Aurul, Comisia și relațiile

Se vorbește despre reluarea legăturilor comisiei ruso-române de istorici care să discute și chestiunea tezaurului României trimis la Moscova acum mai bine de 100 de ani. Pînă atunci, vă propunem un rezumat al acestui  subiect sensibil.

Într-un interviu acordat ”Adevărului Live” la 28 martie, ministrul de externe român, Teodor Meleșcanu, a menționat și pregătirea unei reuniuni a comisiei româno-rusă de istorici, în care să se discute și problema tezaurului românesc depozitat la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Deși oficialul român nu s-a arătat prea optimist în privința desfășurării evenimentului în anul în curs, el l-a calificat ca fiind „foarte important”, deoarece până în prezent se manifesta „o respingere” din partea Rusiei. Meleșcanu a precizat că discuțiile specialiștilor vor viza identificarea documentelor pe baza cărora ulterior să înceapă „un dialog în legătură cu restituirea tezaurului”.

În contextul înfrângerilor din Primul Război Mondial și la presiunea aliatului și vecinului rus, în decembrie 1916 și iulie 1917, guvernul Ionel Brătianu a trimis din refugiul de la Iași la Moscova, două trenuri cu 3459 de lăzi cu valori de 9.416.417.177, 93 lei aur, conform actelor BNR. Cele 2,4 tone lingouri de aur ale BNR, 91 tone monede de depuse de persoane fizice și juridice la bănci comerciale, arhive, documente financiar-bancare și obiecte de patrimoniu laic și religos au fost depuse la Sala Armurilor de la Kremlin. În ianuarie 1918, după ce armata română a trecut Prutul, la cererea guvernului Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia), pentru a stopa anarhia bolșevică, noul regim sovietic de la Petrograd a rupt relațiile diplomatice cu România și a sechestrat tezaurul, nerecunoscând apoi unirea cu România a regiunii dintre Prut și Nistru de la 27 martie/9 aprilie 1918.

Înființarea și componența Comisiei în 2003-2004

„Comisia româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României, depus la Moscova în timpul Primului Razboi Mondial” a fost înființată în baza Declarației comune a miniștrilor de externe Mircea Geoană și Igor Ivanov din 4 iulie 2003. Acest document a fost adoptat cu ocazia semnării în aceeași zi, la Moscova, a Tratatului privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă de către președinții Ion Iliescu și Vladimir Putin.

În esența sa, Declarația prevedea : „(…) Condamnând Pactul Ribbentrop-Molotov din anul 1939, precum şi participarea României în cel de-al doilea război mondial de partea Germaniei hitleriste, ambele părţi îşi exprima hotărârea de a depăşi moştenirea negativa a trecutului totalitar şi de a-şi construi relaţiile ţinând seama de schimbările profunde care au loc în România şi în Rusia şi de experienta pozitiva acumulată în diverse domenii ale cooperării interstatale. Considerăm important ca o Comisie Comună, de interes public, investită cu autoritate, constituită din istorici, în componența căreia vor intra, de asemenea, specialiști în domeniul finanțelor, economiei, arhivelor, muzeologiei și în alte domenii în funcție de necesități, să se ocupe de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc. Constituirii şi activităţii acestei comisii i se va acorda sprijinul corespunzător.(…)”

Componenta română a Comisiei a fost stabilită prin HG 880/03.06.2004. Co-președinte al Comisiei a fost numit istoricul Ioan Scurtu, consilier al președintelui Iliescu (2000-2004) și director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei, care coordona alți nouă membri: directorul Direcției Drept Internațional și Tratate din Ministerul de Externe (Victoria Gavrilescu), ca secretar român al comisiei, și oficiali ai BNR (Cristian Păunescu), Ministerului de Externe, Muzeului Național de Artă, Secretariatului de Stat pentru Culte și profesori de istorie de la Universitățile Bucuresti, „Ovidius” Constanța și „Valahia” Târgoviște. Acestora li se adăugau 13 experți: istorici, cercetători, muzeografi, arhiviști, juriști de drept internațional public și economiști în finanțe publice.

Partea rusă l-a numit co-președinte pe academicianul Alexandr O. Ciubarian, directorul Institutului de Istorie Universală al Academiei de Științe a Federației Ruse, și ca secretar pe istoricul Victor V. Iscenko.

Activitatea Comisiei

Până în prezent, Comisia s-a întrunit de patru ori: la 19-21 octombrie 2004 (București), la 21-22 iunie 2005 (Moscova), la 4-6 aprilie 2006 (Moscova) și la 25-26 martie 2016 (Sinaia).

