Peisajul relației bilaterale dintre România și Muntenegru arată, fără tăgadă, o dinamică intensă în dialogul politic la nivelul instituțiilor publice și o cooperare economică ce a rămas, din 2006 și până în prezent, rahitică în volum.
Astfel, conform datelor oficiale, în martie 2018, Ministerul român al Afacerilor Externe consemna un schimb comercial de 11,2 milioane de euro pentru întreg anul precedent, cu un sold pozitiv pentru România de peste 10 milioane de euro. Acest sold, raportat însă la importurile atrase anual în economia muntenegreană, de peste 2 miliarde de euro, denotă faptul că România are parte de numai 0,5% din totalul menționat.
În concluzie, este o afacere sigură – România având, în mod inerent, o putere de export superioară Muntenegrului – dar care rămâne pe termen nedeterminat o oportunitate ratată. În continuare, o să vedem de ce lucrurile stau așa.
Economia muntenegreană este preponderent bazată pe servicii, ceea ce, teoretic, ar trebui să fie un avantaj în tranziția acesteia către piața comună a Uniunii Europene, unde peste 70% din forța activă de muncă e implicată în activități economice specifice acestui sector așa-zis “terțiar”.
Problema rezidă, însă, în faptul că Muntenegru are un deficit masiv de producție internă, care se reflectă în disproporția enormă dintre importuri si exporturi – practic, importurile sunt aproape de zece ori mai mari decât exporturile (datele statistice din ultimii ani variază în jurul sumei de 350 milioane de euro anual la exporturi, respectiv peste 2 miliarde de euro anual la importuri).
Imediat după dobândirea independenței, în anul 2006, guvernul de la Podgorița a ales turismul ca direcție prioritară pentru dezvoltarea economică a țării, fiind privilegiat turismul de lux, în timp ce turismul de masă a evoluat în paralel și mai degrabă din inerție.
Eforturile întreprinse în acest sens au dat roade în următorul deceniu, Muntenegru reușind să atragă câteva investiții majore, de ordinul sutelor de milioane de euro, cea mai notorie fiind proiectul Porto Montenegro, prin care s-a reușit transformarea unei foste baza navale militare iugoslave din portul Tivat într-un destinație exclusivistă pentru proprietarii de yachturi de lux.
Probabil, guvernul muntenegrean a decis să favorizeze astfel de proiecte și pentru a dobândi rapid un capital de imagine în plan extern, considerând ca acesta e vital în contextul proaspătului „divorț” de Serbia și în contextul mai larg al rivalităților și al orgollilor din regiunea Balcanilor. În cuvintele mogulului canadian Peter Munk, „părintele” investiției Porto Montenegro, pe care le-a rostit în anul 2016, când a vândut proiectul către Corporația de Investiții a emiratului Dubai: “Porto Montenegro a ajutat la transformarea percepției asupra statului Muntenegru în întrega lume”.
Mai mulți turiști decât locuitori
Sub această poleială de aur, scenariul de dezvoltare economică bazată pe turism a avansat fără să fi fost cuplat cu restul economiei, atfel că Muntenegru este nevoit să importe masiv resurse pentru a gestiona afluxul de turiști, ca să le acopere acestora și propriilor cetățeni necesități de bază, precum hrana – în țară intră importuri alimentare de peste 30 de milioane de euro, în fiecare lună. Pe calapodul actual al economiei muntenegrene, tendința de creștere anuală a numărului de turiști, deși binevenită, nu va face decât să agraveze deficitele structurale.
Practic, Muntenegru a ajuns o țară care are mai mulți turiști (843.609 în 2017), decât locuitori (estimativ, 642.550 în 2017), iar efectul pervers al acestei tendințe este că va alimenta contradicțiile interne, economice și sociale, care deja caracterizează statul muntenegrean în funcționarea sa, chiar și unele vulnerabilități externe.
Motivul pentru care guvernul de la Podgorița ar trebui să considere agricultura drept un sector de importanță critică poate fi explicat numai într-un context mai larg, de intersecție a axei economice cu axa politică.
Astfel, pe un un prim palier, productivitatea sectorului agricol se corelează cu necesitățile de bază din faimoasa piramidă a sociologului american Abraham H. Maslow, ori tot aici intervine faptul că principalul furnizor de produse agricole (animaliere, vegetale, alimentare) pentru Muntenegru este Serbia vecină, de care Podgorița a decis să se despartă prin referendum – greu de crezut că Belgradul nu își extrage din acest status quo un discret avantaj de negociere politică. Această situație nu ar fi problematică dacă Muntenegru ar importa materii prime sârbești, le-ar procesa si le-ar transforma în exporturi de natură să echilibreze balanța de plăți a țării, doar că nu așa stau lucrurile.
