Recent, Bucureștiul a cerut Kievului să adopte măsurile necesare pentru recunoașterea inexistenței așa-zisei „limbi moldovenești”, asta după ce limba română a devenit limba oficială în Republica Moldova. Subiectul, deși încă sensibil, își va putea găsi o rezolvare doar printr-o decizie politică a Ucrainei, consideră cercetătorul Sergiu Constantin, de la Institutul pentru drepturile minorităților din cadrul Eurac Research.
Am fost recent prin mai multe localități din regiunea Odesa, din sudul Ucrainei. Aici, în această zonă cunoscută și sub numele de Bugeac sau partea de miazăzi a Basarabiei istorice, locuiește o populație românofonă care în mare majoritate se identifică drept moldovenească. Sau, ca să cităm în graiul locului, moldovană.
Acești oameni spun, în marea lor majoritate, că vorbesc limba moldovenească. Sau, adesea, iar asta depinde și de interlocutor, acceptă că limba lor maternă este de fapt limba română. Nu au mari probleme pe acest subiect. Desigur, există și oameni care cred cu vehemență că limba moldovenească este altceva decît limba română, precum și unii care consideră că există ”doar limba română și punctum”.
Dar cei mai mulți dintre oameni cred că numele limbii lor materne este o problemă care va trebui să fie rezolvată, în primul rînd, de către ”domnii de la Kiev”. Așteaptă o decizie în acest sens.
*****
Pe 12 aprilie, România și-a reînnoit oficial solicitarea ca autoritățile ucrainene să adopte măsurile necesare pentru recunoașterea inexistenței așa-zisei „limbi moldovenești”. Bucureștiul cere de cîțiva ani buni acest lucru, însă abia acum – în contextul războiului din Ucraina și al promulgării, la Chișinău, a unei legi care prevede înlocuirea sintagmei „limba moldovenească” cu „limba română” în toate legile Republicii Moldova, inclusiv în Constituţie – solicitarea pare să aibă sorți de izbîndă tot mai mari.
*****
Conform datelor ultimului recensămînt, organizat în Ucraina în anul 2001, în regiunea Odesa locuiesc 123,7 mii de etnici moldoveni și 724 de români. Populația românofonă reprezintă astfel circa 5,2 % din totalul locuitorilor regiunii Odesa. Totodată, în Ucraina, în regiunea Cernăuți, au mai fost înregistrați 114,6 mii de etnici români (circa 12,5% din totalul populației regiunii) și 67,2 mii de etnici moldoveni (7,3%). În fine, în regiunea Transcarpatia (cunoscută și ca Maramureșul din dreapta Tisei) locuiesc 32,1 mii de etnici români (2,6% din totalul populației regiunii).
Populația românofonă din regiunea Odesa, care s-a autoidentificat drept moldovenească, studiază în școala primară după manuale editate în ”limba moldovenească”. Numărul orelor de limbă maternă este însă, de cîțiva ani, într-o scădere dramatică. Etnicii români din regiunea Cernăuți și din Transcarpatia învață după manuale diferite, editate în limba română, dar și ei se vor confrunta (începînd de la 1 septembrie 2023), cu un număr tot mai mic de ore de studiu în limba maternă.
*****
Pentru a pune în context toate aceste informații, am vorbit cu Sergiu Constantin, senior researcher la Institutul pentru drepturile minorităților din cadrul Eurac Research, ale cărui opinii le prezentăm în continuare:
„Punctul de vedere al Ucrainei este că, potrivit unui principiu fundamental al drepturilor omului și ale minorităților, fiecare individ are dreptul la auto-identificare, așadar fiecare persoană în parte decide dacă aparține sau nu unei anume minorități etnice, lingvistice sau religioase. Din această perspectivă, guvernul ucrainean consideră că nu are dreptul să decidă că anumite persoane aparțin minorității românești dacă acestea nu se auto-identifică în acest sens.
În paranteză, țin să subliniez că dreptul la auto-identificare al persoanelor aparținând minorităților naționale nu este o chestiune pur subiectivă. O persoană se poate auto-identifica drept membru al unei minorități în baza unor criterii obiective legate de identitate, precum limbă, tradiții, religie. Cu alte cuvinte, alegerea subiectivă a individului este indisolubil legată de aceste criterii obiective. România consideră ”limba moldovenească” o construcție artificială, un produs ideologic creat de propaganda sovietică cu scopul de a deznaționaliza populația românească din teritoriile ocupate de URSS (i.e. Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța) și de a o rupe de spațiul lingvistic-cultural românesc.
Această teză este susținută de numeroase studii publicate de istorici, sociolingviști și politologi. Din perspectiva guvernului român, recunoașterea de către Ucraina a existentei unei limbi moldovenești distinctă de limba română înseamnă continuarea politicii sovietice de deznaționalizare, divizare și dezbinare a comunităților românofone din țara vecină. (…) In contextul actual al recrudescenței imperialismului rus, disputa româno-ucraineană cu privire la limba moldovenească apare într-o noua lumina. Se poate spune ca politica sovietică cu privire la limba română si politica rusă actuală în ceea ce privește limba ucraineană sunt doua fețe ale aceleași monede. Pe de o parte, URSS a inventat limba moldovenească pentru a deznaționaliza populația sa românofonă. Pe de altă parte, Rusia neagă acum existența limbii și identității ucrainene.
Cred că în momentul de față guvernul ucrainean înțelege cît de șubredă este politica Kievului cu privire la limba moldovenească. Cum poate fi justificată si menținută o poziție care te plasează in aceeași „tabără ideologică” cu statul-agresor împotriva căruia lupți? În prezent, limba moldoveneasca este recunoscuta de Ucraina, de Rusia si de regiunea separatista Transnistria care de jure e parte a Republicii Moldova dar de facto e un teritoriu moldovenesc sub ocupație rusă. Situația e cu atât mai absurdă cu cât limba oficială a Republicii Moldova este limba română.
Schimbarea poziției Ucrainei este o chestiune de voință politică si oportunitate. Apartenența la o etnie este o chestiune subiectivă însă în ceea ce privește limba există criterii obiective. Sociolingviști folosesc termenul de „varietăți lingvistice” în care includ și varietățile regionale (dialectele) unei limbi. Precum multe alte limbi, și limba română are varietăți regionale. Noi românii ar trebui să fim onești cu noi înșine și să acceptăm că limba română nu este uniformă, așa cum ne învață ideologia statului național. E foarte probabil ca într-o discuție dintre un bănățean și un bucovinean, în care fiecare folosește graiul lui regional, sa apară probleme de înțelegere a anumitor cuvinte și fraze.”
Revenind la chestiunea limbii moldovenești… