Controversatul proiect de lege privind publicarea donatorilor organizațiilor neguvernamentale a stîrnit multe dezbateri. Pe de o parte, numeroase organizații civice au contestat demersul, pe care îl consideră o formă de presiune, o modalitate ineficientă de control suplimentar, pe de altă parte trăim vremuri în care, în contextul războiului hibrid, este nevoie de o formă de control a potențialelor influențe străine maligne. Pe acest subiect, am vorbit cu Claudia Postelnicescu, expert european în combaterea radicalizării și în comunicare strategică.
Un proiect de lege inițiat de parlamentari AUR și susținut și de cei de la SOS sau PSD, care obligă ONG-urile să declare și să publice sursa tuturor veniturilor, a stârnit controverse și acuzații din partea organizațiilor civice. Acestea spun că măsura poate descuraja donațiile și introduce sancțiuni mai dure pentru ONG-uri decât pentru partidele politice, în timp ce inițiatorii susțin că legea e necesară pentru „transparență”.
În plus, cercetătorul și activistul Ovidiu Voicu, identifica patru motive principale pentru care proiectul de lege era mai curând o ”armă iliberală”: dubla (multipla) raportare; amestecul nepermis în viața privată; faptul că sancțiunile sunt disproporționate; sunt afectați exact cei mai vulnerabili; duce la stigmatizare, polarizare, pierderea libertăților.
Critici proiectului aduce și Claudia Postelnicescu, avocat și expert european în combaterea radicalizării și în comunicare strategică, însă consideră totodată că este nevoie de o legislație care să prevină și să controleze influențele și narațiunile ce vin din state ostile României.
Obiecții ce pot fi aduse propunerii legislative L233/2026 :
”Principalele obiecții se leagă de faptul că este complet nedemocratic să desființezi un ONG pentru că nu are acele raportări cerute de legea propusă. Există un principiu în drept, conform căruia trebuie să existe un proces similar atât pentru înființare, cât și pentru desființare. În acest moment, un ONG se poate înființa ușor, dar obligatoriu actele constitutive trebuie verificate de către o instanță de judecată. De asemenea, la desființare sunt de parcurși mai mulți pași, mai ales dacă există active (imobile, patrimoniu), pur și simplu nu poți desființa printr-un simplu act administrativ, trebuie să treacă printr-un filtru specializat.
Apoi, dacă s-ar accepta așa ceva am intra într-un arbitrar, în care anumite entități doresc să desființeze un ONG și atunci fac sesizări abuzive, până dau impresia că ar exista o problemă reală, când de facto poate fi manufacturată. De asemenea, nu cred că este necesar să avem o listă cu donatorii privați care donează sume mici, ci sume semnificative, chiar pragul de 5.000 lei mi se pare prea jos, aș gândi un prag de la care, în cazul în care apare o astfel de donație consistentă, poate ridica semne legitime de întrebare privind interesul și intențiile reale ale respectivului donator. M-aș gândi la o sumă de 10 or mai mare, 50.000 lei.
A treia obiecție ar fi aceea că, dincolo de expunerea de motive, care arată clar intenția legiuitorului, trebuie să înțelegem mult mai clar obiectivul concret pe care îl dorim prin aplicarea acestei legi și clarificată nevoia de la care a pornit, adică ce lipsește legislației actuale și cu ce ne ajută modificarea legii. Dacă aceste aspecte ar fi fost suficient de clare, cred că tensiunea care s-a declanșat pe marginea acestui proiect de lege putea fi considerabil diminuată. Ultima obiecție e legată de faptul că modificarea este formulată într-un mod extrem de imprecis și lasă loc unor multiple interpretări și erori, poate de aceea și dezbaterea pe acest subiect deja a dispărut, după 2-3 zile de agitație extremă, semn al seriozității cu care se abordează orice temă serioasă în România”.
E nevoie în România de măsuri suplimentare – dincolo de cele existente privind raportarea financiară și control fiscal – de transparentizare a finanțării ONG-urilor?
”Din ceea ce am citit și analizat pe acest subiect, la nivel european există o problemă reală privind monitorizarea după acordarea finanțărilor, precum și niște criterii clare prin care să se urmărească că banii primiți sunt folosiți conform destinației pentru care au fost acordați. Finanțatorii, mai ales cei instituționali sunt preocupați de îndeplinirea criteriilor pentru obținerea finanțării și prea puțin ulterior, de destinația finală a acestor fonduri, cum sunt folosite de către ONG-ul care îi primește.
