O analiză a istoriei recente a Turciei, prin intermediul unei cărți scrisă de Ece Temelkuran și a unei discuții cu jurnalistul Ovidiu Nahoi. Un interviu publicat de revista PARAGRAF.
Apărută în 2017 în versiune românească, Turcia între nebunie şi melancolie este o analiză a istoriei recente a Turciei, cu atât mai profundă şi mai percutantă cu cât este impregnată de trăirile directe, pe alocuri foarte dureroase, ale autoarei Ece Temelkuran, născute la Izmir.
Dana Pătrănoiu, editorul revistei PARAGRAF, a stat de vorbă despre această carte cu Ovidiu Nahoi, jurnalist cu o bogată experienţă în politica internaţională, redactor-şef la postul Radio France International România şi, nu în ultimul rând, cel care a prefaţat volumul publicat de Editura Corint, cu o introducere intitulată „Câteva impresii din Turcia mea”.
Mai jos, fragmente din interviu, care poate fi citit în totalitate aici.
Pentru început, un scurt comentariu asupra titlului cărții semnate de scriitoarea şi jurnalista turcă Ece Temelkuran. De ce „nebunie”, de ce „melancolie” în privinţa Turciei?
Ovidiu Nahoi: Cred că „nebunia” se referă la tot tumultul republicii turce, de la înființarea ei până astăzi. O istorie politică foarte agitată, indiferent de forma regimului, cu lovituri de stat, cu valuri de represiune, cu puţine perioade mai liniștite. „Melancolia” este specifică acestei regiuni de tranziție între Orient și Occident, cu influențe din ambele părți, cu un trecut strălucitor, la care se raportează în diverse moduri, în funcție de necesitățile politice, cu acordurile muzicii anatoliene… Aceasta e Turcia care te mişcă atunci când intri în contact cu ea. Dar trebuie subliniat că, în spatele melancoliei, se ascunde o viaţă foarte dură.
Este şi frustrarea poporului faţă de situaţia în care se află astăzi comparativ cu viaţa înălţătoare din alte timpuri?
Ovidiu Nahoi: Prezentul e întotdeauna frustrant în Turcia. Şi există o nostalgie faţă de puterea otomană. (Să amintim, în treacăt, că statele care au fost sub directa dominaţie otomană au terminaţie în „stan”, iar aici, demn de menţionat, e că România este România, nu Românistan, în timp ce Bulgaria este Bulgaristan.) Iar acum, de când cu retorica lui Erdoğan, otomanismul este din nou adus în faţă, provocând încă un motiv pentru nostalgie.
Dincolo de date, de informaţii factuale, de statistici, de documentarea făcută cu profesionalism, Turcia, între nebunie şi melancolie are o abordare radicală, de pe poziţii de dizidenţă, cu o stilistică emoţională şi pe alocuri poetică. Cum receptează un jurnalist sau un analist politic din afara spaţiului turc perspectiva „din interior”, destul de sumbră, proiectată de Ece Temelkuran?
Ovidiu Nahoi: Privesc cartea ca pe o mărturie. Turcia, între nebunie şi melancolie este scrisă pentru a emoţiona. Doreşte să atragă atenţia asupra unor lucruri care nu sunt cunoscute în totalitate şi în profunzime. Şi eu am aflat foarte multe despre Turcia anilor 1970 – 1980 pe care nu le cunoşteam în amănunt.
Evident, ştiam de Kenan Evren, ştiam că au fost abuzuri după lovitura sa de stat, dar nu îmi închipuiam amploarea acestor abuzuri, nu-mi închipuiam amploarea represiunii anti-kurde. De fapt, de la fondarea republicii, Turcia se află într-un permanent război intern (război în sensul propriu al cuvântului).
Când te confrunţi cu asemenea lucruri, e normal ca factorul emoţional să conteze, cu atât mai mult cu cât eşti o persoană implicată în viaţa de acolo (Ece Temelkuran – n.red.), o persoană care a avut de suferit şi care i-a văzut pe alţii suferind de-a lungul anilor.
Dar dincolo de aspectul emoţional pe care-l poţi înţelege şi accepta, cartea conţine numeroase fapte de care trebuie să ţii seama.
(….)
Jurnalista Ece Temelkuran (foto sus) afirmă că, în Turcia, presa este aservită puterii sau e făcută să dispară. Ziariști sunt terorizați, închiși, uciși, sediile sunt devalizate sau dinamitate (în special cele aparținând presei kurde). Cititorii își iau informațiile de pe Twitter sau din publicațiile satirice, spune autoarea. Care este starea presei la ora actuală în Turcia?
Ovidiu Nahoi: În acest moment presa nu mai aservită statului, este chiar statul. Mai păstrează câteva voci în zona electronică, dar şi acolo statul intervine puternic, blocând site-uri. Şi există posibilitatea, lucru descris de altfel şi în carte, de a fi condamnat pentru o simplă postare pe Twitter.
Dintre statele autoritare, cred că Turcia este cea mai „avansată” (cu ghilimelele de rigoare) în relaţia cu media. A reuşit asta şi datorită stilului local, în care puterea a fost dintotdeauna autoritară, chiar şi în perioadele democratice.
