Seattle, Barcelona, Bengalore – iar acum și Cluj-Napoca. Bine ați venit în orașul studențesc din România desfigurat sub marșul construirii accelerate, impulsionată de dezvoltarea tehnologică. Un articol de Andrei Popoviciu realizat în cadrul proiectului Fellowship for Journalistic Excellence.
Ilustrație de Sanja Pantic / BIRN
Marius Pop a urmat școala într-un orășel din Transilvania, iar apoi cursuri de programare la universitate găsindu-și un loc de muncă la cea mai mare bancă din România în timp ce studia pentru masterat. Colegii săi care și-au continuat studiile ar fi ajuns, spune el, să se alăture băncii, ca subalterni ai săi. Astăzi, Marius este un programator freelancer, activând totodată și ca trainer al tinerilor pasionați de sectorul tehnologic. Pe Instagram, își prezintă stilul de viață bazat pe cultura efortului continuu, ilustrat cu poze din vacanțe în care arată bronzat, cu mușchii proeminenți și relaxat. „Drumul către succes este pavat cu muncă grea,” se citește într-una dintre postările sale, însoțită de o imagine cu el privind peste marginea unei piscine infinite, admirând orizontul de undeva din Dubai.
Casa din Cluj-Napoca a lui Marius este un apartament cu pereți de marmură, cu espressor și un workstation cu două monitoare mari. Blocul în care locuiește este înconjurat de construcții recente, apărute ca urmare a unui boom imobiliar generat de industria de outsourcing IT, ceea ce a propulsat Clujul în fruntea clasamentului Băncii Mondiale pentru economiile orașelor cu cea mai rapidă creștere din Europa. Într-o dimineață caldă de noiembrie, în bucătăria sa impecabilă, Marius și-a pregătit o cafea neagră, neîndulcită în timp ce mi-a explicat unde se vede peste cinci ani. „Ideea este să pot să mă retrag până la vârsta de 40 de ani și să trăiesc din imobiliare”, mi-a spus el.
Clujul s-a îmbogățit datorită industriei software și a serviciilor back-office, iar acum devine și mai bogat ca urmare a construirii masive de noi imobile. Boom-ul IT a declanșat o explozie secundară pe piața imobiliară, tentând antreprenori precum Marius cu posibilitatea obținerii de profituri tot mai mari. Însă, la fel cum s-a întâmplat deja în orașe precum Seattle, Barcelona sau Bangalore, sectorul tehnologic a generat locuri de muncă și bogăție, dar în același a îngreunat viața multor altor clujeni, prin creșterea prețurilor, făcându-i să nu-și mai permită să trăiască decent în propriul oraș. În plus, frenezia imobiliară transformă aspectul Clujului, un oraș al cărui patrimoniu architectural include clădiri din Renaștere, Baroc, din perioada imperială Austro-Ungară dar și cea a Modernismului socialist. Cele mai recente clădiri adăugate la peisajul urban au doar acele calități care reflectă, mai presus de orice, necesitatea maximizării profiturilor. ”Nu se poate vorbi de un stil (arhitectural – n.e.)”, spune Silviu Medeșan, un architect clujean a cărui activitate se concentrează pe proiecte ce urmăresc interesele comunitare, mai degrabă decât pe cele comerciale. ”Este vorba doar de urmărirea profitului cu orice preț, o arhitectură bazată pe maximizarea folosirii spațiului și a profitabilității clădirii”.
România este membră a UE de mai puțin de 20 de ani: a fost admisă în blocul comunitar în 2007. Cu douăzeci de ani înainte de asta, românii încă trăiau sub o dictatură comunistă care a durat aproape o jumătate de secol. În anii tranziției post-comuniste, Clujul a fost prezentat ca un model pentru restul țării. Orașul este diferit de haoticul București, spre exemplu: are piste de biciclete ordonate, tramvaie eficiente, un calendar cultural care atrage vedete internaționale și o economie înfloritoare susținută de succesul sectorului IT. Când am fost vizitat de prieteni bucureșteni, aceștia au fost plăcut surprinși că șoferii de taxi clujeni oferă restul la sfârșitul călătoriei, în loc să presupună că îl pot păstra ca bacșiș, așa cum se întâmplă în capitală.