La 21 noiembrie 2012, I. Scurtu și-a înaintat demisia ministrului de externe, Titus Corlățean, și a propus o listă cu posibili succesori în frunte cu istoricul Ioan A. Pop, rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Pop era din 2009 copreședinte al Comisiei de istorici ai Academiilor din cele două țări.

Fostul co-președinte al Comisiei și-a prezentat bilanțul mandatului în 2014, în cartea Tezaurul României de la Moscova. Note și mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004-2012).

În mai 2004, la ședința preliminară de adoptare a Regulamentul de funcționare a Comisiei, Ciubarian a acceptat imediat studierea „cu prioritate” a temei tezaurului. Apoi, la prima sesiune, Ciubarian l-a întrebat „confidențial” (adică fără martori oculari) pe omologul său: „Ce ar putea fi semnificativ de restituit din Tezaurul românesc?” Cu o subtilitate demnă de istoriografia sovietică, Scurtu a explicat această atitudine „binevoitoare și relativ deschisă” a interlocutorului rus printr-o presupusă intenție a lui Putin de a efectua o restituire parțială, care să-i folosească ca argument în negocierile litigioase cu Japonia, cu care URSS nu a încheiat nici azi un tratat de pace după al doilea război mondial.

Dar la următoarele două sesiuni, partea rusă a devenit „tot mai rigidă și necooperantă” din cauza „temperaturii” politice bilaterale. În opinia lui Scurtu, „înghețarea” era cauzată de criticile oficialilor de la București aduse regimului politic de la Moscova, fără a-l nominaliza însă pe noul președinte Traian Băsescu (2004-2014). În consecință, membrii ruși ai Comisiei susțineau că nu primeau acces în unele arhive din propria țară și că nu găsea inventarele de predare-primire ale celor două transporturi. În plus, ei introduceau în discuție alte subiecte: echipamentele lăsate de armata rusă în România în 1917, pierderile cauzate de ocupația românească din 1941-1944 etc.

Dar Scurtu a acuzat deschis „cea mai mare parte” din mass-media din România în legătură cu modul de prezentare a problemei tezaurului și cu funcționarea Comisiei, mergând până la a vorbi de „dezinformare” de către „manipulatorii” care considerau că „nu trebuie făcut nici un pas în direcția Rusiei”. În acest sens, poate fi amintit ziarul bucureștean „Ziua”, care menționa în ianuarie 2008 chiar de o condiție a părții ruse de păstrare a „discreției” asupra activității organismului până la încheierea lucrărilor.

De asemenea, fostul co-președinte a explicat demisiile din 2005, ale colegilor săi istorici Florin Constantiniu (1933-2012) și Viorica Moisuc. Primul, specialist în istorie contemporană, nu a mai avut încredere în eficiența structurii, după ce secretarul V. Gavrilescu anunțase lipsa finanțării din partea MAE, iar Moisuc a reacționat astfel la știrea că ministrul de externe, Mihai Ungureanu, a cerut ambasadorului la Moscova, Dumitru Prunariu, să nu se implice în problema tezaurului. Moisuc a fost coautor, împreună cu Ion Calafeteanu și Constantin Botoran, al culegerii de documente Tezaurul României la Moscova: documente (1916–1917), apărută în 1993, și autor al volumului România şi politica externă rusească, publicat în 2013.

Pentru I. Scurtu există patru concluzii „importante” al primelor trei sesiuni: „1) Tezaurul românesc a fost transportat la Moscova pe baza unor documente cu valoare de tratate internaționale; 2) Rusia s-a angajat să păstreze Tezaurul și se obligă să-l înapoieze statului român; 3) Tezaurul nu a fost risipit în anii războiului civil – acesta exista și a fost reinventariat în 1923-1924; 4) Rusia Sovietică și-a asumat actele încheiate de Rusia țaristă, dovadă fiind faptul că V. I. Lenin a exprimat, în ianuarie 1918, angajamentul puterii sovietice de a păstra Tezaurul românesc și a-l preda „în mâinile poporului român””.

La 4 octombrie 2012, o rezoluție a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a cerut Rusiei să-și onoreze angajamentele prin continuarea negocierilor cu unele țări membre privind restituirea bunurilor culturale confiscate. Astfel că, la 25 octombrie, co-președintele rus a acceptat să se întâlnească cu omologul român. Dialogul, care a avut loc „într-o atmosferă deschisă și constructivă”, a stabilit desfășurarea unei sesiuni în martie 2013 la București, în cadrul căreia să se adopte un raport de etapă, dar apoi partea rusă a cerut amânarea pentru vară și ulterior pentru toamnă.

