Richard Andrew Hall este un nume aproape complet necunoscut în România. Doctor în științe politice, apoi analist de informații la CIA, Hall s-a specializat și scrie de mai bine de 35 de ani despre Revoluția română. Într-un interviu pentru SINOPSIS, Hall abordează argumentat și pe un ton polemic cîteva din clișeele frecvent prezentate drept ”adevăruri” despre Ion Iliescu, teroriști sau Revoluția română.
Informația pe scurt
- Ion Iliescu era în 1990 un om politic anacronic. El a reprezentatun „cost al tranziției”, respectiv ”prețul” pe care societatea a trebuit să îl plătească în tranziția de la comunism.
- În ceea ce privește Revoluția, „crimele” lui Iliescu sunt de fapt mai corect încadrabile ca „erori” și nu sunt ceea ce crede majoritatea românilor.
- Argumentul oficial din rechizitoriul dosarului Revoluției susține că Iliescu și Armata au desfășurat o operațiune ”sub steag fals” pentru a-și legitima preluarea puterii
- Procurorul militar în rezervă Cătălin Ranco Pițu este însă un promotor al narațiunii fostei Securități despre decembrie 1989. El de fapt acoperă faptele Securității.
- „Teroriștii” din decembrie 1989 au existat.
Despre rolul lui Ion Iliescu
Iliescu era deja un personaj politic anacronic în 1990. Insistența lui de a rămâne activ politic și de a candida și a fi președinte a compromis modul în care va fi consemnat de istorie. Mare parte din resentimentele față de Iliescu țin de ceea ce acesta a făcut – sau uneori de ceea ce nu a făcut – ca politician și președinte, iar aceste reproșuri sunt proiectate retroactiv și asupra rolului pe care el l-a jucat în decembrie 1989. Modul acesta de a analiza istoria este însă greșit și incorect. Faptul că Iliescu este vinovat pentru rolul său în mineriada din 1990 nu înseamnă că acuzațiile privind rolul său din decembrie 1989 sunt adevărate. O persoană merită să fie judecată pentru acțiunile sale la un anumit moment, nu retroactiv în lumina a ceea ce a făcut mai târziu.
Unele critici la adresa lui Iliescu sunt partizane sau pur și simplu reprezintă absurdități subiective: de pildă, ideea că Iliescu ar fi fost un agent rus. România și-a continuat drumul către aderarea la UE și NATO (ultima realizată chiar în timpul președinției lui Iliescu, în 2004), la fel cum s-a întâmplat și în mandatul lui Emil Constantinescu. A existat un consens politic larg între principalele partide de centru-dreapta și centru-stânga din România în privința aderării la aceste structuri fundamentale occidentale. Acesta a fost un element care de fapt a făcut din România un partener geopolitic atractiv pentru Statele Unite.
Iliescu a reprezentat de fapt ceea ce se numește un „cost al tranziției”, respectiv ”prețul” pe care societatea a trebuit să îl plătească – din punct de vedere economic, social și politic – în tranziția de la comunism. În Polonia, un astfel de cost a însemnat că Wojciech Jaruzelski a fost președinte timp de un an și jumătate, în urma Acordului de la Masa Rotundă dintre Solidaritatea și regimul comunist.
Iliescu și Frontul Salvării Naționale au fost așadar un cost al tranziției, al tranziției de la dictatura lui Nicolae Ceaușescu. În Bulgaria, costul tranziției a fost similar cu cel din România, pentru că, exceptând un scurt guvern în 1991-1992, foștii comuniști au dominat politica până la începutul lui 1997.
Ion Iliescu a venit prea târziu pe scena politică pentru rolul lui istoric. Dacă ar fi apărut precum Károly Grósz în Ungaria (1987–1989, în funcții de conducere), cu un rol reformator, fie și timid, al comunismului, chiar dacă incomod cu pluralismul politic, astăzi ar fi privit cu mult mai multă îngăduință. Dar, pe de altă parte, acest lucru era aproape imposibil din cauza caracterul regimului Ceaușescu.
În schimb, Iliescu este reținut în memorie pentru faptul că i-a primit cu brațele deschise pe mineri în iunie 1990 și le-a a încurajat brutalitatea si pentru că a patronat alianțe politice cu ultranaționaliștii nostalgici ai ceaușismului, între 1992 și 1995.
