Milo Djukanović tocmai a fost reales președinte în Muntenegru. Sau despre cum e posibil să deții puterea absolută timp de 27 de ani.
Uitați puțin de Putin și de imperiul său pe aproape jumătate din fusurile globale lipite unul de altul, nu împrăștiate care pe unde, ca-n vremea de glorie a coroanei britanice.
Milo Djukanović a fost ales din nou președinte al Muntenegrului. Așa, și? Oricum, nu vă spune mare lucru. Nu închiriază camere la Budva, nu servește fructele de mare la Kotor, nu vinde ore de șezlong pe plajele pietroase și pline de ruși.
Nu pentru noi.
Dacă ai cumva curiozitatea să întrebi cum poți deschide o cafenea pe insula Sveti Nikola, perla Muntenegrului, în caz că ai pus cui trebuie întrebarea ți se va oferi numărul de telefon al șefului securității personale a acestui Milo Djikanović. Așa au stat lucrurile într-o vreme.
Este eternul baron local al Muntenegrului. De 27 de ani este când președinte, când premier. A jonglat cu funcții și demisii de paradă, aparent și-a înscenat tentative de asasinat – și chiar a decupat hărți, fără să miște vreun tanc (nu că ar avea vreunul).
Crescut în băncile tineretului comunist iugoslav, a intrat în politica mare în 1991, la izbucnirea destrămării Iugoslaviei. A știut exact ce să facă: să se pună bine cu profitorii de război, să speculeze granițele și alianțele fluide ale acelei epoci turbulente, să înțeleagă simpatiile subterane ale celor ce se dușmăneau de moarte la suprafață, să învețe să-i șantajeze și să folosească toate aceste instrumente pentru a construi un regim de supușenie coruptă, încoronându-se capo di tutti capi peste toate bandele autocefale care sălășuiesc de veacuri printre crestele albe ale „munților negri”.
La schimb cu un preț politic și material extrem de avantajos, se spune că a deschis calea, a ocrotit întreaga contrabandă spre Europa prin Italia sindicatelor Camorra și Sacra Corona Unita – cu țigări, droguri și arme. Într-un final, din vameș, s-a transformat în patron al culoarului de tranzit între Bar și Bari folosit de producătorii americani și britanici de tutun (care-și făceau singuri concurență plasând pe piața UE țigări netimbrate – cam un miliard de țigări nefiscalizate pe lună, în anii 90), de rețelele ex-iugoslave de narcotice din America de Sud și de albanezii rămași cu armele și muniția primite de la Sali Berisha în timpul războiului civil din 1997.
Băncile care acopereau tranzacțiile, adică se poate spune că spălau banii, și firma care asigura circulația mărfii îi aparțineau direct. Și nu s-a sfiit, când a fost cazul să o rupă definitiv cu regimul Milosević de la Belgrad, să scuze la cel mai înalt nivel politic global contrabanda, explicând că a fost singura cale de a menține națiunea pe linia de plutire. Doar că națiunea nu a avut nici un beneficiu de pe urma afacerilor oneroase ale șefului suprem și ale celor care se ocupau direct de lucrurile murdare.
În timp ce procurorii italieni anti-mafie investigau pe ambele maluri ale Adriaticii iar afacerile stagnau, riscând să prăbușească întreaga țară, a reușit să îl convingă pe Silvio Berlusconi să ghideze 100 de milioane de euro de salvare în singura bancă relevantă din Muntenegru, Prva Banka, pe care o controla prin fratele său. În mod oficial, resursele financiare solicitate lui Il Cavaliere au fost livrate pentru preluarea parțială a companiei energetice de stat a Muntenegrului de către un investitor public italian asemănător companiilor municipale propuse de Primăria București. Jurnaliștii de investigații din vestul Balcanilor speculează intens pe surse din Rusia.
Și, cum se întâmplă mai mereu, în vreme ce Djukanović și apropiații săi se umpleau de bani, operatorii propriu-ziși se umpleau de gloria unor sentințe spectaculoase. În vreme ce diverșilor actori muntenegrini (clanul Sekarić, frații Micunović și Šarić, cartelul Bar, banda Niksić) le venea, unul câte unul, rândul la câte o arestare prin interpol (de cele mai multe ori pentru alte găinării decât marile tunuri), „mâinile curate” n-au reușit să se atingă de acest Djukanović.