Mai departe, preconizata aderare[1] a Muntenegrului la Uniunea Europeană nu va aduce sine die o îmbunătățire majoră a temeliilor pe care stă economia țării, în pofida progreselor certe înregistrate în cadrul procesului de pre-aderare: prin programul IPARD[2], Muntenegru a beneficiat de o alocare de 131,3 milioane de euro numai în intervalul 2007 – 2010. În paralel, Banca Mondială a sprijinit Podgorița prin programul dedicat MIDAS[3], care a fost lansat în anul 2009, cu suma inițială de 15 milioane USD, suplimentată în 2016 cu încă 3 milioane USD, pentru ca în anul 2018 să fie lansat MIDAS 2, cu un buget total de peste 34 milioane[4] USD.
Dincolo de cifre, tranziția trebuie văzută în modul de utilizare a acestor fonduri: alocările de început ale Băncii Mondiale au mers cu precădere în partea de nord a țării, care e mai săracă, pentru sprijinirea directă a circa 660 de fermieri – un eufemism pentru asistență socială mascată, o injecție de capital fără de care gospodăriile în cauză ar fi rămas la nivel de subzistență. În schimb, proiectele depuse aproape un deceniu mai târziu la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pentru a beneficia de finanțări IPARD în cursul anului 2018, arată un raport relativ echilibrat între aplicațiile vizând producția agricolă primară și aplicațiile privind activități de procesare (a cărnii, de fructe și legume).
Acest tablou sumar arată că viitorul agriculturii în Muntenegru, ca și al întregii economii muntenegrene, de altfel, nu este condiționat strict de fondurile financiare atrase, ci se află la confluența mai multor resurse și mijloace: capital, forță de muncă, suprafața de teren agricol disponibilă, nivel de tehnologizare și capacitatea administrativă. Este adevărat că statul muntenegrean nu are bani, acesta fiind și leitmotivul invocat la Podgorița pentru a explica avansul economic lent. Dar, adevaratul handicap este optica angajată în actul de guvernare, mai degrabă neîncrezătoare în propriile puteri și extrem de puțin orientată spre inovare și gândire strategică.
E nevoie de eficiență economică
Raportul Comisiei Europene cu privire la Muntenegru în anul 2018 surprinde, pe linia criteriului de convergență economică, faptul că “baza de export trebuie îmbunătățită, cantitativ și calitativ, pentru a fi redus deficitul comercial”, iar “piața forței de muncă este caracterizată de participare scăzută și o rată ridicată a șomajului”. Cu aceste două fraze-cheie, exprimate în stilul sec al birocrației bruxelleze, Comisia indică simultan probleme de ordin macro-economic și soluții derivate logic, care însă necesită să fie decriptate “la firul ierbii”.
La momentul actual, confluența menționată este defavorabilă Muntenegrului: țara este mică, iar suprafața de teren agricol este pe măsură (255.845,8 hectare în 2016), accesul la finanțări interne sau externe este limitat, forța de muncă[5] înregistrată de agenția de stat Monstat în agricultură era de 99.236 de persoane în anul 2016, un număr mare raportat la productivitate[6], nivelul de tehnologizare lasă de dorit[7], iar capacitatea administrativă este pe cale să se consolideze, dar este o tendință dependentă de asistența internațională[8] acordată Muntenegrului.
După aderarea la Uniunea Europeană, piața muntenegreană va fi asimilată pieței comune, unde circulă deja produse superioare calitativ și mai ieftine – previzibil, locul Serbiei va fi luat de Italia, de exemplu, dar deficitul comercial se va menține, fiind dificil de estimat, deocamdată, gradul de competitivitate pe care îl vor avea produsele agricole[9] muntenegrene la export și pe piața internă. Desigur, recomandarea pe care Podgorița o primește din partea tuturor suporterilor săi este una de bun simț: să își dezvolte “baza de export”, însemnând producția de orice bunuri și servicii pretabile la vânzare în afara țării. Care anume sunt acestea? Iată o întrebare la care numai Muntenegru poate să dea răspuns, dacă pornește de la premise corecte, iar acestea sunt, din nou, economice și politice.
