La această întrebare autorii recent apărutului volum ”Trăgători și mistificatori” au un răspuns clar: Securitatea. Cartea, care e simultan un dosar de probe și un exercițiu de memorie, își propune să indice adevărații vinovați pentru morții Revoluției române din 1989
„Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.” Aceste cuvinte ale lui George Orwell sînt reamintite de către istoricul britanic Dennis Deletant în cuvîntul introductiv la volumul ”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989”, publicat zilele acestea de către editura Polirom.
Iar din această perspectivă – să vezi cine controlează de fapt prezentul și trecutul – se citește această carte care își propune întîi de toate să înlăture vălul de mistificare din jurul evenimentelor din timpul Revoluției și, mai ales, să indice rolul exact jucat în 1989 de către Securitate.
Volumul încearcă totodată să răspundă la întrebarea ”Cine a tras în noi după 22?”, iar autorii – Andrei Ursu (cercetător asociat la CNSAS), Roland O. Thomasson (cercetător independent din SUA) și Mădălin Hodor (istoric). Răspunsul lor, după cum se poate vedea, contestă afirmațiile procurorilor militari care, în rechizitoriul la Dosarul Revoluției (versiunea completă din iulie 2019 disponibil aici) încearcă să disculpe Securitatea.
Contra-Revoluția Securității
”Securitatea a pierdut bătălia în ce priveşte salvarea regimului Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989, dar a câştigat‑o în ce priveşte modul în care aceste evenimente sunt reprezentate în memoria publică”, este una din principalele concluzii ale volumului.
Re-examinînd fapte deja cunoscute, dar și culegînd noi mărturii sau analizînd noi documente din arhiva CNSAS, autorii ajung la o serie de concluzii (vezi îndeosebi capitolul ””Declanșarea acțiunilor teroriste și diversioniste sau a luptei de rezistență, pp 161-207):
- ”La Revoluție au existat persoane care au tras cu intenţia de a ucide oameni nevinovaţi pentru a crea panică, urmărind un scop politic”.
- ”Aceste persoane au fost cadre de Securitate sau afiliaţi ai acestora. Ele pot fi numiți teroriști”
- ”Teroriştii securişti au acţionat după un plan, conceput de Ceauşescu şi de capii Securităţii („lupta de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”).
- Dacă la început Securitatea a încercat / sperat să-l readucă pe Ceauşescu la putere, ulterior planul a fost modificat și Securitatea a acționat ”pentru a se infiltra în noua conducere şi a‑şi asigura menţinerea în noile structuri de forţă”.
”Teroriştii au existat, au fost văzuţi, fotografiaţi, unii arestaţi sau chiar ucişi de armată, au făcut parte dintr‑o reţea a Securităţii, au acţionat conform unui plan şi au avut motive bine stabilite, au făcut atât victime directe, cât şi indirecte, prin acte de diversiune. Iar Securitatea a încercat (în mare parte cu succes) să şteargă urmele încercării de contra‑revoluţie camuflată, acreditând ulterior, pe scară largă, o realitate paralelă, disculpantă pentru sine, a istoriei – însângerate şi eroice – a Revoluţiei Române”, mai spun autorii.
Contra-rechizitoriu
Una din mizele importante ale cărții este legată de contrazicerea perspectivei oferită de către rechizitoriul Secției Parchetelor Militare (SPM).
Reamintim faptele, pe scurt. În aprilie anul acesta SPM anunța că a finalizat dosarul Revoluției. Cîteva luni mai tîrziu era publicat actul de acuzare (nu mai puțin de 12 tomuri) care cerea trimiterea în judecată a trei persoane (fostul președinte Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și fostul comandant al Aviației Militare, gen. Iosif Rus. Pe listă era și fostul amiral Cico Dumitrescu, între timp decedat). Lor li se mai adăugau mai mulți suspecți, printre care fostul premier Petre Roman.
Procurorii militari consideră că începînd cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, fosta Direcție a Securității Statului ar fi fost dezarmată, subordonată Armatei și, în esență, desființată. Ulterior, consideră Parchetul, Ion Iliescu și grupul de putere din jurul său ar fi fost interesat să organizeze ”un război de diversiune pentru acapararea puterii”, încercînd să sperie populația, determinînd-o să nu mai protesteze pentru a putea controla astfel situația.
Procurorii mai consideră că nu ar fi existat teroriști în zilele din decembrie 1989 , iar toate victimele Revoluției ar fi fost datorate ”focului fratricid”, ”indus de diversioniști din vîrful armatei, slujbași sau părtași ai grupării filosovietice Iliescu / FSN”.
Ei bine, toate aceste idei din rechizitoriu sînt combătute și contrazise de Ursu, Thomasson și Hodor în cartea lor.
”Este posibil ca rechizitoriul – aparent scos în pripă, într‑un context dificil pentru procurorul general de atunci – să fi fost un expedient. În pofida prolificităţii procurorilor, a fost evident şi soluţia cea mai simplă: acuzarea vârfurilor FSN‑ului şi pretinsa inexistenţă a teroriştilor au degrevat magistraţii militari de o sarcină mai anevoioasă.
E vorba de găsirea, pe teren, a celor care de fapt au ucis şi au rănit cu intenţie; pe cei care au creat actele de diversiune soldate cu foc fratricid; pe cei care au plănuit şi coordonat aceste acţiuni specifice luptei de gherilă urbană; pe cei care au încercat să şteargă urmele şi să‑i acopere sau să‑i favorizeze pe criminali.
Vrem să atragem atenţia cititorului poate mai puţin avizat în chestiuni juridice că toate acţiunile enumerate mai sus se încadrează la infracţiuni împotriva umanităţii”, se arată în volumul ”Trăgători și mistificatori”.
În încheiere, să mai spunem că autorii consideră că ”rechizitoriul în discuţie este încununarea tragică a unui proces de rescriere a istoriei care durează de 30 de ani: dovada ultimă a reuşitei fostei Securităţi în a‑şi impune propria versiune a evenimentelor din decembrie 1989 nu numai la nivel mediatic, ci şi juridic” (…) ”ar fi o mistificare juridică şi istorică cu profunde implicaţii pentru capacitatea noastră de a ne face dreptate, de a ne gestiona propria justiţie.
Ar fi un semnal pentru viitoarele generaţii că, pînă şi în condiţiile în care magistraţii români au acceptat jurisprudenţa internaţională cu privire la drepturile omului şi infracţiunile împotriva umanităţii, adevăraţii vinovaţi – Securitatea – vor fi scăpat de pedepse. Mai mult, caracterul esenţialmente represiv al instituţiei ar urma să fie eludat”.
