Un interviu cu cercetătorul LARICS, Nicolae Țîbrigan despre principalele resorturi ale propagandei ruse în România și Republica Moldova
Principalele idei
# Chiar dacă România este încă rezistentă la asalturile propagandei ruse, sunt totuși anumite aspecte periculoase ce s-ar putea intensifica pe fostul unui apetit aparte al românilor către teoriile conspirației
# Pentru a ajunge mai rapid la publicul din România, strategii Kremlinul se folosesc și de o anumită rețea de website-uri cu „știri alternative” pentru a disemina dezinformări și campanii de propagandă
# Principalele teme de dezinformare online: de la narațiuni anti-americane și „România – colonia SUA”, la anti-NATO – inutilitatea scutului antirachetă și a bazelor NATO, anti-5G, cu discursuri de tip post-colonial și marea conspirație a Occidentului împotriva României
# Chiar dacă propaganda rusă folosește mesaje similare atât la Chișinău, cât și la București, acestea nu-și mențin același nivel de rezonanță ca în R. Moldova.
# Ceea ce ar trebuie să ne îngrijoreze, e că România nici până acum nu a găsit soluții eficiente de a contracara propaganda pro-Kremlin din R. Moldova, limitându-se doar la rolul de „spectator pasiv”. Cei zece ani de Parteneriat Strategic între cele două state nu au permis soft-power-ului românesc să diminueze influența mediatică rusească.
Cât de prezentă este propaganda rusă în România? Este la un nivel îngrijorător, sau mai degradă aceasta nu-și găsește un teren atât de fertil în România ca în alte țări din vecinătate?
Spre deosebire de zona Balcanilor de Vest sau cea a țărilor din Parteneriatul Estic, România face încă parte dintr-o zonă structural nefavorabilă propagandei ruse, mai ales datorită absenței unor caracteristici ale mediului socio-politic precum: atitudine refractară față de influența rusă – 64% din români văd Rusia ca stat cu atitudini dușmănoase față de România; lipsa unei minorități etnice rusofone semnificative; necunoașterea limbii ruse de o mare majoritate a populației; absența unor legături adânci la nivelul elitei politico-economice; lipsa unei memorii comune ideologice (ortodoxismul pan-slavist sau moștenirea comună sovietică).
Când e vorba despre apărarea Rusiei în zona Europei Centrale și de Est, promotorii narațiunii pro-Kremlin folosesc diferite tactici. Una dintre aceste tactici este denumită și „4D: dismiss, distort, distract, dismay”.
Pentru a ajunge mai rapid la publicul din România, strategii Kremlinul se folosesc și de o anumită rețea de website-uri cu „știri alternative” pentru a disemina dezinformări și campanii de propagandă. Evident că la nivelul acestor website-uri nu se poate discuta despre verificarea faptelor sau deontologia jurnalistică.
Această rețea formează un „ecosistem media alternativ”, destul de dinamic, și care poate intoxica ocazional sursele media mainstream, și presa din România are destule probleme majore în ceea ce privește calitatea actului jurnalistic (locul 48 în 2020 World Press Freedom Index).
De exemplu, campania anti-Deveselu, folosită de Kremlin în contextul crimelor de la Caracal (anul 2019), a fost promovată de 65 de surse situate fie în spectrul „alternativ”, fie la nivelul „graniței” dintre ecosistemele presei mainstream și alternative. Acestea prezentau publicului conținutul înșelător drept adevăr, mai ales că formează o rețea imensă (cu peste 230 de website-uri) care consolidează narațiunile false.
Reprezentarea grafică a intersecției „ecosistemului mass-media alternative” (B) cu „ecosistemul mass-media mainstream” (D) la nivelul website-urilor de știri online din România (Sursa: Nicolae Țîbrigan, LARICS)
Ori, din acest punct de vedere, Kremlinul pare să dezvolte tipuri de tematici pentru fiecare țară în parte, iar unele narațiuni sunt „reciclate” chiar la nivel regional (Europa de Est – statele baltice, Polonia, România, Bulgaria, Ucraina, R. Moldova), acestea din urmă se referă la tematici mai generale cum ar fi: accentuarea poziției Rusiei ca putere globală, necesitatea unei „lumi multipolare”, pictarea unui Occident decadent din punct de vedere moral și spiritual, scindarea iminentă a Europei, ineficiența Occidentului în gestionarea crizei sanitare etc.
Așadar, din fericire, influența propagandei pro-Kremlin asupra spațiului public din România e încă destul de redusă, chiar dacă actuala criză sanitară a coronavirusului a vulnerabilizat destul de mult spațiul informațional. Ori, potrivit raportului regional „Voices of Central and Eastern Europe” realizat de GLOBSEC, ponderea românilor susceptibili teoriilor conspirației și a narațiunilor dezinformatoare e de circa 39% (în top 3 din Europa de Est, după Slovacia – 56% și Bulgaria – 48%), în timp ce doar unul din trei români este mulțumit cu modul de funcționare a democrației din țara lor.
Vestea bună e că aceștia nu renunță la sistemul democratic, preferând mai degrabă să voteze niște partide anti-establishment, decât cele de factură național-populistă sau forțe extremiste anti-democratice și anti-occidentale. Cu toate acestea, în condițiile în care partidele anti-establishment nu reușesc să le satisfacă așteptările, există riscul ca publicul să se orienteze spre alte forțe și grupări periculoase pentru climatul politic democratic. E un subiect de urmărit.
Care sunt principalele teme pe care propaganda rusă le-a adaptat pentru România. Prind ele la publicul român și cam care este categoria de români „targetată” de către ruși?
Dacă e să ne referim strict la aceste teme de dezinformare online, vom constata că ele sunt dinamice și adaptabile contextului local: de la narațiuni anti-americane și „România – colonia SUA”, la anti-NATO – inutilitatea scutului antirachetă și a bazelor NATO, anti-5G, cu discursuri de tip post-colonial și marea conspirație a Occidentului împotriva României (vezi discursul despre blocarea investițiilor și a dezvoltării portului Constanța pentru a nu periclita, chipurile, portul Hamburg, sau a conspirației mondiale a „Plandemiei” cu origini, cum altfel, în Occident).
Actuala criză medicală a arătat doar cât de vulnerabili suntem, noi românii, ca societate în fața acestei infodemii și a corona-scepticismului, alimentat în special de teorii ale conspirației. Ultimele s-au dezvoltat la adăpostul numeroaselor mituri urbane, inventate și lansate încă din perioada național-comunismului ceaușist sau pe timpul Revoluției din 1989. Substratul acestora se află în convingerea personală că nu există hazard și că orice tragedie globală sau națională ar fi creată de o entitate nevăzută pentru a manipula masele – simptome ale problemelor subiacente din cadrul unei societăți.
Așa cum spuneam, criza actuală n-a făcut altceva decât să suprasolicite emoțiile de incertitudine și anxietate, mai ales că o parte a publicului (40%) este predispus să creadă în aceste teorii și mituri pentru a-și reduce propriul sentiment al lipsei de control. Sondajele mai arată faptul că, din punct de vedere socio-demografic, nu putem identifica niciun tip al conspiraționistului. Așa că ipoteza potrivit căreia doar persoanele cu o educație rudimentară și fără o gândire critică dezvoltată ar fi mult mai dispuse să creadă în teorii ale conspirației și dezinformări este una falsă. De aceea, nu cred că există momentan un anumit profil al românilor targetați special de propaganda rusă.
Putem identifica, în schimb, anumite puncte de presiune, despre care s-a discutat foarte puțin sau aproape deloc în mediul academic sau de specialitate – spațiul informațional și administrațiile locale. Presa locală din România se confruntă acum cu o criză profundă, în timp ce autoritățile locale au fost cele mai vulnerabile în fața eforturilor propagandei sanitare chineze pe timp de stare de urgență.
E de ajuns să ne uităm la o „hartă” a ajutoarelor medicale oferite de Ambasada Chinei în România, Huawei și diverse asociații chinezești obscure ca să ne dăm seama de viitoarele direcții de acțiune ale propagandei externe din România.
Cu toate că oficial Biserica Ortodoxă Română nu perpetuează, în linii generale, temele anti-occidentale ale Patriarhiei Moscovei, în rândul enoriașilor români de tip conversator, există această tendință de a prelua temele anti-occidentale ale Moscovei. Cum se explică acest lucru?
Aceleași tendințe nu sunt o noutate și nici nu ar trebui să ne surprindă în condițiile în care dinspre acest mediu al conservatorilor ortodocși au venit inclusiv printre cele mai radicale mesaje anti-europene și anti-occidentale. Este de ajuns doar să ne amintim de site-ul Ortodox.info, blocat inițial de către autorități pentru distribuirea de dezinformări pe tema COVID-19, și care a devenit în scurt timp accesibil de pe un browser alternativ, cu mesaje anti-sistem și anti-occidentale mult mai dure.
Ori, aici putem identifica și un paradox al acestei tipologii de public, radicalizat anti-occidental nu din cauza unor narațiuni externe anti-occidentale, ci din cauza interpretării alternative a politicii vădit pro-occidentale (mai ales pro-americane) a autorităților naționale. Cu alte cuvinte, enoriașii conservatori nu sunt anti-sistem pentru că sunt anti-occidentali, ci sunt anti-conservatori pentru că sunt anti-sistem.
Fenomenul acesta este unul destul de vechi, și a putut fi evidențiat chiar în perioada interbelică, atunci când mișcarea legionară își pusese bazele tocmai în mitropoliții Basarabiei și Ardealului, în miile de preoți, diaconi, teologi și studenți în teologie, călugări și călugărițe din nordul Moldovei, sprijinindu-l cu entuziasm pe liderul mișcării Corneliu Zelea Codreanu. Tot acest nucleu religios al „fanaticilor” nu era doar unul antisemit, dar și unul anti-sistem, care respingea democrația deoarece „sfarmă unitatea neamului românesc” pentru că ar fi „în slujba marii finanțe”.
Totuși, temele anti-occidentale lansate de propaganda pro-Kremlin par a fi preluate de enoriașii conservatori mai degrabă din naivitate și inconștiență, decât din convingere, jucând rolul unor „idioți utili” locali, care pur și simplu nu contextualizează și nici nu-și pun problema originii narativelor anti-occidentale.
„Cutiile de rezonanță” (mass-media, grupuri religioase, influencerii) din România ale propagandei ruse sunt stipendiate sau sunt doar „idioți utili” pentru Moscova. Ce părere aveți despre aceste categorii?
Aici Kremlinul acționează cu resurse interne în baza unei cartografieri a resurselor și opiniilor decidenților și formatorilor de opinie locali.
În schimb, pentru a-și atinge propriile obiective în România, Kremlinul preferă să folosească mai multe tipologii de „agenți de influență” (denumiți în studiile de specialitate și „agenți proxy”) – jurnaliști convinși, politicieni cu viziuni eurosceptice, falși experți, sau pur și simplu segmentul de public nemulțumit („perdanții tranziției post-comuniste”), inclusiv intermediarii inconștienți, pentru a forma grupuri de presiune.
Acestea sunt dirijate ulterior să influențeze autoritățile naționale și pentru a submina sistemul democratic. Unii, cum sunt „enoriașii ultraconservatori” despre care am discutat anterior, pot acționa pe post de „idioți utili” fiind convinși că „diavolul nu există”, dacă e să mă exprim mai plastic.
Accesul Kremlinului, pe plan digital, e la nivelul administratorilor de site-uri, asociații și organizații obscure, inclusiv activități cultural artistice sau academice marginale, organizate cu sprijinul Ambasadei Rusiei sau a Centrului Rus de Știință și Cultură, menite să marcheze mai mult prezența opțiunilor pro-ruse sau contestatare în spațiul public, decât să influențeze semnificativ deciziile politice.
Trecând un pic la Republica Moldova, este această țară o poartă de intrare a propagandei ruse în România sau nu? Care ar fi explicațiile pentru acest fenomen?
Chiar dacă propaganda rusă folosește mesaje similare atât la Chișinău, cât și la București, acestea nu-și mențin același nivel de rezonanță ca în R. Moldova. De exemplu, logica creării Sputnik Moldova-România fusese tocmai promovarea narațiunilor propagandistice ale Kremlinului mai cu seamă în România. Dar rezultatul a fost unul cu totul opus.
