și de „lipsa unei modalități centralizate de comunicare care să ne ajute să împărtășim informații și experiențe”.

În plus, diploma sa de psiholog, obținută la Kiev, nu este recunoscută oficial în România, ceea ce face ca ea și colegii ei să lucreze într-un fel de „zonă gri”.

„Lucrăm fie în mod voluntar, fie sub umbrela unor organizații internaționale. Nu știu dacă situația este cunoscută de autoritățile române, dar cel puțin nimeni nu ne-a deranjat cu privire la acest lucru”, spune Koval.

Situația este similară în Polonia. Diplomele de psihologie eliberate în Ucraina nu sunt recunoscute în cele mai multe țări din UE, ceea ce îi împiedică pe specialiștii ucraineni să primească bani și asistență din partea instituțiilor publice poloneze sau românești.

Probleme la școlile din Polonia

Aleksandra, în vârstă de 12 ani, din Nikopol, localitate în estul Ucrainei, e refugiată acum cu mama și bunica ei într-un cămin studențesc din Lublin după ce a fugit din orașul lor natal pentru a veni în Polonia.

În noua lor cameră, mobilierul este minimalist și nu există nici măcar internet. Dar, având în vedere că nu au nicio sursă de venit în afară de cei aproximativ 700 de zloți (aproximativ 150 de euro) pe lună, reprezentând alocația pentru copii și pentru persoane cu handicap primite de la statul polonez, nu-și pot permite prea multe.

Aleksandra nu merge la o școală poloneză, ci urmează cursuri online la școala ucraineană de acasă, pentru că mama și bunica ei cred că se vor putea întoarce în curând. De când a început războiul, statul ucrainean a sprijinit puternic continuarea cursurilor online, într-un efort de a menține copiii conectați cu țara lor de origine în contextul exodului uriaș al populației.

Familia trăiește într-o relativă izolare, majoritatea relațiilor sociale fiind limitate la contactul cu alți refugiați care locuiesc în cămin și la filiala locală a organizației caritabile catolice unde au făcut voluntariat. În aceste condiții le este dificil să aibă prea multe alte opțiuni.

Până la 200.000 de copii ucraineni refugiați sunt în prezent înscriși în școlile poloneze, conform datelor Ministerului polonez al Educației. Se crede că la fel de mulți dintre ei trăiesc în Polonia în afara sistemului școlar, precum Aleksandra, urmând doar cursuri online în limba ucraineană sau nemergând deloc la școală.

Întrebată despre consecințele psihologice asupra unor copii ca Aleksandra, care stau acasă și urmează cursuri online de un an și jumătate, Anna Szadkowska exclamă: „Asta este problema! De fapt, nu avem nicio idee despre cum se descurcă acești copii. Ei nu sunt la școală aici, așa că nu îi vedem, părinții nu înțeleg pe deplin consecințele deciziei lor de a-i ține acasă, iar statul polonez nu face nimic pentru a-i controla.”

La rândul său, Bogumila Chodzynska spune că lipsesc testele adaptate din punct de vedere lingvistic și cultural, de genul celor folosite pentru a diagnostica dizabilități, care ar putea avea un impact asupra învățării. Încă o dată, unii directori de instituții improvizează soluții, dar mulți nu o fac.

„La fel se întâmplă și cu școlile”, adaugă Chodzynska. „Școlile poloneze erau complet nepregătite când a început războiul și peste noapte au primit o mulțime de copii cu experiențe grele, care nu vorbeau limba, și au trebuit să se descurce cu asta. A depins cu adevărat de noroc ce școală a găsit copilul – dacă profesorii și directorul au dat dovadă de bunăvoință și au găsit modalități de a-l ajuta.”

Ce s-a întâmplat de fapt a fost că copiii ucraineni au mers la școlile locale, iar acolo profesorii trebuiau pur și simplu să gestioneze situația. În unele cazuri, școlile sau municipalitățile au angajat asistenți multiculturali al căror rol este de a-i ajuta pe copiii migranți și pe familiile lor să se orienteze în noul sistem, iar polonezii au primit cursuri de sensibilizare culturală. Dar multe școli nu au avut fonduri suficiente nici măcar pentru asta.

În unele școli, copiii ucraineni mergeau la așa-numitele clase pregătitoare, unde puteau să învețe rapid polona înainte de a se înscrie în clasele cu copii polonezi de aceeași vârstă. Potrivit majorității specialiștilor, aceste tipuri de clase nu au fost un succes, deoarece au dus la segregarea copiilor ucraineni și polonezi în școli, lăsându-i pe cei ucraineni în clase cu copii de toate vârstele, ceea ce nu era motivant.

În multe cazuri, copiii ucraineni, ca și Nikita (vezi mai sus), au trebuit pur și simplu să învețe polona pe parcurs, la început fără să înțeleagă nimic, apoi progresând încet-încet. O povară semnificativă a fost pusă pe umerii profesorilor care, fără să fi primit o formare adecvată în domeniul diversității, au trebuit să găsească modalități de a preda lecțiile copiilor din ambele țări, menținând în același timp coeziunea grupului. Profesorii au raportat epuizare emoțională și fizică, copiii ucraineni s-au simțit excluși, iar copiii polonezi s-au simțit invidioși că ucrainenii erau tratați mai blând.

