De ce este importantă studierea Holocaustului în școli ca și asumarea deschisă a trecutului, chiar dacă acesta nu este întotdeauna plăcut? De ce curricula școlară este adesea modificată prin demers politic și nu ca urmare a unor dezbateri publice care să susțină schimbările? Ce și cum ar trebui să studieze copiii la Istorie? Acestea sunt câteva din întrebările la care a răspuns Raul Cârstocea, profesor de istorie europeană a secolului XX la Universitatea Maynooth, Irlanda.
Acum, studierea Holocaustului începe în România în clasa a VII-a, apoi este curs opțional în liceu. Din 2023 însă, ca urmare a unei decizii a Parlamentului, disciplina ”Istoria evreilor. Holocaustul” va deveni materie distinctă la liceu și școlile profesionale. România devine astfel singura țară unde studierea Holocaustului nu mai este integrată în cadrul programei de istorie modernă. Cum poate fi apreciată această decizie?
Ca istoric și cercetător al Holocaustului, bineînțeles că mă bucur că a fost luată o astfel de decizie, mi se pare un lucru bun. Dar am și critici mari la adresa sa. Întîi, mi se pare problematic faptul că măsura a fost trecută fără o dezbatere publică, a fost un act de stat făcut fără consultarea istoricilor, fără consultarea profesorilor care predau în școli, fără o dezbatere la nivelul societății civile care să înțeleagă de ce întîmplă asta.
Ca urmare, mi se pare un lucru față de care e foarte ușor să ai o reacție negativă, fiind perceput ca ceva impus, fără ca oamenii să înțeleagă de ce este necesar, de ce este bine, de ce ar trebui să fie așa și nu ca și parte integrantă a istoriei.
Totuși, principal motivul pentru care mi se pare un lucru bun este că acum – și spun asta după ce am vorbit cu foarte mulți profesori de istorie din România – programa de istorie modernă nu poate fi acoperită în totalitate. Este o programă prea stufoasă pentru orele care sunt disponibile. Și atunci există riscul, cînd este doar o parte a unui curriculum de istorie modernă, să se sară peste predarea Istoriei Holocaustului pentru că – din nou – e o istorie neconvenabilă a României. Sau se poate să fie tratată într-un mod trivializant, cum spuneam mai devreme.
Așa că, din acest punct de vedere mi se pare important ca Istoria Holocaustului să fie o materie separată, pentru că astfel că nu mai poți evita predarea sa.
Dar, din nou, decizia nu trebuia trecută așa, pentru că dacă s-ar fi discutat subiectul, dacă societatea ar fi înțeles de ce este necesar să avem Holocaustul ca materie separată – în contextul nostru, specific românesc -, acceptarea sa ar fi fost mult mai mare. Așa că, precum multe alte lucruri care se întîmplă în România, intenția a fost bună dar executarea lasă de dorit.
Ce se întîmplă cînd Istoria se predă/scrie la intervenția politicului?
Absolut, decizia ca studierea Istoriei Holocaustului să fie obligatorie a fost luată pe baza unei decizii politice. Pentru mine, ca istoric, politizarea istoriei este rea chiar și cînd se vrea să se facă lucruri bune.
Cumva, noi reacționăm, judecăm lucrurile cînd politizarea istoriei duce la o accentuare a tendințelor naționaliste, extremiste și în acest sens merită văzut ce se întîmplă acum în Ungaria, cu presiunile care se pun acolo asupra autorilor de manuale și asupra profesorilor, ca să predea o anumită variantă a istoriei.
Sigur, comunitatea internațională se revoltă mai tare în acest caz, decît atunci cînd e vorba de predarea Istoriei Holocaustului, care e văzută ca un lucru bun, ca un pas înainte. Dar politizarea tot politizare rămîne…
Ca istoric, aș prefera să avem o disciplină liberă de intervenții politice și lăsată la discreția specialiștilor care știu mai bine decît politicienii ce și cum ar trebui predat și în ce context.
Am avut foarte multe exemple în România care mi-au dovedit asta, că într-adevăr politicienii au o versiune limitată și de multe ori distorsionată a istoriei. Și, da, din punctul acesta de vedere chiar dacă mi se pare o intervenție salutară și un lucru bun, nu sunt de acord cu impunerea de la nivel politic și nu sunt de acord cu includerea Istoriei Holocaustului în curriculum fără o dezbatere națională.
Eu am o idee, despre care am mai scris, legată de memoria Holocaustului în România contemporană. Statele din Vest au avut dezbateri care au durat zeci de ani pe subiectul acceptării Holocaustului ca parte a istoriei lor. Spre exemplu, acceptarea ideii colaborării în Franța a durat zeci de ani. Nu a fost ceva care s-a întîmplat peste noapte.
