Ce nu acceptau liderii comuniști era că fără piață liberă, fără competiție acceptată și cinstită, fără schimb de informații și cu un centralism și monopol toxic nu puteai ajunge prea departe. O mărturisire personală…
Prin anii ’80, cînd mama deschidea ușa camerei mele să se asigure că „învăț pentru examene”, nu de puține ori se întîmpla să mă găseacă stînd în pat cu un manual de liceu în mînă și pleca convinsă de seriozitatea mea.
Habar n-avea că înăuntru ascundeam alte carți, în care căutam avid informații despre porți logice și despre o tehnologie „nouă” (pentru Europa de Est), și anume MOSFET (pe românește, tranzistor cu efect de cîmp cu grilă izolată printr-un strat de oxid, de un material semiconductor). Foarte greu găseai informații, manualele erau sumare și conțineau numai generalități. Fiind tehnologie „capitalistă”, pe care est-europenii nu o stapîneau bine, se ignora cît se putea.
Ceva aflasem despre asta, precum și despre alte tehnologii care păreau futuristice pentru noi atunci.
Au trecut niște ani pînă cînd să pun mîna pe un asemenea tranzistor, trimis de o mătușă din Germania Federală. De fapt îmi trimisese două, pe care nu îi fusese deloc greu să le găsească, greul era să ajungă la mine, trimise printr-o cunoștință care s-a întîmplat sa călătorească acolo (și să se întoarcă). Ascunse bine de vameșii din toate țările pe care urma să le tranziteze, deși erau niște chestii minuscule, dar cu paranoia autorităților nu prea știai ce consecințe pot să fie.
Pentru cei care nu știu sau au uitat, era interzis să bagi în țară echipamente de acest gen. Era vorba, pe de o parte, de obsesia sistemului că poți construi echipamente de radiocomunicații cu care să vorbești „afară”. Pe de alta, chiar și componentele produse în țară erau greu – dacă nu chiar imposibil – de procurat, ca „să nu faci aparatura ta pe care s-o vinzi și să te-mbogățești ilicit”. Sau cel puțin așa justificau cei care încercau să-și explice „de ce naiba nu găsești componentele astea în comerțul socialist, din moment ce se produc la noi în țară?”.
Oricine se ocupa cu așa ceva o făcea acasă, pentru sine, în condiții amatoricești, deși unii ajungeau la performanțe incredibile și soluții foarte ingenioase, ca „mecanicii” cubanezi care și-n ziua de azi fac minuni din rablele americane ale anilor ’50. Era de neconceput ca cineva să aibă o inițiativă și să producă ceva. Cine avea idei și soluții, cel mult le aplica pentru sine sau le publica în revistele de specialitate.
Numai statul avea dreptul să scoată produse, urmînd calea birocratică cunoscută și pînă să ajungă o idee să treacă de la concept la produs finit, deja în Occident apăreau noi tehnologii, iar japonezii le implementau cum nici inventatorii lor europeni sau americani nu se așteptau. Rubik nu ar fi devenit niciodată popular dacă nu-și scotea invenția în Occident, iar povestea creatorului jocului Tetris este foarte cunoscută acum.
Problema nu era că eram mai tîmpiți ca occidentalii, ci în primul rînd că eram rupți de ciclul informațional, autoritățile dirijau cercetarea și schimbul de informații, sfidau și ignorau dezvoltările tehnologice occidentale și, mai ales, primeau indicații de la Moscova, care decidea pîna și cu „ce se va ocupa fiecare dintre statele-prietene socialiste”.
Un raport CIA din 1967, cu titlul „Level of technology and production of semiconductors in the USSR and East Europe„, declasificat în 1999, descria cum erau stabilite cotele de producție pentru fiecare stat socialist. Deși la „plenare” și alte adunări din astea se trîmbița că producția de semiconductoare în spațiul socialist este prioritară, în realitate rata de implementare, comparativ cu țările occidentale, era mult scăzuta, iar calitatea componentelor cu mult sub nivelul producătorilor din lumea liberă (sic). Exista, ca în orice domeniu, o inerție în luarea de decizii, de convins capo di tutti capi că „trebuie să facem așa tovarășe, ce sînt mai deștepți occidentalii ăștia”? Erau preferate tehnologiile deja cunoscute, ca să nu mai spun că schimbarea lanțului de producție era o decizie extrem de importantă, care venea tocmai „de sus”.
Nu e de mirare că în tot spațiul socialist se fabricau încă televizioare cu lămpi, în timp ce Occidentul trecuse deja pe tranzistori, că sovieticii produceau în anii ’80 tuburi Nixie, în timp ce „în partea cealaltă” existau display-uri matriceale, LED-uri, ba chiar începuseră să apară și LCD-urile în ceasuri, mini-calculatoare etc. Ca să dau numai cîteva exemple.
Nu era nevoie să fii connoisseur ca să-ți dai seama că, de multe ori, gunoaiele pe care le găseam în comerțul socialist „nici nu se compară cu aparatura occidentală”. Și nu exagerez deloc cînd spun „gunoaie”, cei care au apucat vremurile alea pot să confirme că, atunci cînd cumpărai ceva, trebuia să-l încerci în magazin pentru că altfel riscai să ajungi acasă și să nu funcționeze, chiar dacă era nou-nouț. Controlul de calitate era, spre sfîrșitul anilor ’80, un banc, așa cum era producția de orice fel pe care o „depășeam” de la an la an.
Nu mai e un secret pentru nimeni astăzi că „supremația tehnologică a socialismului” era un balon de săpun. Nici de Cernobîl nu era nevoie ca să se demaște suprarealismul sovietic, poate doar pentru cîțiva occidentali care vedeau superficial, numai vitrina (cucerirea spațiului etc). Noi, care trăiam suprarealismul, știam foarte bine că nu se compara aparatura produsă în țară sau importată din celelalte state socialiste, cu cea occidentală și mai ales cea făcută în exoticul Orient Îndepărtat. Cernobîl doar a dovedit lumii întregi cît de putred era sistemul și, mai ales, cît de periculos.
