”Viața s-a schimbat într-o secundă”

La zece zile după ce jurnalista ucraineană Nataliya Rudnichenko a plecat din Kiev pentru a scăpa de invazia rusă, ea încă este urmărită de ceea ce a trăit și îngrijorată de cei rămași acolo. Dar, în același timp, este hotărâtă să continue să lucreze pentru viitorul țării sale.

Refugiați ucraineni la granița de nord a României / Foto: FB

În timp ce scriam aceste rânduri, în apartamentul confortabil al unui prieten din centrul Bucureștiului, un zgomot îndepărtat m-a făcut să tresar instinctiv. O secundă mai târziu, îmi dau seama că era doar un sunet puternic de la un autobuz sau de la o mașină, undeva afară, și nu o explozie. Aici și acum, nimic nu mă amenință.

Este o zi destul de rece astăzi, ninge, iar eu încep să-mi amintesc imagini și sentimente din călătoria mea din Kievul devastat de război către un loc sigur, în care să trăiesc, se arată într-o relatare Balkan Insight.

În urmă cu aproximativ zece zile, eram fericită, complet cufundată în viața de business și culturală a Kievului, plănuind să-mi schimb culoarea părului și să-mi fac o garderobă de primăvară.

În ultima seară, înainte de începerea invaziei rusești, am participat la premiera unui film ucrainean. A fost o petrecere mare, cu șampanie și înghețată, în compania a numeroși actori ucraineni, celebrități locale și bloggeri, colegi jurnaliști. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.

Desigur, am citit cu toții știrile despre un posibil război, dar nimeni nu credea cu adevărat că acest lucru se va întâmpla. Nimeni – cel puțin oamenii din jurul meu – nu credea cu adevărat că Vladimir Putin va ataca Ucraina pașnică și că vor începe să cadă bombe în Kiev. Desigur, au existat avertismente, inclusiv din partea administrației americane, dar nimeni nu a crezut cu adevărat că armata rusă va îndrăzni să bombardeze casele civililor, maternitățile, spitalele și orfelinatele. Dar, totuși, s-a întâmplat.

Șocată și furioasă de venirea războiului, am decis să plec. Nu a fost o decizie ușoară; mă simțeam vinovată că trebuia să îmi las în urmă familia și prietenii, casa și obiceiurile zilnice ale unei vieți normale.

Dar unde să mă duc? În primă instanță, mă gândeam să mă duc la Lviv, în estul Ucrainei, pentru a sta acolo o vreme la niște rude. În mod neașteptat, am primit un mesaj de la o prietenă româncă, care m-a invitat cu amabilitate să stau în casa ei.

Așa că am decis să-mi asum riscul unei călătorii mai lungi, dar măcar să mă îndrept spre un loc sigur. Nu am prea multe amintiri din această călătorie. În principal, faptul că în afara Kievului, drumurile erau pline de mașini care umpleau străzile, iar la granița cu România, o altă coadă lungă de mașini și oameni – în principal femei, cu copii – care mergeau pe jos, chiar și pe o distanță de aproximativ 10 kilometri, pentru a ajunge mai repede la punctul de trecere a frontierei. În mașini se aflau persoane de diferite vârste, cu copii, câini și pisici. Oameni cu aceeași poveste, despre cum și-au abandonat bunurile și au plecat doar cu strictul necesar.

După aceea, încă o zi și aproape o noapte traversând România, sute de kilometri, ajutată de oameni necunoscuți, dar care ne-au sprijinit, văzând multe fețe, locuri noi, tot timpul într-o stare de cvasi-somnolență mentală.

În ultimele zile, nu am făcut aproape nimic altceva decât să citesc feed-urile de pe Facebook până târziu în noapte, pentru a verifica informații, pentru a vedea și a auzi apelurile oamenilor care duc o viață cumplită sub bombardamentele rusești. Uneori, în miez de noapte, mi-am sunat și rudele din Kiev pentru a vedea dacă mai sunt în viață.

Urmărind reportajele CNN despre cozile lungi de mașini și oameni la punctele de trecere a frontierei, mă simt incapabilă să înțeleg retorica plîngăcioasă a jurnaliștilor. Asta pentru că majoritatea imaginilor sunt din vestul Ucrainei, unde situația este relativ bună. Acolo este aproape un paradis în comparație cu situația din Kiev, Harkov sau Kherson, orașe care și acum sunt lovite de rachete, la știri arătându-se lovituri asupra zonelor rezidențiale, spitalelor și piețelor centrale.

Manifestație de solidaritate cu Ucraina, la București / Foto: EPA-EFE/ROBERT GHEMENT

„Trebuie să lupt cu armele pe care le am”

Încă nu-mi vine să cred că viața noastră s-a schimbat total, într-o singură clipă. Pentru atât de mulți ucraineni, dimineața nu mai începe cu o cafea și nici nu e urmată de rutinele cotidiene.

Acum, singura realitate pentru ei este războiul, durerea și moartea, precum și o criză umanitară fără precedent. Cu toții știm că cei dragi nouă pot muri în orice moment și asta este înfricoșător. Persoanele vulnerabile sunt afectate în mod special – bătrânii, bolnavii, persoanele cu dizabilități, femeile însărcinate, sugarii.

Nu știm cât va mai dura această realitate. De asemenea, nu cunoaștem numărul real al civililor uciși până acum în război. Probabil că sunt mult mai mulți decât spun statisticile oficiale, deoarece soarta multor persoane încă e necunoscută.

O întrebare apare adesea în mintea mea: în contextul acestui război, cine sunt eu? Timp de ani de zile, am lucrat ca jurnalist, relatînd în principal despre evenimente culturale, literare. A fost o meserie care mi-a plăcut foarte mult. Din păcate, realitatea în care trăiesc acum nu mai poate fi explicată în termenii paradigmelor cu care eram obișnuită.

Nici mie nu mi-e foarte clar ce voi face în continuare, dar cred că trebuie să lupt cu armele pe care le am – să continui să scriu, ca jurnalist, despre ceea ce se întâmplă în țara mea.

Sunt foarte recunoscătoare pentru ajutorul pe care Occidentul l-a oferit țării mele până acum. Dar Ucraina are nevoie de ceva mai mult. Nu doar de primirea de refugiați de către țările UE, de impunerea unor sancțiuni economice Rusiei sau de livrarea de arme către armata ucraineană.

Acesta nu este doar un război, ci și o ciocnire de valori și tradiții, o ciocnire între tiranie și valorile democratice, între iliberalism și umanism.

Ucrainenii au demonstrat deja că au puterea, energia și curajul de a se apăra, dar și de a apăra valorile europene și democratice.

Dar există o nevoie urgentă de ajutor – și, în opinia mea, Ucraina are nevoie de acest ajutor acum, nu mai târziu, când invazia rusă va fi transformat frumoasele noastre orașe și sate într-un munte de cenușă.

Nataliya Rudnicenko

Nataliya Rudnicenko este o jurnalistă ucraineană. Articolul ei a fost publicat și de către Balkan Insight.

SHOWHIDE Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.