Portalul de „știri” (adesea comentarii prezentate ca fapte) nu numai că este înfierat de presa locală, dar nici nu se bucură de o mare popularitate în rândul publicului din România. Ori, conform datelor publice, traficul online al site-ului nu depășește cifra de 19.000 de vizitatori unici/lună – un scor echivalent cu al unui blogger mediocru. În schimb, Sputnik reușește să atragă mult mai mult public din R. Moldova – circa 30.000 de vizitatori unici lunar, iar acum va fi angrenat dimpreună cu holdingul media al lui Dodon în campania prezidențială de discreditare a contracandidaților din partidele pro-europene.
Revenind la întrebare, putem admite doar parțial că R. Moldova reprezintă o „poartă de intrare” a propagandei ruse în România, doar dacă ne uităm în ecosistemul mass-media alternative și al „camerele de rezonanță” conspiraționiste, unde vom descoperi materiale preluate și distribuite de pe Flux.md sau Apărătorul.md – două platforme online de diseminare a teoriilor aberante anti-occidentale ale lui Iurie Roșca, prieten apropiat al lui Al. Dughin și principalul ideolog al grupării Sputnik din Moldova.
Un alt factor care admite ipoteza vulnerabilizării dinspre este a României ține tocmai de „spațiul informațional comun” existent la nivelul celor două state, datorită limbii comune. În timpul pandemiei COVID-19 am fost martorii unui adevărat schimb de fake news-uri între cele două state. De exemplu, falsa narațiune despre elicopterele Armatei care vor stropi dezinfectant peste oameni a pornit din mediul informațional de limbă rusă, apoi a ajuns să circule în limba română și prin mesageriile criptate WhatsApp sau Messenger, ca într-un final să ajungă și în România stârnind neliniști și panică în rândul grupurilor de pe WhatsApp ale mămicilor îngrijorate de sănătatea copiilor.
Apoi, politicienii reciclabili, grupurile și mișcările de negaționiști ai COVID-19 sau conspiraționiști panicați de instalarea tehnologiei 5G, au fost și ei intens promovați de Sputnik, dar în cele din urmă, asta le-a adus mai degrabă un deserviciu în contextul în care publicul din România este în continuare destul de refractar față de semnalele de susținere ale Moscovei.
Ceea ce ar trebuie să ne îngrijoreze, e că România nici până acum nu a găsit soluții eficiente de a contracara propaganda pro-Kremlin din R. Moldova, limitându-se doar la rolul de „spectator pasiv”. Cei zece ani de Parteneriat Strategic între cele două state nu au permis soft-power-ului românesc să diminueze influența mediatică rusească.
Ori, aici România ar putea acționa prin două direcții. În primul rând, să edifice și mai mult „spațiul informațional comun” prin programe de susținere a mass-media și societății civile locale mult mai consolidate. Asta pentru că presa locală, destul de neglijată de către autorități, ar putea veni în întâmpinarea demersurilor României de a promova în R. Moldova un jurnalism de calitate. Cea de a doua măsură ar putea viza finanțarea unor inițiative și startup-uri mass-media online, inclusiv sprijinirea portalurilor de știri în limba română de la Chișinău, ca să-și dezvolte și versiunile de limbă rusă (28% din moldoveni preferă în continuare să citească știri doar în limba rusă).
Astfel, s-ar reuși inclusiv spargerea monopolului mediatic în sfera digitală a „media-holdingului Dodon”, și atragerea segmentului urban al vorbitorilor de limbă rusă, în ultimul timp destul de refractar față de narațiunile anti-românești și anti-occidentale lansate sistematic de Partidul Socialiștilor.
Marea Britanie se pregătea să introducă o serie de prevederi în legislație împotriva fake news-urilor și propagandei, după o serie de incidente violențe legate de antenele 5G și conspirațiile din jurul lor. Întrebare este care ar fi cea mai bună metodă de contracarare a propagandei ruse, la nivel european, național sau o combinație între acestea? Trebuie o legislație mai dură, sau poate mai multă „media literacy”, care ar fi cea mai bună abordare de contracarare, în viziunea dvs.?
Din prima, spun că nu sunt adeptul unor soluții miraculoase. Deseori între reflecțiile teoretice asupra aplicării unei metode și implementarea propriu-zisă, există destul de multe nuanțe ce trebuiesc adaptate contextelor date. Dacă e să parafrazăm vechiul proverb chinezesc: „O călătorie de 1000 de pași începe cu primul pas”, aș începe, în primul rând, cu conștientizarea și asumarea riscurilor determinate de răspândirea dezinformării digitale, propagandei și atacurilor cibernetice, ca elemente componente ale agresiunii hibride desfășurate de actori statali și non-statali împotriva democrațiilor occidentale.
