Nu poți înțelege o țară sau un oraș sau un om după doar cîteva ore împreună. Am încercat însă să țin tira, adică să-mi întovărășesc impresiile momentului cu amintiri și gînduri, cu reflecții fugare, totul în fragmente ce speră la consistența întregului. Asta, după cîteva zile la Tirana
== Suport cu greu aeroporturile. Întotdeauna, acestea sînt doar locuri pentru pierdut timpul, spații de tranziție aseptice și uniforme, unde mă simt indefinit și provizoriu. Desigur, sînt spații unde te năpădesc culori și sunete și multe mărfuri, unde poți căsca gura aparent la nesfîrșit.
Pot înțelege că aceste caracteristici ale lor sînt de fapt chiar propriile virtuți și de aceea un aeroport nu poate fi decît un spațiu de nicăieri-oriunde.
Simbolistica unui aeroport este precum o gramatică pentru nomazi, doar verbe la imperativ (mergi, cumpără, verifică), fără adjective, epitete ori adverbe.
== La Viena, într-un terminal mărginaș, gîndurile de mai sus prefațează (re)întîlnirea cu aeroportul din Tirana, locul care – acum vreo 15 ani – sfida orice definiție prin precaritatea și nonconformismul său. Pe atunci, ceea ce era aeroport în Tirana era ca o autogară mai mare, cu doar cîteva curse pe zi, pretutindeni te deplasai pe jos, bagajele se tîrau și se aruncau cu nepăsare, personalul mișuna aparent fără rost iar taximetriștii localnici – mai toți purtînd qeleshe, tradiționala pălărie din lînă împîslită – te năpădeau instant cu ofertele lor de transport. Viața palpita într-un fel aparte acolo.
== Multe s-au schimbat între timp. Coborînd din nori, avînd pe de o parte, în zare, țărmul Adriaticii și pe alta munții Dajti și Kruja, aeroportul Nënë Tereza (Maica Tereza) se ițește treptat, în continuare mărunt, dar de acum cu atributele modernității vizibile: mai multe piste, terminal din sticlă și fier pentru călători, altul de mărfuri, avioane în așteptare.
Taximetriștii sînt în continuare la locul lor, mulți, dar numai unul văd că poartă qeleshe. Sare în ochi, însă, mulțimea de hoteluri disponibile. Sînt la tot pasul, case cu 2-3 etaje, clădiri scunde sau mai late, toate afișîndu-și vizibil numele: Ark, Verzaci, Jurgen, N by Noshi, Vila Zeus. Dar despre febra construcțiilor, care bîntuie Albania, vom mai vorbi.
== Pe primul aproape l-am ignorat. Cînd a apărut însă al doilea, la doar cîteva zeci de metri distanță, am zis că nu mai e doar o întîmplare. Fiecare dintre cei doi bărbați văzuți, așezat pe margine de șanț, ținea de-o funie ce-avea o vacă la celălalt capăt. Vacile pășteau imperturbabile. Lîngă ele, mașinile se înghesuiau tot mai mult pe drumul cu o singură bandă pe sens, ce pleca de la aeroport și ducea spre Tirana. Dar pe lîngă drum au fost și turme de oi, alte multe hoteluri și găini ce ciuguleau prin curți, sedii de universități și hale industriale, plus un rîu tulbure însoțit de fîșii lungi de plastic ce atîrnau hipnotic în tufișurile de pe margine.
Regăsesc cu ușurare specificul balcanic: melanjul aiuritor de lucruri și situații. Aparenta dizarmonie de talcioc a spațiului din jur are un efect liniștitor asupra mea: totul este imperfect și de aceea nu trebuie să îi cauți vreun rost.
== Imperfect este, desigur, și traficul. Drumul de la aeroport în centrul Tiranei durează de cinci ori mai mult decît în mod normal. Și, da, și aici se depășește pe dreapta și se claxonează isteric.
Cum nu pot să îmi dau seama dacă taximetristul albanez ce mă însoțește este, precum cei români, expert în negativism – adică vorbind doar despre ce este mai rău (oricum, totul este rău pentru ei) și oferind mereu soluții deprimante, ce includ împușcarea sau tragerea în țeapă – mă limitez să îl întreb despre două lucruri. Mai întîi, despre o plantă ce aducea cu o trestie&bambus și care se tot vedea pe marginea drumului, dar despre care mi-a zis că nu știe cum se numește nici măcar în albaneză.