Am fost în multe delegaţii, ca ziarist, în Turcia, în Rusia, am participat la conferinţe cu preşedinţi, prim-miniştri, membri ai guvernului… Întotdeauna am observat o abordare foarte autoritară a liderului faţă de mass-media şi o anumită teamă a ziariştilor de a pune întrebări, chiar în perioadele mai relaxate, când kemaliştii erau la putere… Genul militarist, tipic otoman, nu a dispărut niciodată din sferele puterii. Îmi imaginez ce s-a întâmplat după, dacă în perioadele relaxate se vedea aşa…
Turcia avea multe ziare. Şi o presă destul de colorată…
Ovidiu Nahoi: Da, există o înclinaţie spre tabloidizare. Dacă nu poţi să ataci politicul, mergi spre subiectele sociale… Poţi să-ţi descarci foarte bine energiile atunci când scrii despre sport, de pildă.
Dar am cunoscut editorialişti politici, despre care am citit ulterior că au fost epuraţi, unii sunt în procese, alţii au fost închişi, oameni de o excepţională valoare, oameni cu idei…
Cartea face o trecere în revistă a modalităților discursive prin care Erdoğan și-a păstrat statutul popular și a reușit „să rămână la fel de puternic și mereu învingător” în ciuda acuzațiilor de corupție, cenzură, eliminare a potențialilor adversari politici și a altor acte cu caracter despotic. Aveți propriile constatări privind retorica președintelui turc?
Ovidiu Nahoi: I-am citit discursurile. Şi, da, Erdoğan găseşte întotdeauna o modalitate prin care întoarce orice situaţie în favoarea sa. De multe ori face apel la trecut, fără nicio legătură cu situaţia din prezent. Spre exemplu, pentru că Germania nu a acceptat să sprijine campania pentru referendum (i-a împiedicat pe reprezentanții guvernului de la Ankara să facă acțiuni de campanie în sprijinul lui „da” la referendumul asupra reformei constituționale în 2017 – n.red.), Erdoğan a făcut referire la trecutul nazist al ţării. La turcul de rând, la electoratul AKP, prinde un astfel de discurs. Orice lider populist, autoritarist face apel la astfel de retorici şi artificii discursive.
Apoi politicienii turci în general, nu doar preşedintele, au marele talent de a relativiza lucrurile spunând: care spun: „Poate că eu sunt rău, dar nici voi nu sunteţi mai buni, toţi procedaţi la fel.” Aceleaşi elemente se văd şi în retorica Kremlinului.
Autoarea vorbeşte în carte despre islamizarea societăţii turce. Considerați posibilă reîntoarcerea țării la statutul de dinainte de 1923, de perioada Atatürk?
Ovidiu Nahoi: Este exclusă revenirea Turciei la un statut imperial de dinainte de 1923. Dar cred că o republică islamică sunnită (un fel de Iran sunnit) ar fi posibilă. În condiţiile în care Erdoğan va fi plebiscitat în continuare şi va continua să aibă putere absolută. Acum are aceste pârghii politice.
Nu ştiu dacă ar merge până la introducerea legii Sharia, cei din jurul preşedintelui nu sunt aşa de evlavioşi, nu cred că turcii sunt atât de fanatizaţi religios încât să meargă până acolo – chiar şi în trecut, otomanii au fost mult mai relaxaţi decât arabii în privinţa religiei. Dar islamul va fi adus ca element tradiţional, identitar şi foarte implicat în societate, pentru că ajută la menţinerea unui regim autoritar.
Însă nu cred că aşa se vor rezolva problemele nerezolvate ale Turciei.
Cum ar afecta relaţiile cu vecinii și cu partenerii NATO o Turcie devenită republică islamică sunnită? Ar (mai) fi posibilă intrarea acesteia în UE?
Ovidiu Nahoi: Cred că aderarea la Uniunea Europeană este exclusă în acest moment. Zilele astea, Erdoğan vântură din nou discursul european în pregătirea alegerilor anticipate (pare să pregătească această platformă electorală), dar cred că doar ca să nască noi frustrări – „iată cât de pro-europeni suntem noi şi cum Europa nu ne vrea!…”
Din considerente strategice, NATO ar putea să rămână o opţiune – în măsura în care Alianţa îşi va păstra actuala formulă. În definitiv, Turcia a rămas membră a blocului Nord-Atlantic, indiferent de regimurile militare care s-au perindat la conducerea ei. La ora asta, o ieşire a Turciei din sistemul NATO ar însemna un cataclism geopolitic.
Ca o concluzie, statul turc nu a avut niciodată o bună guvernare, dar, în acest moment, au dispărut până şi elementele care asigurau o minimă stabilitate a guvernării – au fost înlăturate persoane capabile din armată, din ministerul de Interne, din servicii, administraţie, educaţie. Ceea ce se întâmplă acum în Turcia, în ciuda autoritarismului crescând, a slăbit de fapt statul turc.
Interviul din revista PARAGRAF poate fi citit în totalitate aici
Ece Temelkuran este una dintre cele mai cunoscute autoare din Turcia, precum şi comentator politic. A lucrat nouă ani pentru ziarul Milliyet, apoi trei ani pentru Habertürk, dar a fost concediată din cauza unor articole critice la adresa guvernului. Editorialele sale au fost preluate în presa internaţională, în publicaţii precum The Guardian şi Le Monde Diplomatique. Printre volumele sale apărute în limba engleză se numără: Deep Mountain: Across the Turkish – Armenian Divide (2010) şi The Time of Mute Swans (2017). În 2008, i s-a decernat Ayşe Zarakolu Freedom of Thought Award din partea Human Rights Association din Turcia.
