Deși tendințele autoritariste sunt uneori evidente în Turcia, țara rămâne un partener strategic al Uniunii Europene. Cum se poate explica acest aparent paradox? Mai multe detalii pe acest subiect în materialul video ARTE Săptămânal
La zece ani de la tentativa eșuată de lovitură de stat, Turcia rămâne un partener strategic al Uniunii Europene, asta în ciuda derivei autoritare a regimului Erdoğan.
Indiscutabil, Europa are nevoie de Ankara pentru securizarea frontierelor și crearea unei zone tampon, pentru medierea conflictelor din regiunea asiatică sau caucaziană dar și în ce privește păstrarea unor relații de colaborare cu puternica industrie de apărare a Turciei. Rămâne însă faptul că derapajele autoritariste fac ca aderarea Turciei la UE să rămână puțin probabilă. Cel puțin într-un orizont previzibil de timp.
CONTEXT:
La zece ani după tentativa eșuată de lovitură de stat din 15 iulie 2016, relațiile dintre Uniunea Europeană și Turcia rămân marcate de un paradox. Pe de o parte, Ankara este unul dintre cei mai importanți parteneri strategici ai Europei, indispensabil în domenii precum securitatea, migrația, apărarea și diplomația regională. Pe de altă parte, deriva autoritară a regimului președintelui Recep Tayyip Erdoğan a îndepărtat și mai mult perspectiva aderării Turciei la Uniunea Europeană, transformând un proces cândva ambițios într-o (aproape) ficțiune diplomatică.
Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, soldată cu peste 250 de morți, a reprezentat un moment de cotitură pentru politica internă a Turciei. Sub pretextul eliminării rețelei clericului Fethullah Gülen, pe care Ankara o consideră responsabilă pentru puci, autoritățile au lansat una dintre cele mai ample campanii de epurare din istoria modernă a țării. Zeci de mii de militari, judecători, profesori, funcționari publici și jurnaliști au fost arestați sau concediați, iar sute de instituții media și organizații civice au fost închise.
În paralel, sistemul politic a fost remodelat în jurul unei președinții cu puteri extinse. Independența justiției a fost limitată, presa critică aproape eliminată, iar opoziția politică și societatea civilă se confruntă în continuare cu presiuni constante. În evaluările anuale ale Comisiei Europene, regresul în privința statului de drept și a drepturilor fundamentale este menționat constant, iar negocierile de aderare, începute în 2005, sunt practic înghețate.
Cu toate acestea, importanța geopolitică a Turciei pentru Europa nu a făcut decât să crească. Poziționată la intersecția Balcanilor, Orientului Mijlociu, Caucazului și Mării Negre, Turcia controlează accesul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele și dispune de a doua cea mai mare armată din NATO, după cea a Statelor Unite.
Războiul din Ucraina a amplificat și mai mult rolul politico-militar al Ankarei. Turcia a furnizat Kievului drone Bayraktar TB2, devenite simbol al rezistenței ucrainene în primele luni ale conflictului, dar a refuzat în același timp să se alăture sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei. Erdoğan a menținut un dialog direct atât cu Moscova, cât și cu Kievul, contribuind la negocierea acordului privind exportul cerealelor prin Marea Neagră și găzduind mai multe runde de negocieri între cele două părți.
Pentru Uniunea Europeană, Turcia rămâne și un partener esențial în gestionarea migrației. Acordul semnat în 2016, prin care Ankara s-a angajat să limiteze fluxul migranților către Grecia în schimbul unui sprijin financiar european de miliarde de euro, continuă să reprezinte unul dintre pilonii politicii europene de control al frontierelor externe. În contextul instabilității din Siria și Orientul Mijlociu, puține state membre sunt dispuse să riște deteriorarea acestei cooperări.
În ultimii ani, colaborarea s-a extins și în domeniul industriei de apărare. Dezvoltarea rapidă a industriei militare turcești, în special în producția de drone, vehicule blindate și nave militare, a atras interesul mai multor state europene interesate de diversificarea furnizorilor de echipamente și de consolidarea autonomiei strategice a continentului.
Totuși, această cooperare pragmatică nu înseamnă apropiere politică. Liderii europeni evită tot mai des să vorbească despre aderarea Turciei, preferând formula unui „parteneriat strategic”. Diferențele privind respectarea statului de drept, libertatea presei și independența justiției sunt considerate prea mari pentru relansarea negocierilor.
În realitate, relația dintre Bruxelles și Ankara a intrat într-o nouă etapă, bazată mai puțin pe valori comune și mai mult pe interese reciproce. Europa are nevoie de Turcia pentru securizarea frontierelor sale, pentru stabilitatea în regiunea Mării Negre și pentru gestionarea crizelor regionale. Turcia, la rândul ei, are nevoie de piața europeană, de investiții și de cooperare tehnologică.
La un deceniu de la puciul eșuat, concluzia este limpede: Turcia este prea importantă pentru ca Uniunea Europeană să o ignore, dar prea îndepărtată de standardele democratice europene pentru a deveni, în viitorul apropiat, stat membru al Uniunii. Relația dintre cele două părți va continua să fie una a necesității strategice, nu a integrării politice.
Programul este realizat de către platforma europeană ARTE și este disponibil în 10 limbi în urma unui parteneriat media intitulat BEAM. Proiectul este coordonat de ARTE și include publicațiile Balkan Insight (BIRN), Sinopsis (BIRN Romania), El País (Spania), Gazeta Wyborcza (Polonia), Internazionale (Italia), Ir (Letonia), Kathimerini (Grecia), Le Soir (Belgia) și Telex (Ungaria). Parteneriatul media este susținut prin fonduri europene în urma inițiativei DG CNECT „European Media Hubs” din cadrul programului EU’s Multimedia Actions