În condițiile în care Muntenegru are doar 256.361,2 hectare de teren agricol[10], suprafață din care o enormă parte sunt pășuni, anume 241.724,4 hectare (exploatate prin creșterea de bovine, ovine și caprine), este clar că restul de teren – ocupat preponderent cu podgorii și livezi – ar trebui utilizat cu un maxim de eficiență. În mod particular, suprafața de teren arabil este foarte redusă, de numai 7.103 hectare la nivel anului 2018, dar a înregistrat o dinamică pozitivă remarcabilă, dat fiind că în anul 2010 Monstat avea înregistrate numai 4.048 hectare – este aproape o dublare a suprafeței și o situație care susține observația conform căreia optica asumată de Podgorița e una înșelătoare. Drumul de la Tivat la Podgorița, de exemplu, permite oricui să vadă mari suprafețe de teren lăsate necultivate și nu se poate ști în ce categorie sunt încadrate acestea de către Monstat sau chiar dacă au fost luate în calcul.
Un exemplu de eficiență maximă este compania muntengreană Plantaže, cu podgoria ei de 2.310 hectare și istoria sa de decenii – cel mai mare proiect viticol din Europa, inițiat în anul 1963, dar realizat cu precădere în intervalul 1970 – 1982, cu o investiție de 62 de milioane USD la momentul respectiv. E suficient de menționat că aria unde plantația a fost înființată era considerată nefertilă, din cauza climatului arid și a solului foarte pietros, iar astăzi vinurile cu marca Plantaže reprezintă aproape 50% din exporturile agricole realizate de Muntenegru.
Un caz-fanion, care însă ar putea fi multiplicat de Muntenegru, în proporții diferite, și în cazul altor culturi. Spre exemplificare, studii pedologice și meteorologice realizate succesiv în anii ’60, ’80 și ’90 au arătat că zona de câmpie din apropierea capitalei Podgorița are o combinație unică în Europa de temperaturi anuale și compoziție chimică a solului, foarte propice pentru exploatațiile de smochini și care face cât mai puțin necesară utilizarea pesticidelor în combaterea bolilor specifice acestui pom, altfel spus permite cultivarea lui în condiții ecologice.
Această ipoteză de lucru dobândește un potențial sporit odată transpusă în context geopolitic: în prezent, Turcia este cel mai mare furnizor de smochine pentru Uniunea Europeană, în pofida reputației pe care agricultura turcească o are pentru folosirea masivă a pesticidelor, iar exporturile respective alimentează inerent bugetul unui stat care a ajuns să fie, fățiș, ostil valorilor europene. Podgorița ar putea să vadă în perspectivă oportunitatea dobândirii unei duble poziții de mare producător și procesator de smochine.
La modul optim, autoritățile muntenegrene ar trebui să “cartografieze” peisajul economic și social al țării, prin realizarea unui inventar național de resurse și modalități creative de valorificare a acestora, eventual pe modelul de inspirație al planului strategic lansat de Japonia la începutul anilor ’60 pentru dublarea, în următorul deceniu, a PIB-ului țării și a venitului pe cap de locuitor, precum și pentru creșterea la 100% la gradului de angrenare în activități productive a populației apte de muncă.
O posibilă colaborare ROU-MNE
Unde ar fi locul României într-un astfel de efort? Desigur, nu este cazul ca guvernul român să dea sfaturi omologilor muntenegreni cu privire la ce politici economice să pună în aplicare, Bucureștiul nefiind un exemplu de bune practici sau de fericită inspirație.
Dar, ceea ce pot face autoritățile române implicate în dialogul politic cu Podgorița este să extragă observații utile și să consilieze companiile din România în privința oportunităților comerciale existente pe relația bilaterală. Un imbold instituțional transmis[11] în mediul de afaceri ar stimula interesul și angajarea de energii pe direcția pieței muntenegrene, cu țintirea sectoarelor în care Muntenegru are necesități reale, precum cel al agriculturii.
O companie precum IRUM Reghin ar putea deveni un punct de sprijin pentru sectoarele agricol și forestier din Muntenegru, prin tractoarele pe care le produce, respectiv impactul acestora asupra coeficientului de productivitate în activitățile economice aferente. În mod similar, dat fiind potențialul de dezvoltare pe care îl are zootehnia muntengreană, proporțională cu suprafața extinsă de pajiști și pășuni a țării, acest sector reprezintă o potențială piață pentru compania Romvac, cel mai mare și mai vechi producător român de medicamente și vaccinuri de uz veterinar.