Și apoi despre impozanta-strania-groteasca-kitschoasa clădire din imaginea de mai sus, ițită neașteptat din nou la o margine de drum. Aflu că este Amadeus Palace – în construcție de vreo șapte ani – un viitor hotel și cazino, prezentat de constructori nu doar drept cel mai mare din regiune, ci și un model unic de stil arhitectural, combinație între ”rich baroque și neoclasic”.
În vîrful palatului străjuiește, într-o poziție puțin neobișnuită pentru un luptător, chiar Skënderbeu (Skanderberg), eroul național albanez, în timp ce pe laturi veghează alte statui de regi și prințese.
== Amadeus Palace este doar un simptom al morbului ce bîntuie Tirana: se construiește frenetic cam peste tot și adesea în afara oricărei logici urbanistice, doar cu scopul de a se obține un profit rapid.
Totul se întîmplă mai ales în zonele rezidențiale cu potențial. Așa că acum centrul capitalei albaneze nu mai are nimic din griul de acum 15-20 de ani (nu mai vorbim de perioada comunistă), fiind plin de clădiri și blocuri pictate în culori vii, cu piețe și spații pietonale pe care este plăcut să te plimbi. Multe terase, yogurterii, cafenele și magazine de modă&ambient&tehnologie. Multe apartamente de vînzare, în complexuri rezidențiale noi, la prețuri ce se scriu cu șase cifre (desigur, în euro).
Febra construcțiilor este însă întreținută preponderent cu bani proveniți – conform relatărilor presei – din afaceri mai mult sau mai puțin oneroase (inclusiv ale diasporei).
Fenomenul este atît de extins încît guvernul a lansat, la începutul lunii septembrie, o campanie neobișnuită. A decis ca etajele construite ilegal (peste ceea ce e prevăzut în autorizația de construcție) să fie donate statului în schimbul legalizării clădirii, în caz contrar dezvoltatorii trebuind să plătească o amendă suplimentară. Guvernul spune că astfel încearcă să găsească o soluție la faptul că pînă acum instanțele judecătorești nu au putut stopa fenomenul construirii ilegale, însă opoziția susține că măsura este un șiretlic fără bază legală care urmărește să acorde efectiv o amnistie celor care încalcă legea. Construirea ilegală de clădiri în Albania este pedepsită cu până la opt ani de închisoare.
=== Ies din hotel. Știu sigur încotro s-o apuc. Nu cunosc deloc împrejurimile, dar o forță de dincolo de mine mă direcționează continuu. Merg fără ezitare. Știu unde o să ajung, deși habar nu am ce mă așteaptă acolo. Dreapta-stînga, stînga-dreapta pe străduțe. Am senzația intensă că am mai fost pe aici. Gata, mă opresc. Sau, mă rog, ceva mă face să mă opresc. Mă invadează o bucurie specială. Cred că și zîmbesc. Sînt în fața unei prăvălii. Sărăcăcioasă, doar o masă de lemn, cam strîmbă, pe care sînt înșirate fel de fel de (aparent) nimicuri. Lucruri vechi, căni, ceainice, decorațiuni din metal, paftale fin lucrate dar roase de vreme. Hîrtii mototolite, scrise în arabă. Terfeloage. Un bătrîn îmi zîmbește cald. Îmi pare că mă aștepta. Îmi spune ceva, fără să înțeleg. Spun la rîndul meu ceva, fără să mă înțeleagă. Dar totuși comunicăm. Mă lasă să răscolesc, să mă uit la lucrurile sale. Cumpăr o bancnotă cu chipul unuia dintre cei mai stranii monarhi ai Europei ante-belice, Regele Zogu. Mă desprind cu greu.
Rememorez toate acestea, momentele trăite intens acum 15 ani (sau cîți or fi) din timpul unei alte vizite la Tirana. Și acum ies din hotel, sperînd să regăsesc forța obscură și misterioasă care atunci mi-a purtat pașii.
Ies din zona centrală, căutînd, învîrtindu-mă pe străduțe, amușinînd. Nimic însă. Acum, cum treci în spatele clădirilor de pe arterele principale, spațiile de locuit sau cele pietonale se micșorează, totul devine mai aglomerat, pubelele de gunoi dau pe dinafară, rufele atîrnă la geamuri, crăpăturile din pereți rînjesc strîmb. Găsesc doar mici cafenele (o cămăruță cu cîteva mese pe marginea străzii, mereu ocupate de bărbați), byrek-tării (sic!), adică patiseriile specifice întregului spațiu din fostul Imperiu Otoman, mici ateliere și mai ales piețe improvizate unde se vînd chinezării.