Aici se recomandă o mai mare implicare a factorilor de decizie internaționali în investigarea intereselor Kremlinului și a companiilor intermediare de a accede pe piețele naționale ale Europei și Americii, în special modul în care acestea gestionează datele colectate și în ce condiții le transmit serviciilor secrete.
Apoi să se finanțeze și încurajeze la nivel european mai multe cercetări și analize a rețelelor de influență malignă a Kremlinului în domeniul digital, inclusiv asupra „diplomației publice” ruse în Europa și America. Recomand să se pună accent pe cercetări comparative ale propagandei anti-occidentale și a strategiilor folosite în diverse state și regiuni. Înțelegerea mecanismului de intruziune a actorilor statali și non-statali în spațiile informaționale și cibernetice ale democrațiilor occidentale va ajuta la adaptarea unor contra-reacții mai eficiente.
La fel de imperativă este și dezvoltarea unor platforme de dialog constant cu giganții din social-media (Google, Facebook, Twitter, Mozzila, Yahoo), companiile din domeniul tehnologiei și inovație sau alți stakeholderi, în legătură cu implementarea unui sistem eficient de early warning și combatere a noilor tehnici de dezinformare digitală, cum ar Deep Fake, sau a atacurilor cibernetice. Din acest punct de vedere, Comisia Europeană ar trebui urgent să ia în considerare extinderea organizațională a EEAS East StratCom Task Force, prin sporirea bugetului direcției de la 5 la 9-10 milioane de euro și creșterea numărului de experți la 1200, inclusiv prin crearea de direcții specializate pentru statele din Parteneriatul Estic și Balcanii de Vest.
Pe lângă asta, am putea discuta și despre posibilitatea creării unui spațiu comun informațional pentru statele din Parteneriatul Estic, acesta funcționând ca un flux informațional interstatal între Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Ucraina, R. Moldova și Belarus, cu scopul de a înlocui fluxul mediatic propagat prin canalele pro-Kremlin.
De asemenea, și statele ar putea investi mai multe resurse financiare și intelectuale în promovarea diplomației publice și a brandurilor de țară. Recomand să se pună accent pe activități de diplomație culturală în afară (târguri, festivaluri, proiecții de film, conferințe, dezbateri etc.) care să angreneze și comunitatea diasporei, aceștia jucând rolul de adevărați ambasadori ai statelor de origine în Occident. De asemenea, este important să contracarăm orice tentativă a Kremlinului de a ținti negativ imaginea statelor occidentale în afară.
Și, în ultimul rând, să dezvolte o strategie educațională reală, nu una făcută după ureche, pe termen lung (cel puțin 8 ani) privind învățământul primar și secundar cu scopul de a încuraja media & digital literacy și a promova gândirea critică ca o componentă esențială a educației următoarelor generații. Aici am putea urma modelul finlandez (extinderea și la nivel preșcolar) sau modelul italian, astfel încât: să se pună accent pe modele de analiză a știrilor și depistare rapidă a știrilor false prin instrumente online (digital & media literacy); să se promoveze combaterea discursului urii și a violenței verbale la nivel online, inclusiv bune practici de navigare sigură pe internet; și să se includă conceptul de critical thinking la nivelul tuturor materiilor, pentru a facilita analizele comparative între știrile veridice și cele false etc.
Dacă se va merge pe această direcție mai serios, e recomandabilă stabilirea unor parteneriate de lucru cu bibliotecile. Ministerul Educației Naționale trebuie să se asigure că, prin intermediul bibliotecilor municipale și locale, populația poate accesa știri online, reviste, ziare, inclusiv training-uri de media & digital literacy. Aici un rol important îl are și societatea civilă, care ar trebui să colaboreze reciproc mai mult. E nevoie de crearea unor platforme de parteneriat și chiar consorții pentru proiecte transfrontaliere ce țin de media & digital literacy și combaterea agresiunilor hibride la adresa populațiilor din Europa și America. O abordare holistică a problematicii dezinformării digitale, propagandei și atacurilor cibernetice este mult mai eficientă comparativ cu cooperările actuale, sporadice, pe proiecte mici și cu obiective fragmentate. (va continua)
