Recent, Rada Supremă de la Kiev a adoptat o lege care interzice activitatea bisericilor controlate de un stat, respectiv Rusia, care desfășoară acte de agresiune împotriva Ucrainei. Despre implicațiile și controversele acestei legi – care are impact și asupra etnicilor români din Ucraina – am vorbit cu Dmytro Vovk
, director al Centrului pentru Statul de Drept și Studii ale Religiei de pe lângă Universitatea de Drept ”Iaroslav cel Înțelept” (Harkov) și visiting profesor la Școala de Drept Benjamin N. Cardozo (SUA)
Dmytro Vovk (Foto: arhiva personală)
Principalele idei ale interviului:
- Războiul din Ucraina a influențat radical relația dintre stat și biserică. Nevoia Kievului de a-și asigura securitatea națională a mers în paralel cu o tendință de îmbunătățire continuă a relațiilor dintre biserică și stat
- Din această perspectivă, Ucraina se îndreaptă tot mai mult spre un model tipic statelor ortodoxe, în care există o apropiere semnificativă între biserică și stat
- O întrebare al cărui răspuns este dificil de estimat acum: va exista o singură biserică ortodoxă oficială în Ucraina?
Cum a influențat războiul din Ucraina relația dintre stat și biserică?
În ce privește această relație, există două tendințe principale, care se suprapun. Prima dintre ele se referă la nevoia de a asigura securitatea națională, iar a doua se referă la o îmbunătățire continuă a relațiilor dintre biserică și stat.
Începând cu anul 2014 (de cînd Rusia a ocupat Crimeea -n.e.), religia și în subsidiar disputele interortodoxe reprezintă o chestiune de securitate. Înainte de război, au existat mai mulți academicieni și experți, precum și unii politicieni, care promovau acest tip de abordare a „securității spirituale” dar asta nu a fost niciodată o chestiune de prioritate ridicată la nivel de politică de stat.
Când a început războiul, situația s-a schimbat radical. În primul rând, statul a jucat un rol crucial în înființarea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Православна церква України, PȚU
) și în acordarea Tomosului – ce a consfințit independență eclesiastică – de către Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului.
În plus, statul a implementat mai multe măsuri restrictive împotriva principalului rival al PȚU, respectiv Biserica Ortodoxă Ucraineană (Українська православна церква, UPȚ
) istoric și eclesiastic afiliată Patriarhiei Moscovei. Dintre acestea amintesc: schimbarea forțată a numelui Bisericii pentru a-i identifica în mod explicit legăturile cu biserica rusă; reglementări mai intruzive în procesul de luare a deciziilor pentru a simplifica trecerea comunităților de enoriași de la UPȚ la PȚU; și privarea Patriarhiei Moscovei de dreptul de a trimite capelani în unitățile militare. Toate aceste măsuri au fost implementate ca măsuri legate de securitate, fie în sens îngust de securitate militară și politică, fie în sens mai larg de securitate spirituală sau culturală.
În ceea ce privește a doua tendință, există mai multe exemple de apropiere între stat și biserică. De exemplu, au apărut după 2014 serviciile de capelan în închisori și în armată, apoi statul a început să recunoască diplomele educaționale și academice religioase și, totodată, a acordat cultelor dreptul de a înființa instituții educaționale. Astfel, religia a devenit mai vizibilă în spațiul public. Slujbele sau rugăciune au devenit practici comune atât la nivel central, guvernamental cât și la nivel local.
Întrebarea interesantă aici este dacă această tendință va duce la vreo formă de biserică oficială în Ucraina, deoarece vedem unele semnale din partea PȚU și a susținătorilor săi politici că și-ar dori un statut special ca biserica majoritară sau ca biserica națională. Dar, în același timp, peisajul religios divers și pozițiile politice destul de puternice ale minorităților religioase din Ucraina vor face probabil dificilă stabilirea unui parteneriat special între stat și Biserica Ortodoxă a Ucrainei, așa cum este, de exemplu, în România, Georgia, Rusia sau Belarus, unde există un parteneriat foarte puternic al bisericilor cu statul.
Aceste tendințe, totuși, nu constituie un proces linear, de la mai puțină religie la mai multă religie sau de la mai puțină cooperare la mai multă cooperare. În 2019, președintele Zelenski a schimbat complet situația existentă atunci. Până la acel moment el părea un lider secular
, fără un interes personal în problemele religioase (cel puțin, la nivelul religiei instituționalizate). Așadar, era complet ignorant față de religie și liderii religioși în primii ani ai mandatului său de președinte.