Foto: Andrei Popoviciu
În timpul comunismului, România, ca și alte țări, oferea doar locuințe de stat. Ternele blocuri de apartamente, construite și închiriate de regim, nu au fost mai niciodată locuințe grozave, dar sunt utilizate pe scară largă și astăzi, cele mai multe dintre ele fiind acum în proprietate private. Clujul s-a îndepărtat mult de vechea concepție comunistă: noua sa reputație, de oraș accesibil nu oricui, este apărată prin invocarea principiilor pieței libere.
Clujul nu mai are deloc legătură cu vechea concepție comunistă: noua reputație a orașului, de inaccesibilitate, este apărată prin invocarea principiilor pieței libere. „Nu pot eu reglementa piețele, economia le reglementează,” spunea Emil Boc, politicianul care ca primar a girat actuala transformare a Clujului, într-un interviu din 2021 pentru televiziunea națională. Boc a fost primar timp de 12 ani din 2008 încoace, întrerupându-și mandatul de două ori, când a fost numit prim-ministru. Politicianul de centru-dreapta mai vorbea în 2021 despre construirea unui oraș cu o „multitudinile de elemente”, care să fie un magnet pentru tineri profesioniști în ascensiune. „Cred că putem obține asta, în primul rând, prin calitatea oamenilor”, spunea Boc.
Este puțin probabil ca oamenii la care Boc s-a gândit să includă pe cineva precum Florin Stancu. Șofer pe un camion ce strânge gunoiul municipal, Stancu își datorează umerii largi multor ani de muncă grea – fizicul său este modelat de muncă, nu de exerciții fizice. Ca mulți bărbați romi din generația sa, nu a avut parte de o educație formală. Vorbește cu mândrie însă despre nepoții săi și despre sacrificiile făcute în numele lor.
Veteran opozant al politicilor de locuire ale orașului, el este, de asemenea, un expert în legile și reglementările locale. Timp de 18 ani, casa pentru Florin a fost o baracă într-un cartier majoritar rom, locuit de aproximativ 300 de persoane. Primăria a luat chirie de la mulți dintre rezidenți până în 2011, când a decis să-i evacueze violent pe toți pe motiv că unele dintre casele lor nu aveau autorizațiile necesare. Au fost relocați în Pata Rât, un cartier improvizat lângă groapa de gunoi a orașului. Trei generații ale familiei Stancu s-au trezit înghesuite în așa-numitele case modulare – containere înguste, fără ferestre și ventilație adecvată. Familia Stancu a depus mai multe cereri pentru o locuință socială, dar fără succes.
Într-o dimineață de toamnă, acum cinci ani, bărbatul a descoperit un șobolan în așternutul de lângă nepoata sa, Lara, care avea trei ani la acea vreme. Disperați de faptul că aveau nevoie de mai mult spațiu, părinții Larei au aranjat o locuință din apropiere care era goală. La scurt timp după mutare, au primit o vizită de la inspectorii de la primărie, urmată de un ordin de evacuare. Au părăsit imediat locuința, dar au fost totuși dați în judecată pentru ocupare ilegală. Când cazul a ajuns în instanță în 2021, Lara a fost citată ca pârâtă împreună cu tatăl ei. Stând în fața judecătorului, fetița a încremenit. „Nu a putut vorbi, atât era de speriată,” a spus Florin. „Cum se poate ca un copil să fie citat în fața unui judecător?”. Dându-și seama că a fost o greșeală, judecătorul a amânat ședința și numele Larei a fost eliminat din dosar. Primăria Cluj-Napoca a spus într-o declarație prin e-mail că Lara a fost citată în instanță „în baza unei formalități.” De asemenea, după o căutare sumară, a spus că nu a găsit o cerere de locuință socială din partea tatălui ei.
Foto: Andrei Popoviciu
Clujul poate fi un caz aparte în ceea ce privește economia sa în plină expansiune, dar se conformează ”standardelor” regionale în ce privește tratamentul romilor. Persecutați timp de secole, minoritatea romă înglobează acum într-o proporție disproporționat de mare săracii urbani din Europa de Est și Sud-Est. Totodată, romii sunt mai predispuși să facă munci murdare, periculoase și să trăiască la marginea orașelor, temându-se de eventuale evacuări locative. Necazurile familiei Stancu pot fi întâlnite și în alte cazuri din lunga istorie a Europei de discriminare a romilor. În plus, criza de locuințe din Cluj care afectează familia Stancu se extinde mult dincolo de mica minoritate romă a orașului.