În noiembrie 2013, V. Iscenko prezenta cu seninătate, la TVR, cauzele situației dificile a componenței ruse a forului mixt: „Din păcate, partea rusă a Comisiei a pierdut majoritatea membrilor: doi au murit, doi sunt foarte în vârstă şi bolnavi. Nici nu avem de unde să completăm, pentru că avem o mare problemă: nu există specialişti care să cunoască istoria României”. Nota bene: și Iscenko avea părul rar și alb! În plus, Academia de Științe a Federației Ruse, în subordinea căruia funcționa Comisia, se afla în cursul unui proces major de restructurare.

Cireașa de pe tort a fost celebrul episod al stegulețului, care s-a petrecut în octombrie 2013, în timpul discuțiilor de la Pentagon, între delegația română, condusă de Iliescu, și cea americană condusă de ministrul Donald Rumsfeld. Pe masa la care au luat loc membrii delegațiilor, între cei doi conducători, erau așezate obișnuitele stegulețe protocolare cu drapelele celor două țări, numai că în locul drapelului Românie fusese așezat drapelul Rusiei! Chiar dacă Pentagonul a retras poza de pe site după câteva ore, ea fost preluată de mass-media din România, cu precizarea că pe timpul lungului dialog, niciun membru al delegației române nu a protestat, pentru ca apoi să susțină că a fost o eroare a protocolului american.

După o lungă pauză de 10 ani, comunicatul MAE privind sesiunea de la Sinaia preciza că s-a discutat „inclusiv” problema tezaurului, evidențiindu-se restituirile din 1935 și 1956 de către URSS „a unor părți din valorile românești”. Comisia a hotărât „dinamizarea activității” sale, „aprofundarea activității de identificare a documentelor în arhive”, „înființarea unor grupuri de experți pentru cercetarea documentelor de arhiva referitoare la tematica activitatii Comisiei” și desfășurarea unei noi sesiuni în a doua jumătate a anului 2017.

În iunie 1935, la un an de la restabilirea relațiilor diplomatice, URSS a restituit, ca o lovitură de imagine, 1443 de lăzi, majoritatea cu documente fără mare importanță, multe desigilate. În iunie 1956, noul lider sovietic Nikita Hrușciov (1953-1964) a restituit regimului „frățesc” de la București, aspect ce corespundea deciziei lui Lenin din ianuarie 1918, 39.320 de piese de patrimoniu laic și religios.

BNR, ca proprietară a lingourilor nerestituite, a organizat în decembrie 2016 simpozionul „Tezaurul României la Moscova. 100 de ani mai târziu”. Atunci, C. Păunescu, consilier al guvernatorului BNR și membru al Comisiei, anunța retragerea Băncii din acest organism. Motivele erau două: „am predat Comisiei tot ce aveam de bunurile Băncii Naționale” și „partea rusă recunoaște că BNR și-a depus Tezaurul la Moscova”. În ce privește Comisia, el a concluzionat astfel: „Era mai bine fără comisie? Eu zic că e mai bine cu comisie. E deja o punte de legătură, cât de mică, ce îți oferă acest contact.”  În aprilie 2011, tot la un eveniment de istorie a Băncii, el evaluase aurul de la Moscova la 3,2 miliarde de euro. Istoricul C. Păunescu este coautor al cărții Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, apărută în 1999, și autor al unei cărți cu același titlu, publicată în 2011. I. Scurtu îi apreciază pe Păunescu și Moisuc ca cei mai buni specialiști ai problemei tezaurului.

A existat însă și un demers de rezolvare pe cale privată a problemei aurului Băncii Naționale. În acest sens, I. Scurtu a fost abordat de Eugen Anca, om de afaceri român cu conexiuni rusești, care s-a prezentat ca intermediar al retrocedării aurului de către Moscova printr-o fundație româno-rusă care ar fi fiost înființată în acest scop. Co-președintele român al Comisiei a respins propunerea lui Anca, de teamă că aceasta ar fi reprezentat un motiv pentru Moscova de a desființa organismul. (TVR 2013)

Semnificația Comisiei

Scurtu a descris un episod de la recepţia oferită de ambasada Rusiei cu ocazia zilei naționale, la 9 iunie 2005: „Ambasadorul Tolkaci a spus că era informat şi este convins că lucrările (Comisiei) se vor desfăşura în bune condiţiuni şi cu succes. Băsescu m-a prins de umăr şi râzând mi-a zis: Continuaţi discuţiile, continuaţi discuţiile! L-am prins şi eu de braţ şi i-a spus: Atât timp cât se discută, înseamnă că suntem pe calea cea bună. Băsescu a tras un hohot de râs şi mi-a zis: Da, da. Discutaţi, discutaţi istorie”.

