Ce diferențe există între mișcările fasciste și cele de extremă-dreapta? Există vreo continuitate între mișcările extremiste din interbelic și cele din prezent? Ce îi face pe oameni să adere la populismul extremist? Vor deveni dominante formațiunile de dreapta extremă în Europa și în lume? Acestea sînt câteva din întrebările la care răspunde Raul Cârstocea, profesor de istorie europeană a secolului XX la Universitatea Maynooth, Irlanda.
Colaj după o vignetă de Eugen Taru
V-aș ruga să începem discuția printr-o definire cât mai riguroasă a unui termen tot mai folosit în spațiul public: fascismul. Așadar, prin ce se caracterizează fascismul spre deosebire de alte forme de extremă dreapta ?
Cea mai comună definiție în literatura specialitate este cea a lui Roger Griffin, care definește fascismul ca o formă de ideologie caracterizată prin trei elemente principale. Accentul este pus pe ceea ce Griffin numește palingeneză, adică ideea de renaștere, de regenerare. Apoi, este vorba de populism, apelul la mase, apelul la omul de rând care este văzut ca și o victimă a elitelor corupte și ideea că oamenii de rând, oamenii obișnuiți, trebuie să se unească, că ei sunt reprezentanții autentici ai națiunii și trebuie să se împotrivească, să dărâme elitele corupte.
Iar a treia caracteristică este naționalismul, dar într-o variantă ultra-naționalistă. Naționalismul fascist este mult mai radical decât alte forme de naționalism, precum cel liberat sau conservator și este, în general, foarte restrictiv în ceea ce îi privește pe cei care nu sunt văzuți ca membri ai națiunii respective, de exemplu minoritățile naționale sau emigranții. Definiția aceasta a fost dată prin anul 1991.
Sigur, nu toți o acceptă, sunt și alte definiții, dar, în general, s-a format un consens academic în jurul acestei definiții, care îți permite diferențierea fascismului de alte forme de politici de extremă dreaptă, dar care nu au acest element revoluționar. Diferența ar fi că fascismul este mereu revoluționar.
Cred că în mod și mai simplu, pentru oamenii neinteresați de istorie în mod neapărat aș menționa o diferență importantă. Spre exemplu, o mișcare de extremă dreapta, să ne gândim la Fidesz din Ungaria, funcționează în cadrul unei democrații parlamentare. Viktor Orbán ar putea să suspende parlamentul, dar nu l-a suspendat, acolo funcționează un sistem parlamentar, sunt alegeri.
Însă un regim fascist nu mai are nevoie de democrație, sub nicio formă. O mișcare de dreapta radicală – așa cum se spune în literatura de specialitate – precum Fidesz – este anti-liberală, dar nu este antidemocratică.
Pe când un regim fascist nu mai are nevoie de politică parlamentară, acesta se opune din start ideii de democrație parlamentară, de alegeri și de vot.
Cât de prezente sunt mișcările fasciste și de extremă dreapta în istoria României?
Dacă este să începem cu o analiză a perioadei interbelice, atunci putem spune că au fost mai multe partide de dreapta, inclusiv de dreapta radicală. De exemplu, Partidul Național Creștin, concurență a Mișcării Legionare din perioada respectivă, condus de A. C. Cuza și de Octavian Goga, era un partid de dreapta radicală sau de extremă dreapta, dar fără să fie fascist. Asta pentru că PNC nu avea o viziune revoluționară de transformare a României, iar în general planul lor era de eliminare a minorităților, în special a evreilor, din viața publică, dar păstrând altfel datele unei democrații parlamentare.
Pe când Legiunea voia să transforme din temelii România și nu avea nevoie de sistemul democratic, ei erau anti-democrați. Credeau că nimic bun nu poate veni din Parlament. Dar este și aici un paradox – și asta se vede și în prezent – pentru că Legiunea mergea totuși la alegeri. Dacă tu nu recunoști sistemul democratic, ideea de a participa la alegeri cu un partid al tău nu prea are sens. Dar Legiunea a participat la toate alegerile la care i s-a permis să participe (la unele i-a fost interzisă participarea), ieșind pe locul al treilea în anul 1937, cu aproape 16% din voturi.
