Dintotdeauna, fără să știu exact de ce, mi-au plăcut oile și lumea lor. Filmul lui Dragoș Lumpan, ”Ultima transhumanță”, m-a făcut să intuiesc o parte din motive. Cîteva gînduri răzlețe, așadar…
Foto: Dragoș Lumpan
# I-au trebuit vreo 20 de ani lui Dragoș Lumpan – pe care îl știu de mai bine de 30 și care întotdeauna a fost un perfecționist – ca să termine ”Ultima transhumanță”. Pentru asta, a bătut vreo 50 de mii de kilometri, de-a lungul a șase țări (România, Grecia, Albania, Turcia, Italia, Țara Galilor) documentînd transhumanța – deplasarea ciclică a oilor între zonele de păscut și cele de iernat – și surprizînd pe peliculă și în imagini foto momente, de fapt mai mult rămășițe, ale acestui fenomen.
# Filmul în sine ”reproduce” transhumanța, curge de la un anotimp la altul, se mișcă în ritmul deplasării oilor – aparent haotic, sărind de la o țară la alta, de la un moment la altul al ciclului, de la un cioban român la altul turc sau italian și tot așa – dar mereu grupat, ca o turmă cuminte ce știe că are o direcție de urmat.
# Lucrul acesta e spus și de Tim Salmon, scriitor și fotograf britanic ce a făcut la rîndul său un film despre păstorii aromâni din Grecia și care, intervievat de Lumpan, zice la un moment dat că a vrut să afle ce este Vlachostrata (Calea / Drumul vlahilor) și a primit răspicat următorul răspuns: ”Oile nu sînt mașini, nu sînt un tren pe șine. Vlachostrata e o direcție”.
# Mersul cu oile este mișcare. În transhumanță se merge(a) pe jos.
”Mi-o fost drag așa. Să mă duc așa cu sibienii, să văd unde mărg, cum dau jos de pe măgar, cum fac mîncare, pe unde merg cu oile, unde dorm, cum e să dormi în bondă. E frumos, dacă-ți place”, spune Andrei Mierea, cioban.
”Mie îmi place să mă plimb. Să le plimb eu (pe oi – n.m.), să le văd eu că mănîncă de colo ceva, de colo ceva… Ele fac bine cînd le plimbi… Nu e cînd stă ea (oaia – n.m) atunci, cînd așteaptă să îi dai de mîncare, ceva. S-o văd eu. Mă, urcă coasta asta repede?. Înseamnă că le merge bine”, spune și Constantin Lăzărescu, cioban.
# Mersul cu oile presupune să fii aproape de natură, să vezi cum apar cîmpurile și să ajungi pe munte, în locuri din care-ți nu mai vine să pleci, atît de mult cer este în jur. Iar documentarul lui Dragoș Lumpan oferă nenumărate desfătări ale ochiului, cu mult cer în jur.
# Dar care ar fi atributele acestei meserii-mod-de-viață? Tot Constantin Lăzărescu, cioban, spune: ” Aici, cu oile ăstea, vă spun sufletește, trebuie să fii în primul rînd doctor, să o tratezi pe oaie exact ca pe om (…) că la tine se naște, la tine moare”.
”Apoi, trebuie să fii hoț, Că iarba asta… deci se fură”. Altfel spus, să nu pregeți să încalci proprietăți și să iei – cu măsură sau prin negociere – ce nu e al tău, dar asta numai pentru că nu ai altă soluție pentru a-ți hrăni turma.
”În viața asta, a fi cioban, trebuie în primul rînd să fii un om de societate. Un cioban se întîlnește cu un om bun, cu un nebun, cu tot felul de oameni. Dacă nu știi să vorbești, ori ești în pămînt, ori în pușcărie”.
# Așadar, ciobanul nu e prost, așa cum se mai spune uneori. În drumurile sale și din discuțiile cu diferiți cercetători ai fenomenului, Dragoș Lumpan a constatat că ciobanii aveau și cunoștințe de astronomie, de orientare în spații ostile (”Dumnezeu ne-a dat hartă în cap”, spune la un moment dat Gheorghe Dănilețu, celebru ca Ghiță Ciobanul) de biologie, de medicină veterinară. ”Ei știau toate lucrurile astea, știau ce plantă e periculoasă și ce iarbă cade greu. E simplu: cunoști lucrurile astea sau moare oaia. Moare oaia, îți schimbi jobul. Și ce faci?”, spune Lumpan într-un interviu.
# Mulți ciobani au fost și oameni înstăriți. La un moment dat, cineva își amintește vorbele spuse de bunicul său, mocan: ”Cine are oi, să stea la oi. Cine e sărac, să meargă la școală”.
Foto: Dragoș Lumpan
# Viața ciobanului a fost mereu dură. Pentru mulți părea doar un sălbatic. Dar viața sa simplă, în direcția clară pe care o urma, avea un rost doar aparent minor: lucrurile să fie mereu la locul lor, adică oile bine hrănite, adăpostite și protejate. Oile erau parte a unui ciclu natural al vieții: naștere, creștere, moarte.
# Fără să idealizeze în vreun fel, documentarul lui Dragoș Lumpan prezintă lumea transhumanței ca pe una a unei relații simple, dar profunde între om și natură, între om și animal. Această lume avea un anumit tip de spiritualitate, bazat pe firesc și pe respect față de ritmurile naturii. În acest univers, omul nu domina mediul, ci se integra în el, înțelegîndu-i și acceptîndu-i legile nescrise. Relația cu animalele era una de coexistență și grijă reciprocă, nu de exploatare excesivă. Transhumanța era astfel nu doar o practică economică, ci și o formă de cunoaștere, o memorie colectivă transmisă din generație în generație, prin experiențe și ritualuri profane ce stau însă sub semnul unei relații profund organice cu divinitatea.
# Într-un mesaj pe pagina sa de social media, antropologul Vladimir Bulat numește ”Ultima transhumanță” o piesă cinematică (…) precum ”un breviar al unei lumi care (încă) mai stă pe un singur picior, înainte să dispară cu totul: civilizația păstorilor și a mîncătorilor de brînză! Transhumanța – ca fenomen etno-social-mental – a dispărut, firesc, prin extinderea civilizației urbane și a multiplicării rețelei de șosele și autostrăzi, iar în România satul devine un topos tot mai insular, mai depopulat, abandonat; lucrarea cinematică a lui Dragoș Lumpan este mai presus de orice un document etnografic-etic”.
# A fost frumos, Dragoș. Mulțumesc.