Și în Albania, în nici o generație, aproape a dispărut o lume.
Tirana nu are, din păcate aș zice, prea multe locuri unde să poți vedea urmele trecutului său otoman. De trecutul comunist încearcă să se dezică rapid, așa că acum orașul se modernizează dezlînat, noul – chiar dacă poleit și confortabil – invadează haotic totul, cu un soi de nepăsare.
Ici-colo, pete de culoare, care agață ochiul, precum desenele murale de pe unele blocuri, apărute în urma a trei ediții a Tirana Mural Festival (aici imagini de la ediția din 2018, iar aici de la cea din 2019).
Nu am trecut indiferent peste faptul că, la capătul rruga Nikolla Jorga se află un desen mural al istoricului român. Prezența lui nu este chiar întîmplătoare, căci Iorga prin scrierile sale, mai ales Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais, apărută în 1919 dar abia recent tradusă în românește (de către activa Asociație Liga Albanezilor din România), a deschis drumul cercetărilor științifice în domeniul istoriei albanezilor și a contribuit la susținerea cauzei independenţei şi a recunoaşterii pe plan internaţional a Albaniei şi a graniţelor sale. Să mai spunem că pentru aceste merite, Regele Zogu i-a dăruit un teren lui Iorga în Sarandë, unde mulți ani a funcționat un Institut Român, teren pe care, după ce a fost confiscat de către comuniști, statul român tot încearcă să îl recupereze. Oricum, Sarandë a devenit în ultimii ani un loc tot mai apreciat de către vilegiaturiști.
=== Zîmbesc cînd văd că pînă și Algoritmul nu poate scăpa de stereotipuri. Într-una din serile de la Tirana, Netflix îmi recomandă un film sîrbesc, Bad Blood, o destul de schematică deși sîngeroasă dramă balcanică în care clanul creștinilor ortodocși încearcă să supraviețuiască opresiunii otomane și în care albanezul Kolj este simbolul războinicului sau lefegiului gata oricînd să se pună în slujba celui care plătește mai mult.
Este greu de făcut un portret generic al albanezilor, deși istoria este plină de ”portrete” precum cel de mai sus. Vreau însă să reproduc cuvintele unuia dintre cei mai importanți oameni de cultură și politicieni albanezi din perioada interbelică, Mid’hat Frashëri, care nu a fost prea îngăduitor cu propriul popor:
”Albanezul este ușuratic, plin de vanitate și egoism. Nu-i place să-și vadă și să-și recunoască slăbiciunile: i le atribuie altuia”.
și
”Albanezul, nefiind învățat cu viața politică, neavînd pînă acum un stat, guvern și independență, n-a putut să înțeleagă dificultatea, obligațiile și responsabilitățile care reies dintr-o viață independentă”.
Desigur, vorbele lui Frashëri se referă la albanezul generic al începutului de secol XIX. De atunci, cîteva generații s-au succedat, plus vreo trei regimuri politice (inclusiv cîteva dictaturi). Desigur, unele lucruri și trăsături s-au schimbat între timp, dar oricum este imposibil de a face un portret generic al albanezului.
Dar totuși… Cu riscul asumat de a greși, nu pot să nu spun că și în Albania – ca în multe alte locuri din Balcani – devine tot mai vizibil Omul nou al post-comunismului. Acesta este copilul Omului nou al comunismului, cel care nu credea în ideologia regimului și al cărui principal scop era supraviețuirea / descurcarea, la nivel personal sau al familiei restrînse.
După eșecul comunismului, și în Albania, ca și în multe alte locuri din Balcani, a urmat un capitalism sălbatic, care a încurajat preponderent, din nou, supraviețuirea și descurcarea pe cont propriu.
Așa că acum Omul nou al post-comunismului (sau poate al post-capitalismului sălbatic?) este cel care din nou nu crede în ideologii, ci doar în succesul personal, reprezentat de bani. Acest tip de om este, așa cum îmi spunea un amic albanez, cel mai adesea un tînăr îmbrăcat în uniforma informală de gangsta local (jachetă de firmă, blugi strîmți de culoare închisă și adidași albi), care crede că munca cinstită este pentru fraieri și care visează doar să facă bani mulți, undeva pe afară.
La Tirana, ca și în multe alte locuri din Balcani, am avut senzația că după eșecul comunismului, după eșecul capitalismului (sălbatic) devine tot mai evident și eșecul democrației clasice.
Să vedem ce va mai fi peste vreo 15 ani.
