Există un oraș aproape mort în România, unde – conform unui anunț pe un site de imobiliare – cineva vinde 13 blocuri, cu 50.000 euro/blocul. Oferta pare tentantă, căci este într-una dintre puținele zone de locuit din România amplasată într-o arie naturală protejată, respectiv în Parcul Naţional Semenic – Cheile Carașului. Cu toate acestea, Orașul Nou Anina, are în spate o istorie care vorbește mai mult despre cum omul poate strivi viața și natura în numele unei ideologii.
Povestea acestui loc deloc plăcut ochiului, care arată acum ca un gulag pustiit, este legată de cel mai mare eșec industrial al Epocii de Aur (perioada comunistă, pentru cei mai tineri – n.ed.). Istoria sa începe în anul 1970, când soții Ceaușescu ajung în vizită în SUA, la invitația președintelui R. Nixon. Cu această ocazie, află de la serviciile secrete că americanii au un proiect prin care vor să producă energie prin arderea șisturilor bituminoase, care sunt un fel de rocă îmbibată cu petrol.
Un an mai târziu, cuplul conducător ajunge în vizită în China, unde află că marea țară asiatică are zăcăminte de șisturi bituminoase, dar nu și tehnologie pentru valorificarea acestora.
Așa îi vine o idee Elenei Ceaușescu, directoare pe atunci la Institutul de Cercetare în Chimie (ICECHIM), să exploateze șisturile bituminoase pentru producția de energie și apoi să vândă tehnologia în Orient.
La Orașul Nou Anina – locul acum deplorabil despre care am amintit mai sus – se descoperiseră zăcăminte de şist bituminos, însă acestea nu fuseseră încă studiate din punctul de vedere al eficienței producerii de energie. Acest lucru nu i-a împiedicat însă pe oficialii comuniști, artizani ai acetei idei, să aloce o mulțime de bani – echivalent a circa 1 miliard de dolari, ce înseamnă aproape jumătate din suma folosită la construcția Casei Poporului, pentru acest proiect.
L-au însărcinat pe primul ministru de atunci, Ilie Verdeț, să implementeze ideea. Proiectanții stabiliseră inițial amplasamentul unei viitoare termocentrale care să funcționeze pe bază de șisturi lângă Oravița. Acolo ar fi avut sursă de apă, cale ferată pe care ar fi putut ajunge cărbuni din Iugoslavia, păcură din Libia, toate necesare pentru buna funcționare, pentru că șisturile trebuiau arse, cu cărbuni, păcură sau gaze. Însă Elena Ceaușescu s-a opus importurilor, în opinia sa țara trebuind să se bazeze doar pe resurse interne.
Așa că s-a decis ca termocentrala sa folosească doar cărbune de la minele locale și s-a hotărât amplasarea mastodontului cât mai aproape de zăcământul de șist, în vârful muntelui, lângă Anina. Nu conta că pentru funcționarea ei era nevoie de 40.000 tone de apă de răcire pe oră, iar aici nu era nici o sursă de apă. Nici că trebuia dărâmat un munte pentru a putea fi construită centrala.
Oamenii s-au pus însă pe treabă: au ras un vârf de munte, au excavat milioane de metri cubi de stâncă, au tras apă la 500 de metri înălțime și au contruit cel mai înalt turn din România, care să disperseze cenuşa rezultată în urma arderilor pe o distanţă cât mai mare.
Deși pentru mulți specialiști era clar că proiectul urma să fie un eșec, proiectanții au ascultat totuși orbește de decidenții politici, fără a avea curajul să conteste planul. Au fost angajați 4000 de oameni, veniti din diferite județe ale țării către un loc ce – din multe puncte de vedere – părea să fie un El Dorado. Salariile muncitorilor erau mari, puteau ajunge si la 10.000 lei pe lună (în 1985 un profesor de liceu câștiga puțin peste 3.000 lei net, un medic generalist puțin peste 3.500 lei).
Pentru muncitori s-a construit Orașul Nou Anina, un cartier cu peste 100 de blocuri, populate în scurtă vreme cu tineri veniți din Moldova, Oltenia, Maramureș. Orașul Nou avea și cinematograf, veneau în turnee și cântau Angela Similea și alți artiști ai vremii, aveau loc serbări populare.