Activiștii dau vina pentru criză pe eșecul primăriei de a face față cererii crescânde de locuințe accesibile. Cererea familiei Stancu pentru o locuință sociale ar fi fost doar una dintre miile primite și respinse, doar în ultimul deceniu. Potrivit cifrelor obținute de Eniko Vincze, o militantă pentru drepturile la locuire și profesoară la Universitatea Babeș-Bolyai din oraș, primăria a primit aproape 3.000 de cereri pentru locuințe publice între 2015 și 2022. Dintre acestea, a aprobat puțin peste 150. În această perioadă, nu a mărit stocul de locuințe sociale, spune Vincze, chiar dacă a avut la dispoziție un buget – umflat de boom-ul imobiliar – care este unul dintre cele mai mari din țară.
Am întrebat primăria despre problemele semnalate până acum. Aceasta ne-a răspuns cu o declarație prin e-mail spunând că nu poate interveni pe piața imobiliară privată. A adăugat că este angajată în construirea de locuințe sociale, oferind sprijin financiar pentru a ajuta chiriașii și cumpărătorii de locuințe și pentru a accelera „integrarea comunităților dezavantajate”.
Boom-ul imobiliar este cel mai vizibil în cartiere precum Sopor și Mărăști, zone apropiate de centrul istoric care aveau fie multe clădiri vechi, fie mult spațiu liber – potențial, cu alte cuvinte, pentru dezvoltare. Totuși, în întreg orașul, valorile proprietăților au crescut vertiginos, prețul mediu al unui apartament dublându-se, cel puțin, în ultimul deceniu. Cumpărarea sau închirierea în oraș este din ce în ce mai dificilă pentru angajații bine plătiți din domeniile tehnologiei, finanțelor și medicinei. Clujul găzduiește un sector medical privat înfloritor și cea mai bună școală de medicină din România. Beneficiile boom-ului imobiliar au ajuns, de asemenea, la familiile din Cluj care dețineau deja locuințe în cartierele mai vechi, dar revigorate prin intermediul afluxului de rezidenți înstăriți (gentrificare) și la persoanele bogate din alte părți care au cumpărat proprietăți aici, pentru investiții.
Cu toate acestea, angajații din industria IT reprezintă doar aproximativ șase la sută din cele o jumătate de milion de persoane care locuiesc în zona metropolitană Cluj. Marea majoritate, respectiv cei care nu câștigă salarii mari – profesorii, asistentele medicale, cadrele universitare, salariații municipalității sau artiștii – ajung adesea să închirieze camere în apartamente înghesuit sau să locuiască la comun. Familiile tinere pleacă cu totul, mutându-se în suburbii-dormitor sau localitățile satelit ale Clujului, câștigând astfel spațiu de locuit în detrimentul timpului de navetă mai lung. „Ne-am dorit propria noastră casă și asta ne-am putut permite,” spune Alina Călăuz, o asistentă medicală care a cumpărat recent un apartament în Florești, o comună la aproximativ 15 km vest de Cluj. Născută și crescută în Cluj, naveta ei de dimineață către oraș poate dura mai mult de o oră pe drumurile aglomerate – dublu față de cât ar fi normal.
Foto: Andrei Popoviciu
Floreștiul a cunoscut propriul boom imobiliar, impulsionat de dezvoltatori care s-au adresat familiilor care nu și-au găsit locul pe piața din Cluj. La ultimul recensământ, comuna a raportat cel mai mare procent de populație tânără din România, precum și cea mai rapidă creștere a numărului de locuitori. Cu toate acestea, multe dintre locuințe au fost construite într-un mod dezordonat, fără grijă pentru infrastructura publică. Trotuarele au dispărut sub noile clădiri, în timp ce ambuteiajele sau întreruperile de curent au devenit ceva obișnuit.
Experții consideră că autoritățile din comună nu au investit suficient în serviciile publice pentru a sprijini astfel populația în creștere. „Este groaznic,” spune Norbert Petrovici, sociolog și conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai, care a studiat fenomenul de gentrificare a Clujului. „Floreștiul nu are grădinițe, școli, spitale, creșe sau spații publice suficiente. Este un loc unde mamele tinere se simt încarcerate, pentru că toată ziua nu fac altceva decât să aibă grijă de copii.” Într-o declarație prin e-mail, autoritățile din Florești au spus că informat publicul constant despre proiectele de infrastructură planificate și au subliniat că nu sunt responsabile pentru furnizarea de utilități precum electricitatea sau apa.