De altfel, inițiatorii legii se referă la faptul că nu cunoaștem – în cazul unor ONG-uri, fundații, federații – beneficiarul real (de exemplu, un stat ostil României poate finanța un ONG aparent inofensiv în România, prin care să culeagă date și informații – de exemplu liste de oameni care semnează diverse petiții – pe care ulterior să le folosească în scopuri indezirabile securității noastre, iar aceasta este o problemă reală semnalată și de alte state, democratice, care au legislație similară, respectiv Marea Britanie, Canada, Australia, mai multe state americane. (Vezi aici, aici sau aici)
Dincolo de această problemă – analizată pe larg în rapoarte ale unor experți europeni sau instituții de audit europene (vezi aici) – în România, în condițiile în care discutăm de 2 ani despre interferențele Rusiei, precum și ale altor entități indezirabile (despre care știm prea puțin), în procesul democratic din România, cred că e important să știm cine finanțează ce și în ce scop.
Nu am niciun dubiu că România va deveni o țintă extrem de importantă a războiului hibrid când vom fi un lider regional la Marea Neagră, vom avea investiții serioase în apărare și ne vom consolida rolul strategic în securitatea UE, dar și a regiunii. Având în vedere cât de ușor este să înființezi astăzi un ONG și să pretinzi că ”lupți” cu dezinformarea, de exemplu, iar în spatele demersului aparent legitim, să existe o cu totul altă agendă și alți factori, care generează o agendă sau o dezbatere publică, o modificare de politici sau legislativă, o influențare a percepției față de democrație, un Ro-exit sau chiar un partid extremist înființat cap-coadă pornind de la un nevinovat ONG care ”luptă” pentru democrație șamd. Rețeta este deja testată, atât partidul AUR, cât și USR au pornit inițial de la mișcări civice, ONG-uri, legitime și cu un scop nobil, însă în era actuală a războiului hibrid, un astfel de obiectiv pe deplin justificat din punct de vedere democratic poate fi foarte ușor pervertit”.
Ce ar trebui să facă România pentru a evita și limita influența străină malignă (și) prin intermediul ONG-urilor:
”Ce ar trebui să facă România, adică statul român, adică instituțiile relevante, în primul rând guvernul, președinția, SRI/SIE, autoritățile care se ocupă cu implementarea DSA? În primul rând ar trebui să evite amatorismul și improvizațiile. Lansarea, sub patronajul Administrației prezidențiale, a unui proiect numit România Imună, de către niște oameni care în mod vizibil nu știau despre ce vorbesc și nu au expertiza relevantă pe construirea rezilienței societale la influența străină malignă, e un semnal foarte prost atât pentru zisa reziliență, cât și pe plan extern, unde se uită – și sunt informați – oameni care chiar se pricep la treaba aceasta.
În al doilea rând, statul ar trebui să fie preocupat să înființeze el, instituțional, un organism care să lucreze pe contracararea narațiunilor venite dinspre statele ostile României și pe prevenirea extinderii acestora, să aibă o unitate de elită pe comunicare strategică instituțională și să nu mai vedem improvizația actuală, iar acest demers ar opera cel mai bine la nivel de guvern, sau inter-instituțional, un centru de reziliență al MAI, MAE, SRI, alte autorități relevante, de exemplu CNA.
În al treilea rând, România ar trebui să aibă permenent analize de risc și scenarii pentru viitoarele amenințări, pentru că războiul hibrid se mișcă rapid către noi și versatile (unele aproape imposibil de interceptat), tactici de influențare a votului, percepțiilor și narațiunilor și ceea ce este valabil astăzi, ca politică de prevenție sau combatere, nu mai este utilă și eficace mâine, din cauza tehnologiei și ușurinței cu care se propagă astăzi războiul informațional, facilitat de o tehnologie, din ce in ce mai bine calibrată la nevoi de război asimetric.
Statul poate colabora cu ONG-urile, desigur, dar trebuie să o facă într-un mod corect, adecvat și să se uite la expertiza reală și dovedită, nicidecum la exerciții de imagine, superficiale, ale unor oameni care vor doar oportunitatea de a primi niște finanțări pentru proiecte la care nu se pricep, iar statul preferă, la rândul lui, doar să bifeze că ”face” ceva, fără a livra însă nimic concret și la nivelul la care avem nevoie, în timp ce alte state se pregătesc deja serios de ani de zile pe prevenție, reziliență și comunicare strategică pentru situațiile precum cele la care România este infinit mai expusă (interferențe în alegeri, drone, propagandă fățișă, narațiuni anti-UE și proiecte clare finanțate de niște entități neclare de a scoate România din UE).
Nu cred că este inteligent din partea instituțiilor statului român să externalizeze know how-ul și prevenția, măsurile concrete de combatere și reziliență, către terți sau societatea civilă. Pentru războiul informațional îți trebuie reacție rapidă la nivel instituțional, prin urmare trebuie să ai propria ta unitate de elită, care să știe exact ce are de făcut și cu oameni extrem de bine pregătiți, e chiar insultător să vii cu improvizații pe așa ceva și înseamnă că nu te iei în serios ca stat, vei fi tratat ca atare, cu neîncredere, atât de către parteneri, cât și de către cetățeni, iar la un moment dat, mai repede decât se așteaptă politicienii actuali, va veni și scadența”.