Cu toate că fostul co-președintele al Comisiei încearcă să sugereze dezinteresul președintelui proamerican Băsescu față de chestiunea tezaurului, afirmațiile șefului statului indică înțelegerea perfectă a lipsei de orizont concret al acestui organism pentru interesele românești.

Chiar și academicianul istoric Răzvan Theodorescu, aflat în anturajul lui Iliescu încă din anii 80, recunoștea: „Eu găsesc că, în momentul acela (al negocierii tratatului din 2003), cu amândouă problemele care au fost puse (denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov și restituirea tezaurului), noi ne-am salvat fața, dar știam foarte bine că nimic nu are nicio finalitate practică.” (documentarul TVR Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de 100 de ani, realizat de Marian Voicu în 2013)

Această lipsă a finalității practice poate fi explicată prin opt aspecte.

În primul rând, documentul în baza căruia a fost înființată Comisia nu este nici măcar „anexă” la tratat, ci doar o declarație politică cu „angajare morală”. Actul „nu are valoare juridică și nu poți să tragi pe nimeni la răspundere pentru ce nu se respectă”, după cum admitea și ambasadorul Ion Bistreanu, participant la negocierea tratatului din 2003. (TVR 2013)

În al doilea rând, Comisia dublează în mod inutil tradiționala Comisie a istoricilor celor două Academii, care organiza alternativ, aproape în fiecare an, sesiuni de comunicări începând din 1993.

În al treilea rând, lungimea titlului organismului este relevantă pentru reușita diplomației ruse de a dilua substanța tezaurului în soluția chimică complexă reprezentată de lunga și dificila istorie a relațiilor româno-ruse.

În al patrulea rând, textul declarației nu cuprinde obiective și termene privind activitatea Comisiei, astfel că discuțiile se pot încheia ad calendas graecas. Dacă lipsa termenelor a fost remarcată de diplomatul Bistreanu, I. Scurtu susținea că „obiectivul final” al activității Comisiei trebuie să fie obținerea unor „concluzii științifice”, în baza cărora să fie prezentate propuneri autorităților politice. (TVR 2013)

În al cincilea rând, din punct de vedere istoric, activitatea comisiilor bilaterale a fost descrisă ca o muncă de Sisif de către profesorul Mihai Retegan de la Facultatea de Istorie  a Universității București: „De fiecare dată, Moscova a răspuns: <Facem o comisie>. Brejnev a zis: <Eu nu știu nimic! Ce tezaur? Hai să facem o comisie!> (către N. Ceaușescu în 1965) Gorbaciov vine și el: <Hai să facem o comisie!> (către I. Iliescu în 1991) De fiecare dată când se face câte o comisie, lucrurile se îngroapă! (…) Discuția noii comisii începe cu începutul!” (TVR 2013)

În al șaselea rând, din punct de vedere simbolic și estetic, filologul rus Serghei Golubițki crede că „Problema nici nu se va rezolva, nici nu se va îngropa. E o chestiune de ritual. Comisia e un element de ritual.” Născut la Chișinău, în 1962, doctor în 1989 cu o teză despre poezia română contemporană și singurul critic rus al sechestrării și nerestituirii tezaurului, Golubițki consideră că pentru Rusia problema tezaurului este una în plan „moral”.

În al șaptelea rând, esența chestiunii tezaurului a fost subliniată de istoricul Ion Calafeteanu, membru al Comisiei: „Problema între noi și ruși nu este o problemă de istorie. (…) Problema este politică, politică, politică!”. (TVR 2013) În 1975, Calafeteanu a fost coautor al unui documentar despre tezaur, multiplicat în 10 exemplare la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice al PCR, care au fost înaintate Secției de Propagandă a Comitetului Central al partidului, fără a cunoaște impactul lucrării sale. Pe baza broșurii, Calafeteanu, Moisuc și Botoran au editat volumul din 1993.