În scurtă vreme după ce termocentrala a fost construită, specialiștii și-au dat seama că nu au cu ce să ardă șisturile bituminoase, pentru că se extrăgea prea puțin cărbune din mina Anina. Nu-i nimic, aducem păcură în loc de cărbuni, au spus politrucii. S-a adus păcură pe o conductă, cu ajutorul unei staţii de pompare, dar păcura îngheța în conducte. Nu merge nici cu păcură? Nu-i nimic, aducem gaz. Special pentru termocentrală, a fost făcută – în doar trei luni – o conductă de transport, lungă de 45 km, prin munte, montată pe alocuri cu elicopterul. Conducta aducea gaz de la Reșița.
Toţi cei care se ocupau de proiect au tăcut ani în şir, deşi uzina nu funcţiona cum trebuie; au continuat angajările până s-a ajuns la 8.000 de muncitori (populația de azi a Aninei este de aproape 7.500 de locuitori).
Până la urmă, centrala a fost oficial pusă în funcțiune în 1984. A funcționat doar patru ani, însă cu risipă uriașă, doar câteva ore pe zi. În jur, casele oamenilor și pădurile au început să fie acoperite cu un strat de cenușă.
După nici 8.000 de ore de functionare, centrala s-a oprit de tot, in toamna lui ’88, când motorul de la generatorul turbinei s-a defectat şi a fost trimis la reparat la Bucureşti. N-avea să se mai întoarcă niciodată.
Majoritatea muncitorilor au fost disponibilizați. În anii ce au urmat, peste 130.000 de tone de fier au fost furate și vândute la fier vechi. Alte bucăți au fost vândute la licitație (o firmă din Austria a cumpărat și dezmembrat conducta de gaze ce venea de la Reșita, deși aceasta ar fi putut fi folosită pentru a alimenta oraşul Anina, care nu are gaze nici până azi). Un grec a câștigat licitația pentru restul utilajelor, reușind să vândă la fier vechi 150.000 tone.
“Orașul nou”, pe vremuri populat de mii de oameni, e acum un cartier fantomă, unde mai locuiesc nu prea multe familii, în condiții precare. Unele blocuri sunt terminate doar parțial, la stadiul la care erau la Revoluție. Uneori, oamenii au crescut aici vaci, capre, care se adăposteau în blocurile neterminate.
Astăzi, mai poți vedea un steag al Uniunii Europene, o grădiniță la parterul unui bloc, un restaurant numit – probabil cu nostalgie – Faraon (al cărui lux la interior mulțumește însă pe deplin gusturile celor care îl frecventează), o sală de jocuri electronice, un magazin la parter de bloc, toate acestea amintesc că aici trăiesc totuși oameni. Deși în ultima vreme mai multe s-au îmbunătățit, condițiile de trai în zonă rămân destul de dure.
Inginerului proiectant al termocentralei eșuate i-a fost conferit, în 2004, Ordinul de cavaler, pentru merite deosebite în domeniul energetic, de către preşedintele de atunci al ţării.
În jurul orașului este însă o lume fabuloasă, care rămâne să fie descoperită. Mihai Popa, profesor la catedra de Paleontologie din București susține că locul e unic în Europa, fiind un tezaur paleontologic, plin cu fosile – floră şi faună, de peste 200 de milioane de ani vechime. De aceea, el cere autorităţilor judeţene ca zona să devină parc paleontologic şi rezervaţie.
Ar fi, poate, o soluție pentru a înlocui cu ceva din catastrofa ecologică și eșecul tehnologic întâmplate acolo.
Nota editorului: La realizarea acestui articol au fost consultate materiale de presă mai vechi (îndeosebi din anii 2000) sau mai noi. Menționăm, printre altele, articole publicate de PressOne, Adevărul, Ziarul Financiar sau publicații locale precum InfoCarasSeverin, Radio Reșița. Evident, am folosit și surse publice, precum Wikipedia (cu referire la Crivina Power Station), date din statistici ale Biroului Internațional al Muncii (pentru a compara salariile din epocă) sau surse imobiliare (pentru a compara prețurile imobilelor). Nu în ultimul rând, articolul se bazează pe discuții cu (din păcate) doar o parte dintre locuitorii din Orașul Nou Anina.