Astfel de exemple, date cu titlu orientativ, ar reprezenta „intervenții” aducătoare de plus-valoare în economia muntenegreană și ar ținti punctele ei nevralgice, prin urmare ar fi un beneficiu reciproc, de natură să confere concretețe economică dialogului politic. Dar, pentru a reuși asta, autoritățile române trebuie să își depășească propria inabilitate în a comunica cu mediul de afaceri, deopotrivă cu companiile având capital autohton și străin, cele ce îi oferă o greutate de actor economic regional, de care puterea politică de la București nu știe și nici nu pare dornic să facă uz.
Există în vecinătatea apropiată, mai ales în regiunea Balcanilor, oportunități pentru construirea de extensii, prin medieri specifice politicii externe, ale forței economice[12] pe care au acumulat-o companiile private din România.
În paradigma necesară unui stat puternic, așa cum a fost ea descrisă de istoricul britanic Arnold J. Toynbee, autoritatea politică centrală trebuie să asigure hinterland-ului pe care are pretenția să îl păstorească servicii administrative superioare calitativ celor pe care “vasalii” ar fi în stare să și le ofere ei înșiși. Prin transpunere la relația contemporană dintre autoritatea publică și mediul privat de afaceri, rezultă că, în schimbul “recoltării” de taxe și impozite, instituțiile publice trebuie să aibă un parteneriat cu entitățile “supuse” sub aspect fiscal și să le furnizeze nu doar protecție polițienească și un tratament egal în fața legii, ci și consiliere în vederea expansiunii pe piețe străine – ceea ce, în practică, fac marile puteri.
Dacă România dorește să devină cu adevărat o putere regională, atunci începutul unui astfel de plan este aici, în țară, nu în străinătate. Așa cum Muntenegru pare să nu fie conștient de propriile atuuri, actuale sau potențiale, nici la București nu se întrevede maturitatea de care este nevoie pentru apropierea nivelului de putere politică de cel al dezvoltării economice reușite pe pământ românesc de către companiile autohtone și străine.
Ne place sau nu, suntem și unii, și alții, la fel de “balcanici”, avem expertiză dobândită istoric în a ne consuma inutil energiile și a irosi ocazie după ocazie. Poate, însă, de data asta, am putea să ne povățuim reciproc cum să fim mai înțelepți, la masa marii familii europene.
Note: [1] Surse documentare interne (mediul universitar de la Podgorița) și externe (instituțiile financiare internaționale) menționează și nivelul deficitar de pregătire profesională în rândul persoanelor ocupate în agricultură. [2] Avându-se în vedere ponderea majoritară a produselor de import pe piața muntenegreană. [3] Potrivit acelorași surse interne și externe. [4] Finanțările externe au vizat îmbunătățiri convergente cu perspectiva de aderare la UE: crearea unui Sistem national de siguranță alimentară, modernizarea laboratoarelor de referință la nivel național și înființarea unui post vamal de control. [5] Surse documentare interne (mediul universitar de la Podgorița) și externe (instituțiile financiare internaționale) menționează și nivelul deficitar de pregătire profesională în rândul persoanelor ocupate în agricultură. [6] Avându-se în vedere ponderea majoritară a produselor de import pe piața muntenegreană. [7] Potrivit acelorași surse interne și externe. [8] Finanțările externe au vizat îmbunătățiri convergente cu perspectiva de aderare la UE: crearea unui Sistem national de siguranță alimentară, modernizarea laboratoarelor de referință la nivel național și înființarea unui post vamal de control. [9] Capitolul agricultură și dezvoltare rurală a fost deschis spre negociere în decembrie 2016. [10] Date colectate de Monstat la nivelul anului 2017. [11] Posibil, și cu consiliere din partea instituțiilor financiare internaționale. Poate fi avut în vedere faptul că actualul director de țară al Băncii Mondiale pentru România și Ungaria, dna. Tatiana Proskuryakova, a fost anterior, în intervalul 2015-2017, director de țară pentru Muntenegru. [12] PIB-ul României a fost în anul 2017 de 188 miliarde euro, cel mai mare la nivel regional, peste cel al Bulgariei, al Ungariei și al Serbiei. Subtitlurile aparțin redacției.