Mulți locuitori din Cluj acceptă că boom-ul IT a adus și beneficii. Mădălina Mocan, o activistă implicată în proiecte de caritate, recunoaște că orașul trebuie să atragă muncitori bine plătiți din domeniul tehnologiei. „Dar ce se întâmplă cu cei care sunt [deja] aici, cei care nu se vor transforma peste noapte în programatori grozavi sau în altceva similar? Aceasta este o problemă la care trebuie să răspundă municipalitatea”. Primarul Clujului nu a răspuns însă la solicitările mele de oferire a unui punct de vedere.
Înainte de a deveni cunoscut pentru dezvoltarea sectorului său tehnologic, Clujul era maim ult un oraș studențesc relaxat. Situat la jumătatea distanței dintre București și Budapesta, era un loc cu cafenele, străzi pietruite, bere la un euro sticla și o vibrantă scenă culturală alternativă. Astăzi, vizitatorii orașului, promovat ca „poarta spre Transilvania”, pot admira fațadele fermecătoare ale clădirilor din timpul Imperiului Austro-Ungar, un palat baroc, biserici gotice și pot face chiar un „tur al vampirilor” la presupusul castel al lui Dracula. Dar barurile care serveau beri la un euro au devenit victime ale gentrificării, fiind înlocuite de bistrouri șic care servesc brunch-uri supraevaluate.
Scena alternativă a orașului a fost, de asemenea, decimată, spațiile sale din vechi clădiri industriale fiind reamenajate de dezvoltatori. Festivalurile dedicate vizitatorilor internaționali domină acum calendarul cultural. Evenimente precum Untold și Electric Castle atrag nume mari din lumea muzicii pop și electronice, în timp ce festivalurile mai mici încearcă să facă ceva similar pentru film și jazz. Totuși, doar cei mai bogați locuitori ai Clujului își pot permite bilete la aceste festivaluri. Restul orașului strânge din dinți pentru a trece peste zilele cu aglomerație, zgomot și cu piețe publice închise.
„Nu poți spune că orașul aparține tinerilor și apoi să-l transformi într-un loc în care tinerii nu-și pot permite să trăiască”, spune artista și curatoarea Miki Braniște. Autoritățile orașului pretindeau că susțin cultura, consideră ea, dar prioritizau evenimentele mari, precum Untold, sponsorizate de corporații, în detrimentul scenei independente. „Ca administrație inteligentă, trebuie să crezi într-un ecosistem cultural complex”, adaugă artista, „și nu doar în formele de cultură care produc bani”.
Expoziție la Fabrica de Pensule
Prin 2009, Braniște a făcut parte dintr-un grup de artiști ce căutau spații de creație. Au dat peste un anunț care propunea închirierea unei clădiri comuniste dărăpănate, care fusese odată o fabrică de pensule. Proprietarul clădirii intenționase să transforme vechea fabrică în birouri, dar criza financiară globală l-a forțat să-și regândească planurile. Artiștii s-au mutat acolo, plătind o chirie lunară de 2,5 euro pe metru pătrat. „Ne-am îndrăgostit fără speranță de acel loc, a fost o binecuvântare”, spune Braniste.
Spațiul – numit Fabrica de Pensule, ca recunoaștere a originilor sale – a evoluat într-un hub cultural ce a oferit locuri de creație pentru artiști, galeriști și alți lucrători culturali. La un moment dat, printre aceștia s-a aflat și pictorul Adrian Ghenie, absolvent al universității de artă din Cluj, ale cărui lucrări se vând acum pe milioane de euro la licitații internaționale. Dar, cum se întâmplă uneori în astfel de cazuri, artiștii s-au certat între ei și un grup a părăsit spațiul, lăsând un etaj al clădirii gol.
Între timp, piața închirierii de birouri și-a revenit, companiile IT find cele care aveau cea mai mare nevoie de spații. Proprietarul clădirii a renovat etajul gol și l-a închiriat în 2019 unei companii de tehnologie, care a emis rapid un comunicat de presă declarând că „fabrica de artiști devine o fabrică IT”. Soarta era pecetluită pentru artiștii rămași, iar când a venit momentul să-și reînnoiască contractele de închiriere, proprietarul i-a refuzat. „Era ca într-o relație moartă, încă mai locuiam împreună în aceeași casă”, spune Braniste. În cele din urmă, ultimii artiști s-au mutat și vechea fabrică de pensule este acum ocupată exclusiv de birouri.