Bineînțeles, în timpul comunismului, nu putem discuta despre așa ceva (existența unor mișcări de extremă dreapta – n.e.), pentru că era un partid unic și, în general, orice afiliere la Mișcarea Legionară nu putea fi exprimată în mediul public.
Ajungând la perioada post-89, aș aminti de Michael Shafir, un politolog de la Cluj, care făcea o distincție foarte bună între ceea ce el numea continuitate radicală și întoarcere radicală.
Se putea vorbi de o continuitate cu politicile național-comuniste al lui Ceaușescu. Și partidele de continuitate de acest gen sunt Partidul Unității Naționale a Românilor (PUNR) și Partidul România Mare (PRM) din perioada anilor 1990, care sunt partide mari, sunt puternice, fac parte din guvernul de coaliție de atunci. Îl mai putem aminti pe Corneliu Vadim Tudor (lider PRM- n.e.) care ajunge în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2000. Dar toate aceste formațiuni și persoane nu se revendică de la Mișcarea Legionară, ci mai mult de la acel autoritarism național-comunist al lui Ceaușescu, plus cultul lui Antonescu, care totuși a fost un șef de stat și nu un revoluționar.
În același timp, în anii 90 avem și formațiuni mai mici, grupări neo-legionare declarate, gen Mișcarea pentru România, doar că acestea sunt departe de orice fel de pretenție de a intra în Parlament. Unele dintre aceste grupări au participat și la alegeri, dar nu s-a pus niciodată serios problema că s-ar putea să treacă de pragul electoral de 5%.
Ajungem apoi la apariția în spațiul public a Alianței pentru Unitatea Românilor (AUR), în 2019, care este ceva complet nou din acest punct de vedere, pentru că AUR este un partid care are lideri care se revendică direct și explicit de la Mișcarea Legionară. Dintre cei trei copreședinți ai partidului, Claudiu Târziu a contribuit la publicații, la site-uri neo-legionare iar Sorin Lavric a făcut de multe ori apologia Mișcării Legionare. Și aici deja vorbim despre altceva decât pe PRM sau pe PUNR.
În același timp, ce m-a izbit pe mine de când a apărut prima dată în spațiul public AUR, a fost că și-au făcut propaganda electorală la firul ierbii, de la om la om. Prin 2020 se prezentau în costume naționale – asta e drept că nu s-a mai întâmplat în 2024 – dar atunci își făceau propagandă în costum național. Așadar, o propagandă electorală foarte asemănătoare cu cea a Mișcării Legionare din perioada interbelică și care a fost eficientă tocmai pentru că se făcea de la om la om, în teritoriu, acolo unde partidele (tradiționale – n.e) de multe ori nu se deranjau să se ducă.
În plus, ultimul element pe care mulți l-au văzut ca o încercare de a copia interbelicul a fost nunta lui George Simion, despre care s-a spus că a fost copiată direct după nunta lui Zelea Codreanu. Și mie mi s-a părut. Nu a fost de aceeași mărime, e drept, căci la nunta lui Simion au venit de vreo zece ori mai puțini oameni decât la cea a lui Codreanu. Cred totuși că și în acest caz putem vorbi de o încercare de readucere a simbolurilor legionare în spațiul public românesc.
Dr. Raul Cârstocea este profesor de istorie europeană a secolului XX la Universitatea Maynooth, Irlanda. Este doctor în istorie al University College London, cu o teză care a examinat rolul antisemitismului în ideologia mișcării fasciste interbelice din România. Domeniile sale de cercetare sînt legate de istoria evreilor, a antisemitismului, naționalismului, fascismului și Holocaustului și, în sens mai larg, asupra proceselor de formare a statului și de construire a națiunilor în Europa Centrală și de Est din secolele XIX și XX și asupra consecințelor acestora asupra grupurilor minoritare. Un articol al său despre ascensiunea AUR poate fi citit aici.