Despre rechizitoriul din dosarul Revoluției Române
Argumentul oficial din rechizitoriu este că Iliescu și Armata au desfășurat o operațiune ”sub steag fals” (false flag), respectiv că au creat/inventat un inamic inexistent – securiști-teroriști – pentru a-și legitima astfel preluarea puterii, a preveni continuarea revoluției anticomuniste și a acoperi rolul Armatei în represiunea de la Timișoara și din alte locuri. Procurorul militar în rezervă Cătălin Ranco Pițu și promotorii săi ne spun mereu cât de „logică” este această explicație.
Să examinăm însă puțin această acuzație. Nu cred că cei care acceptă afirmațiile lui Pițu înțeleg cu adevărat ce implică argumentul lui. De fapt, nu sunt sigur că nici măcar Pițu înțelege. Pentru ca rechizitoriul să fie corect, Pițu și echipa lui trebuie să demonstreze că nu a existat niciun terorist real, că toate cele 1.425 de persoane, fiecare în parte, care au fost arestate ca suspecți, au fost arestate din greșeală sau fără motiv. Trebuie să ia, pentru început, lista celor 1.425 de persoane din dosare și să demonstreze că absolut fiecare dintre suspecți era nevinovat. Pițu nu a făcut asta.
Mai mult, Pițu susține că Armata ar fi pus în aplicare un plan deja existent. Cum se face că Securitatea nu știa de acest plan și nu a putut să îl oprească? Direcția a IV-a — contrainformațiile militare, CI-iștii — nu au știut sau nu au putut să-l blocheze? Cum se face că niciun ofițer de Securitate, în decembrie 1989 sau imediat după aceea, nu a ieșit în presa internă sau internațională pentru a dezvălui acest presupus „steag fals”? Cum se face că nu a existat niciun militar disident, niciun revoluționar sau martor care să spună: „stați puțin, asta nu e corect, nu este just să fie făcută Securitatea țap ispășitor”, și să iasă în presă pentru a dezvălui așa-zisa „adevărată poveste”?
Foto: Arhiva Arcanum
Pițu vrea să credem că Securitatea știa despre acest plan, că a fost victima lui, dar nu a spus nimic atunci despre asta? Este ridicol. Mai mult, el vrea să credem că Iliescu și Armata erau mai buni la dezinformare decât Securitatea, care avea o unitate special dedicată Dezinformării. Este fără sens. De fapt, aceasta este „logica” lui Pițu.
În cele din urmă, însă, istoria nu este despre logică, ci despre ceea ce s-a întâmplat efectiv, ceea ce adesea include elemente care retrospectiv par ilogice, dar care pentru actorii implicați la acel moment puteau fi foarte logice. Din 2021, eu și colegul meu Andrei Ursu am avut acces la documentele din așa-numitul Dosar al Revoluției. Așadar, știm ce au folosit procurorii militari din dosar pentru a întocmi rechizitoriul, dar știm și ce au ignorat.
Recent, Pițu a repetat în presă ceea ce i-a spus lui Ion Cristoiu în mai 2023: că fiecare unitate a Ministerului Apărării ar fi întocmit rapoarte post-acțiune pentru decembrie 1989 și că, independent, fiecare unitate, precum și jurnalele de operații, ar fi concluzionat că „nu au existat teroriști.” Acest lucru este absolut fals. Dimpotrivă, documentele respective – incluse în ”Dosar Revoluție nou” și multe desecretizate în 2017/2018 din arhiva MApN de la Pitești – demonstrează exact opusul a ceea ce spune Pițu. (vezi spre exemplu aici, aici, aici).
În ceea ce privește Revoluția, „crimele” lui Iliescu sunt de fapt mai corect încadrate ca „erori” și nu sunt ceea ce crede majoritatea românilor. Iliescu a greșit în seara de 22 decembrie 1989, declarând că va avea loc un „proces public,” lucru care s-a dovedit rapid imposibil. Greșeala lui legată de execuția soților Ceaușescu a fost că era atât de fixat să aplice „comunismul/socialismul cu față umană,” încât a realizat prea târziu pericolul reprezentat de „teroriști.”
Dacă Iliescu și ceilalți lideri ai Frontului i-ar fi executat pe Ceaușești în noaptea de 22/23 decembrie, ar fi existat mult mai puține victime și implicit haos. Gelu Voican Voiculescu susține că abia după atacurile din noaptea de 23/24 decembrie a reușit să îl convingă pe Iliescu să îi execute pe Ceaușești. Potrivit lui Voican, acesta l-ar fi întrebat: „Vreți să sfârșiți ca [liderul marxist chilian] Allende?”