Și în sfârșit, în al optulea rând, respective categoria filozofică hamletiană „A fi sau a nu fi”, după cum mărturisea cu dus-întors chiar secretarul rus al Comisiei, V. Iscenko: „Cred că aurul nu mai există fizic. I s-a pierdut urma”. (TVR 2013)

Problema inventarelor

Chestiunea tezaurului fusese internaționalizată în 1995 de deputatul român Adrian Severin în cadrul APCE. Dar în raportul Comisiei pentru Cultură al APCE din 2002 se menționa la capitolul Observații: „23). În al patrulea rând, s-a dovedit imposibil să obținem de la români o listă completă a obiectelor nerestituite. Am încheiat prin a cere de curând o listă indicativă a obiectelor importante nerestituite.”

Și jurnalistul M. Voicu remarca faptul ciudat că, pe parcursul secolului care a trecut de la cele două transporturi, autoritățile române nu au reușit să întocmească un inventar general al bunurilor trimise la Moscova. Inexistența inventarelor precise a valorilor expediate este explicabilă prin „psihoza retragerii” din 1916-1917, care a redus timpul de organizare a trenurilor la doar câteva zile, dar lipsa inventarelor bunurilor restituite rămâne inexplicabilă.

Acad. R. Theodorescu explica într-un mod sibilinic și complexat lipsa inventarului general, care ar putea fi întocmit indirect chiar și prin compararea documentelor existente: „Nimeni nu a, hai să spun, nu a avut curajul să facă această comparație, pentru că ea s-ar putea să ne ducă, în unele cazuri, în fața unor mari semn de întrebare, și niciodată România nu va cere socoteală Rusiei de niște lucruri. (…) Pentru că există acest complex românesc în fața unei mari puteri”.

BNR este singura instituție care și-a predat valorile la Moscova cu inventare precise, astfel încât guvernatorul Mugur Isărescu putea prezenta la simpozionul din 2004 dosarul „beton” al aurului Băncii. Mapa fusese întocmită în 1921 și fusese transmisă în secret de la guvernator la guvernator, chiar și în timpul ocupației sovietice din 1944-1958. Isărescu a promis că „BNR nu va renunța niciodată” la aur, această atitudine fiind încurajată și în discuțiile cu Jacques de Larosiere, fost guvernator al Băncii Franței și fost președinte FMI și BERD (1978-1998).

Relațiile româno-ruse

Geografia și istoria au adus treptat colosul rus în apropierea micului spațiu românesc. În 2004 și 2007, România a aderat la cele două organizații occidentale, NATO și UE, ieșind astfel formal din ceea ce Kremlinul numește „vecinătate apropiată” după dezintegrarea URSS și a blocului sovietic.

Prin prisma curentului realismului politic din teoria relațiilor internaționale, relațiile dintre o mare putere și un vecin mic au fost marcate mereu de conceptul de „putere”, deoarece pentru respectivul mare stat „puterea în sine este cea mai mare valoare”, după cum observa Ioan Drăgan, director al Arhivelor Naționale (TVR 2013). Un astfel de raport de forță devine și mai semnificativ când marea putere încearcă ”să-și resolve” probleme sistemice interne prin imperialism teritorial, așa cum a fost și este cazul Rusiei cu marile sale disfuncționalități social-economice. În zilele noastre, este semnificativă „o  glumă” a lui Putin, televizată în noiembrie 2016, când îl contrazicea pe copil de nouă ani, la un eveniment al Societății de geografie, cu ideea că „Frontierele Rusiei nu se termină nicăieri”.

În ce privește România, problema Basarabiei, anexată de Rusia țaristă în războiul antiotoman din 1806-1812, a fost repusă pe tapet prin declararea independenței Republicii Moldova în 1991. Din acel moment, acest nou mic stat a devenit un câmp de luptă pentru influență politică între Federația Rusă și România. Acest conflict tacit s-a intensificat după aderarea României la NATO și UE, fapt care a contribuit la accentuarea blocajului din problema tezaurului.

În schimb, bancherul M. Isărescu se bazează în viitor pe dreptul internațional, ca un adept al curentului idealismului din teoria relațiilor internaționale: „Și, în definitiv, dacă n-am crede în dreptul internațional, spuneți și dvs., ce fel de viață am mai putea să trăim?” (TVR 2013)

Rezoluția APCE din octombrie 2012, votată și de deputați moldoveni, a ocazionat reacții publice ale Rusiei, care și-a reafirmat abordarea politică și istorică a subiectului tezaurului. Astfel, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe rus, Aleksandr Lukaşevici, avertiza cu un ton ce se dorea pragmatic: „Considerăm că încercările de a dezgropa trecutul, în condiţiile actuale sunt contraproductive şi pot trezi doar emoţii inutile.” Oficialul rus amintea că nu era  prima oară când parlamentarii români încercau să internaţionalizeze un subiect care „şi-a pierdut demult actualitatea”.