În cele din urmă, în multe cazuri, adaptarea a avut loc în timp. Cu toate acestea, unele familii ucrainene și-au retras și ele copiii de teamă că condițiile din școlile poloneze erau pur și simplu prea stresante.

Când am a cerut un răspuns cu privire la nevoile speciale ale elevilor ucraineni în școlile poloneze, o purtătoare de cuvânt a Ministerului Educației a declarat: „Din punctul de vedere al ministerului, situația legată de educația copiilor refugiați din Ucraina este stabilă. Soluțiile legale introduse în acest domeniu au permis includerea eficientă în sistemul de învățământ”.

Ea a precizat că în prezent există 235 de asistenți multiculturali care lucrează în școlile poloneze, față de un vârf de 509 la sfârșitul anului 2022.

Eșecul integrării refugiaților în România

La prima vedere, ai crede că nimic nu o poate tulbura pe Tatiyana Altuhova, având în vedere cu ce s-a confruntat în ultima vreme. Însă tânăra femeie, cu păr lung și blond și ochi limpezi, povestește cu o aparentă detașare despre cum războiul a forțat-o să părăsească Kievul, împreună cu părinții și cele două fiice ale sale. După câteva luni în care au trăit în condiții grele în diferite locuri din Ucraina, familia a decis să se mute în România.

Dar ochii i se umplu de lacrimi când vorbește despre copiii ei. Ambele fete au trecut prin momente dificile la început, cu nopți nedormite sau tensiuni. Cel mai mult au suferit pentru că au fost nevoite să se despartă de tatăl lor, care a rămas la Kiev. Treptat însă, Zlata, în vârstă de șapte ani, s-a integrat din ce în ce mai mult în noua ei viață din România. Acum este în clasa a doua la o școală publică, vorbește bine limba română și are din ce în ce mai mulți prieteni. Dar Zoryana, acum în vârstă de aproape trei ani, refuză să accepte pe deplin noua ei realitate.

„A fost greu să găsim o grădiniță privată unde Zoryana să fie acceptată, deoarece ea vrea să vorbească doar în ucraineană și preferă să stea mai mult singură. În fiecare zi aștept câteva ore în apropierea grădiniței pentru a putea interveni rapid dacă este necesar”, spune Altuhova. „Nu am apelat la consiliere psihologică profesională, cred că cu răbdare și atenție ne putem descurca singuri sau, bineînțeles, cu ajutorul familiei și al prietenilor.”

Dar, spre deosebire de Tatiyana – care cel puțin și-a mai găsit de lucru în București, iar copiii ei au totuși probleme minore – multe alte femei ucrainene refugiate în România se confruntă cu o situație mai dificilă.

Principala problemă este legată de modul defectuos în care funcționează programul de sprijin al guvernului român pentru ucraineni. În prezent, fiecare refugiat primește ajutor financiar (bani pentru cazare și masă) doar pentru patru luni, timp în care trebuie să își găsească un loc de muncă și să încerce să se integreze social.

Dar, în realitate, niciun ucrainean nu poate învăța limba română sau găsi un loc de muncă potrivit în doar patru luni, susțin toți cei cu care am vorbit. În plus, programul de sprijin exclude, spre exemplu, femeile însărcinate, mamele singure sau mamele cu mulți copii care, în principiu, nu-și pot permite să aibă un loc de muncă.

Un eșec al statului român în procesul de integrare a refugiaților ucraineni se poate observa și în numărul mic de copii care frecventează școala. Mai puțin de o zecime dintre copiii ucraineni stabiliți în România frecventează o instituție de învățământ, în ciuda faptului că – așa cum subliniază experții – este mai bine pentru sănătatea lor mintală să iasă zilnic din casă, să se implice cu colegii de la școală și să facă eforturi pentru a-și construi o nouă viață.

„Majoritatea școlilor din România nu sunt pregătite să primească copii ucraineni, deoarece aproape că nu există asistenți sociali sau psihologi care să îi ajute să se integreze”, spune Mihaela Nabar, director executiv al organizației World Vision România (WVR). „În plus, cum copiii nu vorbesc limba, o astfel de experiență ar fi doar traumatizantă și o pierdere de timp pentru ei.”

În aceste condiții, WVR, împreună cu alte câteva organizații, și-au asumat rolul de a suplini susținerea pe care statul român ar trebui să o ofere refugiaților. Acestea oferă consiliere psihologică, dezvoltare personală și educație non-formală studenților ucraineni, dar și consiliere parentală și profesională pentru adulții ucraineni.

„Încercăm să ajutăm cât mai mult posibil pentru a răspunde nevoilor emoționale și sociale ale copiilor”, spune Nabar, „dar este nevoie urgentă de mult mai mult”.