De fapt, ei doreau să îi păstreze în viață pe Ceaușești pentru aparența unui proces; printre altele, a fost dusă insulină la Târgoviște, dar Nicolae Ceaușescu a refuzat să o ia pentru că se temea că ar fi putut fi otrăvită. Ideea este că s-a încercat păstrarea în viață a lui Nicolae Ceaușescu, când de fapt ar fi trebuit să fie executat mult mai devreme, pe baza a ceea ce „teroriștii” capturați descriau ca fiind jurământul și misiunea lor.
Cine au fost ”teroriștii” din timpul Revoluției
„Teroriștii” din decembrie 1989 au existat. „Terorismul” din decembrie 1989 a avut trei componente principale:
- Dezinformarea, prin telefon, răspândind zvonuri în mod direct, dar și prin interceptarea și intoxicarea comunicațiilor militare;
- Războiul radio-electronic, menit să creeze impresia că România era invadată și că inamicul era mai numeros decât în realitate;
- Episoade sporadice de focuri de armă, în special noaptea, cu scopul de a speria, de a deruta, de a provoca panică și epuizare, și de a ține armata blocată în cazărmi și populația în locuințe. Aceasta din urmă a urmat tactica de gherilă a hărțuirii și intimidării sau, așa cum au remarcat unii ofițeri, operațiuni de tip „lovește și fugi” sau „atacă și dispari.”
„Teroriștii” erau, de fapt, numele dat unei contrarevoluții eșuate menite să îi salveze pe Ceaușești, contrarevoluție care a luat forma unei „lupte de rezistență” de tip gherilă. Principalii și cei mai importanți protagoniști proveneau din Securitate. Cuvântul-cheie este însă „eșuate.”
Mulți resping din start ideea că ar fi putut exista contrarevoluționari tocmai pentru că planul a eșuat. Aceasta este însă o analiză istorică greșită. Istoria nu este și nu poate fi despre cui prodest, stabilind pe cel care a beneficiat de pe urma unui eveniment și reconstruind retrospectiv preferințele și calculele strategice ale actorilor. Aceasta este o scurtătură frecvent folosită de cei care nu au timp sau răbdare să studieze dinamica reală a evenimentelor.
Planul de „Luptă de rezistență” a fost elaborat la sfârșitul anilor ’60 pentru a răspunde inițial unei invazii și ocupări a teritoriului României, teoretic de către NATO, dar în realitate de către Uniunea Sovietică și aliații săi din Pactul de la Varșovia. De-a lungul timpului, planul a fost adaptat pentru a contracara o eventuală lovitură de stat militară sau o revoltă populară.
Totuși, autorii săi nu ar fi putut concepe sau pregăti o revoltă populară în care armata să treacă de partea poporului, așa cum s-a întâmplat în decembrie 1989. Asemenea altor așa-numite forțe ”rămase în urmă” (stay-behind) planul urmărea provocarea de panică, haos și confuzie, cu scopul de a încetini avansul inamicului și de a împiedica funcționarea normală a guvernului „ocupant.”
În fazele sale inițiale, nu presupunea cucerirea obiectivelor militare și politice, pentru că, chiar dacă ar fi avut forțele necesare să le cucerească, era puțin probabil să le poată menține. Era un plan pentru o luptă care putea dura săptămâni sau luni, dar ceea ce s-a întâmplat rapid în decembrie, precum și capturarea și menținerea în arest a soților Ceaușescu, i-au forțat să grăbească acțiunile, incluzând infiltrări și ambuscade. De notat că pregătirile pentru ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 au început, în unele cazuri, chiar dinaintea Congresului al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989, și mai ales în zilele care au precedat 22 decembrie.
Cele mai intense acțiuni din decembrie 1989 au avut loc pe scară extinsă, din sud, de la granița cu Iugoslavia (stat ne-membru al Pactului de la Varșovia), prin munții din centrul țării și până la Marea Neagră. Toată atenția acordată imaginilor televizate de la CC sau TVR face să fie trecut cu vederea faptul că adevăratele lupte s-au dat în locuri aflate în afara atenției mediatice interne și internaționale, precum Reșița sau Hațeg. Semnificativ este că unitățile de apărare antiaeriană au fost o țintă deosebită pentru „teroriști.”