Era doar o chestiune de timp ca balonul să facă „poc”, nimeni nu se aștepta însă că va veni un Gorby care doar îl va dezumfla. Încă din anii ’30, proaspăta Uniune Sovietică ducea o intensă campanie de convingere a Occidentului despre pașii uriași pe care îi făcea noul sistem în toate domeniile. Tot atunci a început și satirizarea, așa cum o știm și din romanele lui Ilf și Petrov. Iar la noi a generat o mulțime de bancuri geniale.
Internetul e plin de istorii cu sovieticii care luau după război echipamentul din fabrici din partea lor de Germanie și îl duceau în Rusia, Ucraina, Kazahstan și încercau să facă reverse engineering la ce găseau pe acolo, iar americanii îi luau pe specialiști, îi „denazificau”, le curățau dosarul și îi foloseau apoi în producție.
Nu e suficient să înțelegi principiul de funcționare al rachetei balistice, al fuziunii nucleare, ba chiar și al tranzistorului cu efect de cîmp. Ceea ce nu știau liderii noștri „supremi” era că fără piață liberă, fără competiție acceptată și cinstită, fără schimb de informații și cu un centralism și monopol toxic nu puteai ajunge prea departe.
Competiția nu înseamnă neapărat să moară capra vecinului. Iar japonezii ne-au dovedit că este chiar benefică, inventivă, nedistructivă. Să ne dorim supremația este firesc, dar nu e nevoie să-l eliminăm pe celălalt de pe piață. Sîntem competitori, dar putem și colabora, atîta timp cît avem un „dușman” comun: consumatorul îndestulat, care își permite și are nevoie de produsele noastre ca să-și facă viața mai confortabilă.
Tehnologic eram damnați să fim pentru totdeauna în urma Occidentului. Inclusiv „mama-Rusia”, care încerca să se impună pe piețe ca partener egal.Eram obligați să privim spre Răsărit, pentru că de acolo venea „lumina”, dar trăgeam cu ochiul la Apus.
Și asta se întîmpla în toate țările est-europene, iar cu timpul fiecare încerca să se distanțeze cît putea de Moscova, prin colaborări individuale cu firme occidentale. În afară de Uniunea Sovietică, pentru care nu exista „mai est de ea”. URSS era Eden și încerca să polarizeze cercetarea, tehnologia, să recupereze revoluția industrială de care fusese privată în trecut. Să devină „sursă de inspirație”, măcar pentru popoarele vecine și prietene din ograda sa.
E adevărat că mai la Est de Uniunea Sovietică exista Japonia, dar diferența nu era numai de cîteva fusuri orare, ci de mii de fusuri orare. Probabil că nici nu încercau să țină pasul cu Japonia în domeniul înaltei tehnologii pentru că știau că n-au nici o șansă. Oricum principalul concurent era Europa Occidentală și mai ales SUA, la ei trebuia să ne încordăm mușchii.
În condițiile astea, mulți dintre liderii socialiști încercau să-și obțină treptat independența tehnologică de URSS. Chiar și Ceaușescu, cel mai „rebel” dintre ei (dacă e să-l exceptăm pe Tito, care se distanțase de Moscova chiar după război), după ce a fost mîngîiat pe creștet de Nixon și de regina Marii Britanii, căuta tot felul de alianțe în parteneri occidentali. Unele chiar fructuoase cu firme germane, franceze, ba chiar și japoneze. După ce regina i-a dat și caleașca să facă o tură în jurul Buckingham-ului, a început și mult-mediatizata colaborare pentru fabricarea Rombac-ului.
Nu era de ajuns. Pe de o parte dependența de Moscova și de CAER, pe de alta un sistem defect din start. Înalta tehnologie nu avea nici o șansă. Dacă despre funcționarea tuburilor electronice și a semiconductoarelor în general exista destulă literatură, chiar și în manualele de fizică, tranzistorul cu efect de cîmp era tratat sumar, de obicei în ultimele capitole, la „ce tendințe mai există prin lume”. Cam cum era tratată genetica în manualele de biologie.
Nu era nicidecum un subiect tabu, n-aș putea spune că informația era clasificată, dar tehnologia MOSFET era privită mai degrabă ca fapt divers, ca „ia să vedem ce mai e și pe acolo, la ei”. În nici un caz nu i se acorda aceeași importanță ca polimerizării. Asta era linia oficială, specialiștii și oamenii de știință își dădeau seama foarte bine de potențialul acestei tehnologii, de aceea în literatura de specialitate găseai informații, dar pentru asta trebuia să sapi și să ieși de pe „linie”.
Autoritățile (din tot blocul socialist, nu numai din România) păreau să spună „ne descurcăm foarte bine și cu ce avem, ce ne trebuie nouă chestiile astea sofisticate? Ia puneți mîna tovarăși și construiți cu ceea ce vă dă statul”. Așa cum înainte de asta ne descurcam foarte bine și cu tuburile electronice, cu aparatele casnice pasive, tot timpul cu un pas în urma Occidentului. Și asta numai pentru că trebuia să privim spre Est și să snobăm Occidentul.
Adică exact ce NU au facut chinezii de la Deng Xiaoping încoace și… poftim rezultatul. Există explicație pentru orice.
Noi nu am auzit de MOSFET, ei nu au auzit de Sfînta Paraschiva. Ei construiesc zgîrie-nori și se pregătesc să colonizeze Luna, noi construim catedrale înalte, cum n-au mai fost alte… (va urma)