Iar Mihail Miagkov, șeful Centrului de Istorie a Războaielor şi Geopolitică din cadrul Institutului de Istorie Generală de la Moscova, a prezentat ca un avertisment perspectiva istoriografiei ruse: „În general, orice fapt istoric trebuie examinat în context. Ce ar fi ca Rusia să ceară despăgubiri în bani de la Franţa pentru ceea ce a făcut Napoleon în Moscova, în anul 1812? Ar fi cel puţin hilar. (…) Rezerva de aur a fost transmisă Imperiului Rus în decembrie 1916. Cu câteva luni înainte, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei, însă a fost învinsă de către trupele Germaniei şi Austro-Ungariei. Trebuia salvat nu doar aurul regal, ci şi România. Pentru asta, Rusia a deschis un nou front. România a plătit pentru faptul că în 1918 a ocupat Basarabia rusească. (…) În anii celui de-al Doilea Război Mondial, în anii ocupaţiei germano-române de pe teritoriul Moldovei şi zonele învecinate din regiunea Odessa, au fost ucişi 800 de mii de cetăţeni paşnici. (…) Cine trebuie să plătească daune pentru ei? Parlamentarii moldoveni se joacă cu focul. Dacă se vor înainta pretenţii faţă de România, care în anii 41-44 a fost de partea fasciştilor, sumele despăgubirilor vor atinge cifre astronomice”.

În pofida interesului mereu în creștere pentru subiectul tezaurului în mass-media post-decembriste, R. Theodorescu încerca să sugereze dezinteresul cetățeanului român față de chestiune în comparație cu semnificația majoră a relației cu Rusia „pentru viitor”: „Relațiile cu Rusia sunt atât de importante pentru România, ca și pentru UE, și pentru viitor, încât chestiunea tezaurului, care poate pe mine ca istoric și istoric al artei să mă doară, contează prea puțin pentru românul obișnuit”. (TVR 2013)

De asemenea, tovarășul său de idei, I. Scurtu, observa parcă din perspectiva unui avocat din oficiu al Moscovei: „Rusia se consideră și este o mare putere. Rusia nu acceptă să fie călcată în picioare. O declarație de complezență la un moment dat nu poate să acopere zecile de declarații jignitoare la adresa Federației Ruse.” (TVR 2013) Evident, declarațiile „jignitoare” îl vizau pe președintele în funcție Băsescu.

Pe de altă parte, numismatul Ernest Oberlander-Târnoveanu, director al Muzeului Național de Istorie al României, avertiza că „Ele (aurul și bunurile trimise în Rusia) nu pot fi sacrificate pentru alte obiective. Nu cred că renunțând la ele, raporturile noastre cu Rusia vor fi mai bune. Dimpotrivă, dacă facem concesii, vom fi obligați să facem concesii din ce în ce mai mari și din ce în ce mai multe”. (TVR 2013)

Un indiciu în ce privește dimensiunea economică a politicii de restituire a Rusiei îl reprezintă colecţia bibliofilă maghiară „Sárospatak”, jefuită de Armata Roșie în cel de-Al Doilea Război Mondial. După doi ani de căutări pe teritoriul Rusiei, specialiștii maghiari au găsit cărțile în 1993, la Nijni Novgorod. Colecția a fost restituită în februarie 2006, în contextul vizitei președintelui Putin la Budapesta, unde s-au semnat 10 acorduri economice, inclusiv în domeniul gazelor și cel nuclear.

În acest sens, la simpozionul BNR din 2004, Dan Pascariu, președintele HVB Bank Romania, sugera ca autorităție politice să încerce ca prin „trade-off” să obțină „ceva” în schimbul aurului, dar „bineînțeles, nu Basarabia”. El evalua metalul prețios „la mai puțin de un miliard de dolari”, adică mai puțin decât creanțele României de la Iran, Irak, Sudan și Egipt din anii 70-80.

Dacă existența Comisiei nu folosește concret României, pentru Rusia poate fi o pârghie de influență asupra politicii românești. O recunoaște indirect însuși I. Scurtu: „Ei (rușii) nu vor preda tezaurul ca să câștige bunăvoința României. Din contra, ei vor miza pe problema aceasta a tezaurului până când România, dacă se va întâmpla vreodată, va avea o altă politică în relațiile cu Federația Rusă”. (TVR 2013) Astfel, fostul consilier prezidențial venea în întâmpinarea lui Aleksandr Dughin, autorul ideologiei euroasianismului panslavist și panortodox promovată de Putin, care anunța (anterior lui martie 2015) că „atunci când România va deveni prieten al Rusiei, atunci românilor li se va întoarce şi tezaurul şi Basarabia“.