Când i-a fost lațul cel mai strâns și i-a fost pusă sub semnul întrebării imunitatea diplomatică, cu argumentul că este șeful politic suprem al unei entități cu suveranitate incertă, nu s-a sfiit să convoace un refrendum și, chiar dacă cifrele nu au fost tocmai convingătoare, a declarat Muntenegrul independent, sub patronajul său de părinte al națiunii.
Într-o țară cu o populație doar cu puțin mai mare decât colegiul electoral al lui Dan Voiculescu, schemele cu schimbarea încadrării juridice sunt o joacă de copil. O secesiune pașnică, recunoscută repede pe cele două maluri ale Atlanticului din dorința de a închide Rusiei portița muntenegreană spre Mediterana, l-a legitimat automat internațional pe Djukanović. I-a reușit lui Ion Iliescu al treilea mandat în turmentata Românie, ce obstacole ar fi putut întâmpine Djukanović într-o țară ai cărei bărbați – dacă e permisă o glumă – sunt fie plecați jumătate de an în munți cu caprele, fie se odihnesc prin închisorile Europei după ce au spart magazine de bijuterii de pe Oxford Street până în Dubai?
Ideea cu referendumul nu a avut-o de unul singur. L-a apărat cu succes în fața justiției italiene și l-a și consiliat, atunci, Enrico Tuccillo, cavaler de Malta și unul dintre cei mai puternici avocați ai Vaticanului (același care a exonerat sfântul scaun de acuzațiile legate de moartea suspectă a regizorului Pier Paolo Pasolini). Nu a fost o întâmplare: același Vatican se pare că nu este chiar străin de nașterea bisericii ortodoxe autocefale muntenegrene, separată de cea sârbă.
Și tot atunci l-au ajutat ofertele de nerefuzat pe care le-a avansat câtorva dintre oamenii cu care se consultă greii planetei când iau decizii: lordul Rotschild, mogulul oțelului rusesc (și românesc) Oleg Deripaska și Peter Munk, acest George Soros al aurului mondial, au primit oarecum în dar golful Kotor, pe care l-au transformat într-un Monaco ascuns printre fiorduri și legi niciodată aplicate până la capăt, unde diverși magnați de aceeași calitate morală și anvergură vin să alimenteze carburant nefiscalizat, să fumeze un trabuc și să bată palma.
Djukanović deține puterea absolută în Muntenegru de 27 de ani, cu binecuvântarea patronilor NATO (că tot se poate vorbi despre ipocrizii și dictatori răi sau buni). Și e foarte posibil ca nici Moscova să nu fie chiar întru totul împotrivă (ca să fie confuzia și mai mare).
Sigur, e Muntenegru – și cât timp nu cer viză pentru vacanțele la mare, n-avem noi, românii, de la celălalt capăt al planetei Balcani, nici o treabă. Sau poate avem una și căscăm ochii să vedem un model de stat mafiot cu care ar vrea unii să ne obișnuim?
Un lider istoric: Milo Djukanović a câştig alegerile prezidenţiale desfășurate pe 15 aprilie în Muntenegru, obținând circa 53,9% din voturi. Djukanovic (56 de ani), care a candidat din partea Partidului Democratic al Socialiştilor (DPS, de guvernământ), revine, după o retragere autoimpusă, la preşedinţia ţării, funcţie pe care a mai deţinut-o din 1998 până în 2002. Începând din 1991, Djukanović a fost, cu unele pauze, fie preşedinte, fie premier în Muntenegru. În tot acest timp, DPS s-a aflat permanent la putere iar Djukanovic este lider al partidului din 1997. În timpul campaniei electorale, Djukanović a pledat pentru integrarea euroatlantică a ţării, dar şi-a arătat şi disponibilitatea de a normaliza relaţiile cu Rusia, care s-au complicat în momentul în care Muntenegru a fost primit în NATO. (Sinopsis)
Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al BIRN.