Reamintesc că în urmă cu cîțiva ani, noi am adoptat decizia de includere a Holocaustului în manualele de istorie pe repede înainte, pentru a ajuta la integrarea euro-atlantică. Au lipsit dezbaterile cînd ne-am asumat asta, cînd am început să recunoaștem participarea la Holocaust, cînd am decis să avem o zi națională a Holocaustului, cînd am avut comisia internațională condusă de Elie Wiesel. Nu a fost o dezbatere în care să implice intelectualii publici din România, precum s-a întîmplat în Franța, Germania, ca să dau doar două exemple pe care le știu mai bine.
Ori asta, din start a creat probleme pentru că… România este o țară mică, la periferia Europei. Și din sec al XIX-lea, de cînd s-a format, a fost supusă presiunilor statelor mai mari și mai puternice. Ori asta nu le-a plăcut niciodată românilor, chiar nu are de ce să le placă.
Desigur, precum în cazul integrării euro-atlantice, România a aplicat să devină membru UE și NATO, dar în același timp i s-au pus și niște condiții care erau văzute ca impuneri. Ori asta produce reacție societală împotriva acestor impuneri, văzute ca o intervenție străină.
Care ar fi valorile, competențele de transmis elevilor prin intermediul materiei Istorie? Se poate vorbi de o schimbare a paradigmei în ce privește predarea Istoriei?
Consiliul Europei face, de ani buni, recomandări pentru o predare a istoriei care să promoveze pacea și înțelegerea între popoare mai degrabă decît o versiune naționalistă, care să excludă alte țări. (…) Pe de altă parte, este absolut clar că acum, în școlile românești, predarea se desfășoară altfel decît prevede programa școlară și că de aceea aceasta trebuie ajustată, ca să corespundă înțelegerii copiilor.
Însă, nu cred că trebuie să scăpăm de istoria națională, nu cred că trebuie să o eliminăm în favoarea unei istorii europene sau universale. Cred că istoria națională poate fi predată altfel, demontînd aparatul naționalist pe care se bazează istoria națională.
Un mod foarte simplu de a o face, și cred că asta este în interesul copiilor, e prin dezvoltarea unor competențe care să atragă interesul elevilor pentru istorie.
Să dau un exemplu. Eu îi mai întreb cîteodată pe studenții mei: cîți dintre voi sunteți regi și regine? Cîți dintre voi sunteți generali sau aveți așa ceva în familie? Răspunsul, de obicei este: niciunul. Atunci de ce să învățăm despre regi, regine, generali dacă voi nu sînți asta și nu faceți parte din elita națională a statului? De ce să nu învățăm despre voi, despre familiile voastre, despre bunicii voștri care poate au luptat în al doilea război mondial, despre bunicile voastre care au intrat în fabrici sau au mers la munca cîmpului pentru că bărbații erau pe front?
De fiecare dată cînd îi trimit acasă să descopere scrisori, cărți poștale, jurnale, orice fel de documente produse de bunicii lor, chiar și povești (dacă bunicii mai sînt în viață), interesul crește. Crește pentru că istoria este mai aproape de viața trăită de elevii respectivi.
Însă istoria asta trebuie democratizată, acesta fiind un cuvînt care îmi ghidează mie și practica ca istoric dar și munca pentru The Observatory on History Teaching in Europe (unde dr. Raul Cârstocea face parte din echipa de experți – n.r)
Democratizarea istoriei înseamnă integrarea unei viziuni care se ocupă de oamenii obișnuiți care nu sînt elite, nu sînt generali, regi, regine. Sînt oameni de rînd care trec prin istorie și sînt afectați de istorie, uneori în mod mai plăcut, alteori neplăcut. Afectați diferit, dar cu toții avînd un trecut. Și trecutul ăsta viu este un trecut care e mai interesant pentru elevi și ar trebui predat așa.
Competențele dezvoltate din această perspectivă duc automat la o responsabilitate și o înțelegere civică mai bună a rolului tău ca individ în societate, a faptului că tu ai un trecut al tău, un trecut care te afectează, pe care se bazează ce ești astăzi. Ori la așa ceva nimeni nu e indiferent. Eu nu am întîlnit cazuri în care studenții să fie indiferenți cînd povestea este una personală. Este ușor însă să fie indiferenți cînd le oferi doar o serie de date, bătălii și succesiuni regale, care nu au nicio legătură cu ei.
Și asta se poate aplica la absolut orice subiect, inclusiv la război care este unul între state, dar e și un război trăit de oameni, în funcție de unde erau, ce făceau. Întotdeauna, pe front luptă o mică parte a populației, în schimb, războiul acasă este resimțit de către toți, fie că e vorba de bombardamente aeriene fie de chestii de bază, gen raționalizarea mîncării. Iar acestea sînt povești pe care copiii le pot auzi de acasă. Și dacă poveștile de acasă se potrivesc cu ceea ce faci în clasă, interesul elevilor este mult mai mare. Știu asta și pentru că interesul meu pentru istorie a pornit de la poveștile de acasă, spuse de către bunicul meu. Povești care au fost mult mai interesante decît ce se preda în cărțile de istorie.