Alexei Marinat. Un scriitor și jurnalist născut în Transnistria care a făcut zece ani de gulag pentru însemnările despre realitățile anilor 1946-147 din Moldova sovietică. Și-a asumat ulterior originea română. A scris zilnic pînă la sfîrșitul vieții. Despre toate acestea într-un documentar Europa Liberă Moldova.
În 1947, regretatul scriitor și jurnalist Alexei Marinat, pe atunci student în anul I la Filologie, a fost condamnat de NKVD la zece ani de detenție în gulag, pentru jurnalele sale intime, în care relata, între altele, despre foametea din 1946-1947 şi alte orori şi nedreptăţi din perioada comunistă.
Securitatea sovietică i-a confiscat cele trei caiete de manuscris, dintre care doar două, intitulate „Eu şi lumea”, i-au fost restituite peste ani, când a fost reabilitat.
În Siberia, Alexei Marinat a lucrat la construcţia căii ferate BAM şi a continuat să aştearnă pe hârtie ceea ce vede şi simte.
În 1956, când s-a întors din lagăr, și-a reluat obiceiul de a face zilnic însemnări și a continuat până la sfârșitul vieții. În anul 2000 a primit ordinul Steaua României în ordin de comandor pentru merite în dezvoltarea literaturii române din Republica Moldova.
Andrei Marinat, fiul scriitorului, recitește acum caietele pline cu scris mărunt ale tatălui său și speră să le publice integral într-o bună zi.
Documentarul „I s-a spus Soljeniţîn al Basarabiei” a fost realizat de către Eugenia Pogor.
#####
Fragmente din volumul ”Scrieri alese” (editura Hyperion, 1991) unde lipsa unui stil literar e compensată de faptul brut, tulburător, dintr-o realitate aberantă a anilor 1940: foametea.
„26 februarie 1947: …Colegul meu de grupă I. O. mi-a povestit cum în sat la ei o mamă tînără și-a mîncat copilul. Primul său copil […] La ce limită a conștiinței a ajuns omul în zilele noastre, în ce situație este pusă o femeie care merge împotriva instinctului său de mamă? Dar nu ea e canibala. Canibali sînt cei care mănîncă astăzi pîine albă. Sînt canibali cei care benchetuiesc și chefuiesc. Sînt canibali cei care mănîncă două feluri de bucate la masă. Sînt canibali cei care au adus-o pe tînăra mamă la starea de a-și mînca pruncul. Blestemul va cădea asupra voastră! Și judecata se va săvîrși tot asupra voastră!
7 martie 1947: Epidemia de tifos s-a răspîndit și în căminele studențești. Astăzi căminele de băieți și fete ale universității au fost supuse carantinei. E clar, că dacă bîntuie foametea, vor bîntui și epidemiile, se știe demult acest lucru: nu e greu de ghicit, e greu de lecuit… La numărul celor care au murit de foame, se vor adăuga și cei care vor muri de tifos.
24 martie 1947: Astăzi mi s-a povestit cum pregătesc oamenii mîncare în satele Moldovei. Dezgroapă mormintele de animale, scot oasele, le taie în bucăți mai mici, le macină și le fierb cu sare. Felul doi: crupe fierte, făcute din hlujdanii de păpușoi. Taie încălțămintea, opincile, în bucăți mai mici și le fierb. Taie copaci, fac rugumătură și o fierb… .”