Situația s-a schimbat semnificativ după începutul invaziei Rusiei pe scară largă. În decembrie 2022, sub presiunea cererii publice tot mai mari de a interzice Biserica Ortodoxă Ucraineană (așa numita biserica rusă din Ucraina) și a criticilor venite din partea unei părți a opoziției, Zelenski a declarat ca obiectiv păstrarea a ceea ce el a numit „independența spirituală” a țării și asigurarea faptului că spațiile spirituale ucrainene, precum Lavra Pecerska
(vezi foto) din Kiev, de exemplu, sunt eliberate de influența rusă sau că comunitățile religioase ucrainene nu sunt afiliate cu Rusia.
Zelenski a inițiat, de asemenea, un proiect de lege care să permită interzicerea organizațiilor religioase care ar fi, în orice formă, afiliate cu Rusia. După mai bine de un an și jumătate de dezbateri politice, proiectul de lege a fost în cele din urmă adoptat de Parlamentul ucrainean în august 2024. (La momentul acestui interviu, legea încă trebuie să fie aprobată de președinte, dar nu există dubii că Zelenski o va aproba.) Legea va contribui, evident, la schimbarea peisajului religios ucrainean. Cu toate acestea, nu este încă clar cum va fi implementată legea. În timp ce unii politicieni de opoziție și o parte a guvernului susțin interzicerea completă a UPȚ, cu trecerea parohiilor sale la PȚU, Zelenski și echipa sa par să fie mai puțin interesați de formarea unor alianțe cu Biserica Ortodoxă a Ucrainei sau de întărirea acestei biserici.
Lavra Pecerska (Foto: wikipedia)
Este posibilă decolonizarea spirituală a Ucrainei?
Cred că se poate vorbi de așa ceva. Într-un fel, legea nr. 8371 leagă cazul Bisericii Ortodoxe Ucrainene (UPȚ) de procesul așa-numitei decolonizări a Ucrainei. Acest proces include măsuri precum redenumirea străzilor, îndepărtarea monumentelor și mozaicurilor legate de istoria rusă sau sovietică, schimbări în curriculumul școlar, redenumirea produselor precum berea sau cârnații, deoarece încă poartă nume sovietice. Dar problema aici este că, din perspectiva drepturilor omului, există o diferență evidentă între aceste schimbări simbolice și tratarea credincioșilor prin forțarea lor de a-și schimba numele comunităților sau de a se alătura unei alte biserici.
Scopul principal al decolonizării religioase este de a restabili justiția pentru cei care au fost oprimați, de exemplu, pentru comunitățile greco-catolice și alte minorități religioase sau pentru acele comunități ortodoxe care nu doresc să fie afiliate cu Moscova. În cadrul acestui proces, statul poate, de exemplu, să reconsidere utilizarea proprietăților religioase semnificative din punct de vedere istoric (precum Lavra Pecerska din Kiev sau Lavra Poceav) și este obligat să ofere toate oportunitățile necesare comunităților menționate anterior pentru a se dezvolta liber. Cu toate acestea, acest lucru nu poate fi realizat prin discriminarea preoților și credincioșilor UPȚ, care beneficiază de aceeași protecție a libertății lor religioase ca orice alt individ. De exemplu, dacă statul urmărește penal clerul și credincioșii UPȚ pentru discursuri ofensatoare sau pur și simplu dure împotriva Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (PȚU), dar închide ochii
când clerul sau credincioșii PȚU fac același lucru, aceasta are prea puțin de-a face cu decolonizarea și constituie discriminare religioasă. (Personal, cred că, în majoritatea situațiilor, chiar și discursurile reciproc ofensive ale clerului PȚU și biserica însăși ar trebui să fie protejate în numele libertății de exprimare).
Legea nr. 8371 nu mai cere comunităților Bisericii Ortodoxe Ucrainene (UPȚ) să-și schimbe numele. Dacă anterior era necesar ca UPȚ să-și identifice explicit apartenența la biserica rusă, chiar în numele folosit, acum acest lucru nu mai este necesar, deoarece acum această apartenență sau afiliere este complet interzisă. În ceea ce privește trecerea la o altă biserică, din perspectiva dreptului internațional, statul ar trebui să fie neutru în relațiile inter-religioase și să nu susțină nicio parte în disputele religioase (ceea ce este evident foarte greu de reconciliat cu tradiția ortodoxă și practicile politice din statele majoritar ortodoxe).
Prin urmare, când vine vorba de tranziția comunităților UPȚ la Biserica ucraineană auto-cefală (PȚU), sarcina principală a statului este să elimine barierele inutile și să recunoască legal tranziția acelor comunități care doresc să-și schimbe astfel jurisdicția și să protejeze de blamare sau discriminare acele comunități care doresc să rămână în cadrul UPȚ. Observăm că statul ucrainean reușește, în general, destul bine să îndeplinească prima sarcină și semnificativ mai puțin pe cea de-a doua. În acest sens, observăm din nou că, în ce privește relațiile biserică-stat, Ucraina se îndreaptă spre un model tipic statelor ortodoxe.