Bazele sectorului IT și de tehnologie din Cluj au fost puse de fapt de studenții săi. Orașul găzduiește aproape o duzină de școli tehnice și universități, cea mai mare dintre acestea, Babeș-Bolyai, fiind probabil cea mai prestigioasă instituție de învățământ superior din România. Generațiile de programatori și creatori de cod create de sistemul de educație, au oferit o forță de muncă ieftină și calificată pentru firmele de servicii IT și consultanță. Sectorul a fost susținut și de generozitatea statului român: până anul trecut, angajații din domeniul tehnologiei nu au trebuit să plătească impozit pe venit. Astăzi, acest sector reprezintă circa 8 la sută din PIB-ul României, conform cifrelor oficiale. Iar Clujul generează aproximativ 80 de procente din exporturile IT ale României, conform unui raport de consultanță din 2019, citat de primăria Clujului.
Potrivit site-ului Imobiliare.ro, costul mediu, pe metru pătrat, al locuințelor din Cluj a crescut de trei ori în ultimul deceniu, de la 863 de euro la 2.700 de euro. Cumpărarea unei proprietăți în oraș necesită cu siguranță bani mai mulți decât în București, unde costul mediu pe metru pătrat este de doar 1.700 de euro. Tentați de randamentele spectaculoase, investitorii s-au îndreptat în masă spre piața imobiliară a Clujului.
Pe măsură ce cererea a depășit oferta noilor imobile, cumpărătorii au început să plătească pentru locuințe „off-plan” – adică oferind un avans pentru apartamente care nu fuseseră încă construite. Vânzările off-plan sunt adesea asociate cu speculațiile. Proprietatea care urmează să fie construită este vândută cu o mică reducere, presupunându-se că ulterior valoarea sa va crește vertiginos. În Cluj, dezvoltatorii au început să folosească vânzările off-plan ca un model de finanțare – o alternativă la împrumuturile bancare. Cu toate acestea, când nu au reușit să livreze ce au promis, cei care au pierdut au fost cumpărătorii. „Este foarte riscant,” spune Șerban Țigănaș, fost președinte al Ordinului Arhitecților din România. „Dar așa s-a funcționat aici, într-o lume improvizată: că pentru a cumpăra proprietăți trebuie să dai un avans pentru a achiziționa ceva care nu există”.
Foto: archer10 (Dennis)/Creative Commons
Controlul calității construcțiilor a devenit o la rândul său o problemă. Cumpărătorul off-plan trebuie să aibă încredere în cuvântul dezvoltatorului că produsul finit va fi construit conform specificațiilor tehnice. Studii recente au arătat totuși că o mare parte din noile construcții, din ultimul deceniu, sunt calitativ inferioare apartamentelor din perioada comunistă. Profesioniștii din domeniul construcțiilor intervievați pentru acest articol au confirmat că, în timpul boom-ului imobiliar, dezvoltatorii au făcut compromisuri în privința calității. Un inginer care lucrează pentru unul dintre cei mai mari dezvoltatori din oraș, vorbind sub anonimat, mi-a spus că propunerile de proiecte specificau materiale de înaltă calitate, doar că acestea erau înlocuite cu materiale mai ieftine, de calitate inferioară, în timpul construcției. „Oameni fără pregătire s-au apucat să ridice clădiri pentru că era profitabil,” a spus inginerul.
Boom-ul imobiliar a evitat, de asemenea, reglementările care încearcă să păstreze specificul istoric al orașului. Autoritățile impun limite privind înălțimea noilor clădiri, în special în zonele cu locuințe mai vechi. Cu toate acestea, dezvoltatorii solicită frecvent derogări sau excepții de la aceste reguli. „La universitate, studenții învață cum să înșele planurile urbanistice folosind astfel de derogări,” spune arhitectul Silviu Medeșan, specializat pe proiecte orientate spre comunitate.