Pe termen scurt, o astfel de prietenie ar putea fi marcată de instalarea la Cotroceni a unui președinte din categoria Ion Iliescu, dat fiind că legea fundamentală din România conferă șefului statului primul rol în politica externă. Chiar consilierul lui Iliescu, I. Scurtu, sugera intenția unei restituiri parțiale de către Putin în 2003-2004, anii de sfârșit de mandat ai lui Iliescu. Care este profilul categoriei Ion Iliescu? În comunicatul în 10 puncte al CFSN din 22 decembrie 1989, la punctul referitor la politica externă, el asigura că vor fi respectate angajamentele internaționale, „în primul rând” Tratatul de la Varșovia. Nu întâmplător, imediat după căderea regimurilor comuniste, doar Polonia, Ungaria și Cehoslovacia au cerut, în 1990, autodizolvarea Organizației Tratatului de la Varșovia și a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, pentru a putea accede în NATO și UE. Mai mult, președintele Iliescu (1990-1992; 1992-1996) a fost singurul lider postcomunist care a semnat, la 5 aprilie 1991, un tratat cu URSS, care prevedea că cele două state nu pot adera la „alianțe îndreptate una împotriva celeilalte”. Dar acest document care bloca aderarea României la Alianță, a rămas neratificat de cele două parlamente datorită dezintegrării Uniunii Sovietice în același an. Același Iliescu a dispus inițierea de discuții secrete pentru instalarea unui „fir roșu” cu Kremlinul, intenție dezvăluită de succesorul său prooccidental Emil Constantinescu (1996-2000).

Tot în timpul mandatului său, în 1996, a fost blocată semnarea tratatului cu Moscova chiar în ziua venirii la București a ministrului de externe rus Evgheni Primakov. Acest document, ca și cele cu vecinele directe Ungaria și Ucraina, era necesar României pentru obținerea invitației de aderare la NATO la summit-ul de la Madrid din iulie 1997. În sfârșit, Iliescu a semnat un tratat cu Rusia, dar după ce România primise invitația de aderare la Alianță la summit-ul de la Praga din octombrie 2002. Cu această ocazie, el a descoperit că Putin este un om „fără năravuri imperiale” și că „nu avem interese divergente în Republica Moldova”.

Pe termen mediu, prietenia româno-rusă ar putea fi marcată de instrumentarea guvernărilor afectate de corupție de la București de către interesele rusești, în interiorul NATO și UE. Un indiciu în acest sens poate fi invitația adresată președintelui Dumei de Stat, Serghei Narîșkin, de a se adresa Senatului în noiembrie 2015, cu ocazia transferării președinției Adunării Parlamentare a Cooperării Economice Mării Negre de la România la Rusia. Narîșkin se afla pe lista sancțiunilor impuse Rusiei de către UE pentru ocuparea și anexarea Crimeii în 2014 și cu toate acestea a fost invitat „să preia documentele necesare”, după cum explica Călin Popescu Tăriceanu, președintele Senatului, deși existau și alți oficiali în ierarhia Dumei care puteau îndeplini această misiune birocratică.

Pe termen lung, ieșirea României din UE și NATO poate fi compatibilă doar cu destrămarea acestor organizații, dar dacă România nu va deveni o prietenă a Rusiei, se poate întâmpla și invers: ca Rusia să devină prietenă a României. O astfel de posibilitate ar presupune un eveniment politic intern la Moscova de magnitudinea celor din 1917 și 1991, care de această data însă să poată duce la schimbări profunde pe termen lung în Rusia. Privind în istoria modernă a Rusiei, repetarea unor astfel de evenimente se explică prin faptul că aceeași cauză duce la același efect. De la Petru cel Mare (1686-1725) citire, țarii ruși au încercat modernizarea uriașului imperiu multinațional, dar până la un punct limită: evitarea pierderii controlului statului asupra societății și economiei.