Acestea au fost supuse războiului radio-electronic, tirurilor de la sol și unui val de apeluri telefonice de dezinformare, interceptări sau blocări ale comunicațiilor. Unitățile antiaeriene erau vizate deoarece „teroriștii” aveau nevoie să securizeze spațiul aerian în punctele vulnerabile (granița cu Iugoslavia, Marea Neagră) pentru a evacua sau infiltra forțe și, în eventualitatea în care Ceaușeștii ar fi fost salvați, pentru a-i scoate din țară.
Decembrie 1989, Timișoara / Foto: Azopan.ro
Un document important din Dosarul Revoluției este un „mesaj urgent” scris de mână, pe trei pagini, datat 25 decembrie, de către ofițerul de informații externe al Securității, în rezervă, Domițian Bălței, adresat celor care coordonau campania împotriva „teroriștilor.” În acesta, Bălței detaliază acțiunile și locațiile celor pe care îi numește „rezistenți,” adică cei implicați în lupta de rezistență. El vorbește despre implicarea ofițerilor și rezerviștilor Direcției a V-a a Securității (serviciul de protecție și pază al soților Ceaușescu), despre folosirea caselor conspirative și despre centrala telefonică secretă a Securității unde se interceptau și redirecționau apeluri.
Bălței nu era un neofit: la sfârșitul anilor ’60 fusese responsabil cu crearea mecanismelor de finanțare a „rezistenților” în străinătate și astfel cunoștea „lupta de rezistență.” Cei prezenți la interogatoriul șefului Direcției a V-a susțin că acesta a recunoscut existența „teroriștilor” și locul din care erau coordonați.
Dosarul conține și schimburi verbale între cei aflați de partea revoluției și contrarevoluționari. De pildă, ministrul adjunct de externe povestește într-o declarație din ianuarie 1990 cum doi ofițeri ai Direcției a V-a a Securității, care trăgeau din interiorul clădirii Ministerului Afacerilor Externe, i-au spus că o făceau pentru că erau bine plătiți și juraseră să îi apere pe Ceaușești. Oficiali superiori ai Trupelor de Securitate care se alăturaseră Revoluției au discutat și ei despre acești doi ofițeri. Comandanții care au trimis ofițeri ai trupelor de Securitate să îi dezarmeze pe cei doi avertizaseră că erau periculoși.
În fapt, când ofițerii trupelor de Securitate au sosit pe 25 decembrie să îi aresteze pe cei doi, s-a dovedit că aceștia aveau sub comandă mult mai multe forțe decât se credea și că inițial au refuzat să își predea armele. Astfel, chiar și acele elemente ale Securității care nu participau la contrarevoluție au recunoscut existența „teroriștilor” care refuzau să se supună Revoluției. (va continua)
Despre Richard Andrew Hall: Află despre România la Jocurile Olimpice de vară din 1976 și 1984, cînd țara noastră era celebrată în Occident. Devine interesat politic de România abia în 1985, la vîrsta de 19 ani. În 1987, în timpul unei călătorii cu rucsacul în spate, timp de trei luni prin Europa, în special prin Europa de Est comunistă, petrece o săptămînă în România. Ca mulți alții, urmărește Revoluția Română la televizor. Locuia atunci în casa părinților săi, în nordul Virginiei, și lucra într-un loc plictisitor din sectorul privat. Ca student masterand la Universitatea Indiana, vizitează România timp de trei săptămâni în 1990 și din nou în 1991, apoi timp de trei luni în 1992 și zece luni în 1993-1994, cu o bursă de cercetare pentru doctorat. După ce obține doctoratul în Științe Politice în 1997, se întoarce în România pentru a preda un semestru și a continua cercetarea despre Revoluție. Intră în CIA în anul 2000; nu avusese nicio legătură anterioară cu agenția, în afară de procesul de aplicare. Este analist de informații timp de 23 de ani, aproximativ jumătate din această perioadă lucrînd în domeniul contra-terorismului, ca urmare a evenimentelor de la 11 septembrie, iar cealaltă jumătate pe Europa, unde și-a putut folosi zilnic cunoștințele de limba română și maghiară. Studiază și scre despre Revoluție de 35 de ani, înainte, în timpul și după activitatea sa în cadrul CIA. Publică la https://richhall.substack.com/