În 2015, orașul a adoptat reglementări care limitau numărul de etaje pentru noile clădiri din cartierele centrale. Cu toate acestea, dezvoltatorilor li s-a permis o perioadă de grație până în 2016, în care puteau continua să construiască conform vechilor reglementări. Mulți au profitat de această fereastră, grăbindu-se să construiască clădiri înalte lângă locuințe vechi. „Legile au permis: ok, puteți face ceva stupid încă un an și jumătate – și asta au făcut,” spune la rândul său arhitectul Șerban Țigănaș. Ramona Cuc, fost magnat imobiliar, crede că autoritățile locale nu s-au implicat în timpul boom-ului imobiliar. „Cineva trebuia să facă un plan pentru dezvoltarea Clujului. Cine este acea persoană? Nu știu. Oamenii de afaceri au făcut afaceri și autoritățile au încercat să țină pasul”. Într-o declarație trimisă prin e-mail, primăria a recunoscut că vechile legi erau inadecvate și a spus că legislația revizuită a redus numărul derogărilor.
Experții spun că statul ar trebui să atenueze crizele locative care însoțesc ”exploziile” imobiliare. „Vrei să ai o economie bună și locuri de muncă bune, dar asta se întoarce împotriva ta dacă autoritățile locale nu știe cum să gestioneze corect schimbările,” spune Paavo Monkkonen, profesor de Urbanism și Politici Publice la Școala de Afaceri Publice Luskin din cadrul Universității California, Los Angeles.
Unii dintre câștigătorii inițiali ai boom-ului recunosc acum că piața imobiliară nu funcționează așa cum ar trebui. „Clujul își îndepărtează forța de muncă mai puțin calificată – oamenii aceștia nu pot găsi un loc de muncă care să le acopere chiria sau să le permită să iasă la masă la restaurant”, crede Daniel Metz, un antreprenor care a investit în imobiliare după ce a fondat o mare firmă de servicii IT și consultanță.
Alți lideri de afaceri trag un semnal de alarmă pentru industria IT a orașului, avertizând că aceasta ar putea pierde în fața concurenței globale. Ligiu Uiorean, CEO-ul AirportLabs, o companie de software din Cluj care servește industria aviatică, spune că sectorul tehnologic local trebuie să inoveze și să-și reducă dependența de „monocultura” externalizării. El a argumentat că statul ar trebui să majoreze impozitul pe profit și să investească veniturile în servicii publice.
Cu toate acestea, autoritățile din Cluj rămân reticente în a interveni în criza locativă. „Trăim într-o economie de piață liberă,” spune Ovidiu Câmpeanu, fost funcționar de top din administrația clujeană. „Pârghiile autorităților locale sunt limitate, deoarece prețurile într-o democrație sunt reglementate de mecanismul cererii și ofertei”.
Foto: Andrei Popoviciu
Familia Stancu, cea care include două generații, a decis să părăsească Clujul pentru o nouă casă, într-un sat din apropiere. Florin Stancu și-a folosit economiile pentru a putea contribui la obținerea unei case pentru copiii și nepoții săi. El a rămas în continuare la Pata Rât și trăiește în condiții dificile, pe care un raportor ONU le-a descris odată ca „o mărturie a ingeniozității celor care ar prefera să trimită romii în Siberia”.
În apropiere, a început construcția a ceea ce dezvoltatorii au numit cel mai mare proiect imobiliar din România, de până acum. Site-ul ce prezintă complexul de două miliarde de euro „Transilvania Smart City” promite 10.000 de apartamente de lux, un mall și o legătură cu telecabina până la aeroportul din apropiere. Planul futurist, susținut public de primarul Emil Boc, s-ar putea însă să aibă unele probleme cu procurorii anticorupție, privind obținerea permiselor de construcție. La începutul acestui an, dezvoltatorul a fost declarat în faliment, iar partenerii săi încearcă acum să finalizeze proiectul. Conform site-ului proiectului, multe dintre apartamente au fost deja cumpărate în sistem „off-plan.”
Cum boom-ul imobiliar pare să continue, Marius Pop este decis să rămână în Cluj. „Îmi place să ies la masă, să merg în cluburi, la festivaluri de muzică,” spune el. Recent, pe contul său de Instagram, a împărtășit crezul său motivațional: „Muncește până când Clujul ți se va părea ieftin.”
Andrei Popoviciu este un jurnalist de investigații specializat pe subiecte de drepturile omului, securitate și relații internaționale. Articolul a fost realizat în cadrul proiectului Fellowship for Journalistic Excellence, susținut de către Fundația ERSTE, în cooperare cu Balkan Investigative Reporting Network. Articolul a fost editat de către Neil Arun.