Dar dezvoltarea complementară a terțetului stat – societate – economie a fost cheia succesului modernizării occidentale. Teama țarilor, albi sau roșii, de a nu pierde controlul politic nu a permis o reducere rapidă a decalajului social-economic între Rusia și Occident, care s-a manifestat cu putere în timpul conflictelor: Războiul Crimeii (1853-1856), războiul ruso-japonez (1904-1905), Primul Război Mondial (1914-1917) și Războiul Rece (1945-1991). Statul rus/sovietic a fost înfrânt în aceste confruntări politico-militare, iar ultimele două, de mare anvergură, au dus și la importante transformări geopolitce. Însă după scurta tranziție aparent anarhică din anii 90, la Kremlin s-a instalat treptat un regim frustrat și revanșard, care a ridicat miza jocului până la declanșarea celui de-Al Doilea Război Rece cu Occidentul, prin inițierea crizei din Ucraina în noiembrie 2013. La ceremonia de învestire cu al patrulea mandat prezidențial de la 8 mai 2018, V. Putin anunța: „Văd toate acestea ca pe o datorie şi o menire a întregii mele vieţi de a face totul pentru Rusia, pentru prezentul şi viitorul ei”.  Nesfârșitul președinte Putin, ca și țarii, se vede la 66 de ani șef de stat pe viață, dar această „stabilizare” politică la Moscova este din nou similară cu stabilitatea piramidei așezată cu vârful în jos. Nu întâmplător, în martie 2014, influentul senator american John McCain descria Rusia ca fiind „o cleptocrație” și „o benzinărie care se pretinde țară”. Dacă Occidentul își va menține coeziunea din cursul Primului Război Rece, timpul nu va trece în favoarea Kremlinului.

O altă perspectivă asupra politicii rusești de restituire a aurului românesc, pe lângă cele exprimate de Iscenko, Golubițki și Dughin, îi aparține lui Alexander Konovalov, președintele Institutului pentru evaluări strategice din Moscova, care anticipează într-o manieră prozaică: „Nu îmi imaginez ca o conducere a Rusiei să returneze ceva României, nici acum, nici în viitor”. (TVR 2013)

De aceea, chiar dacă sesiunea Comisiei nu va avea loc în acest an sau dacă va avea loc, nu va avea previzibil rezultate concrete, existența sa are totuși un rol colateral, remarcat de I. Calafeteanu: „Partea română nu cred că și-a făcut iluzii cu rezultatul acestei Comisii. Dar este un mod de a ține în atenția opiniei publice această problemă la care noi nu vom putea renunța niciodată!” (TVR 2013) „Niciodată!” deoarece, conform definiției arhivistului I. Drăgan, „Pentru o țară ca a noastră, aceste documente (medievale) sunt elemente ale identității. Sunt valori a căror pierdere scade din statura noastră ca națiune”. (TVR 2013)

Bibliografie
În epoca comunistă, tema era tabu în spațiul public. Ca urmare, a apărut doar volumul Studii asupra tezaurului restituit de U.R.S.S., coordonat de academicianul istoric de artă George Oprescu. Lucrarea a fost publicată în 1958, la doi ani după a doua restituire parțială a tezaurului.
Cum era firesc, în perioada post-comunistă subiectul a fost devenit unul de mare interes și, ca urmare, au apărut mai multe lucrări. Mai întâi, în 1993, specialiștii în relații internaționale Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu şi Constantin Botoran au editat volumul de documente Tezaurul României la Moscova: documente (1916–1917). Apoi, în 1999, istoricii Cristian Păunescu, oficial BNR, şi Marian Ştefan  au publicat cartea Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova, pentru ca în 2011, să vadă lumina tiparului lucrarea cu acealși nume având ca autor numai pe C. Păunescu. Și o studentă de Facultatea de Istorie a Universității București, Andreea Tutunaru, s-a înscris pe listă în 2013 cu articolul Tezaurul României la Moscova. În continuare, în 2014, a fost rândul istoricului Ioan Scurtu, fost președinte al Comisiei româno-ruse, să publice lucrarea Tezaurul României de la Moscova. Note și mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004-2012). Fragmente din stenograma ședinței Prezidiului CC al PCR din 11 septembrie 1965 au fost prezentate de Lavinia Betea în articolul Istoria Tezaurului românesc povestită de însuși Ceaușescu, publicat în „Adevărul”, la 15 octombrie 2012. Trecerea unui secol de la primul transport a fost marcată în 2016 prin lansarea cărții Tezaurul României de la Moscova: inventarul unei istorii de o sută de ani de către  jurnalistul TVR Marian Voicu. În sfârșit, la a XXVI a ediție a simpozionului „Cristian Popișteanu”, organizat de BNR și „Magazin istoric” la 24 aprilie 1918, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a susținut comunicarea „Banca Națională a României în anul Marii Uniri”.
Marius Teja

Marius Teja este absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București și publicist.

SHOWHIDE Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.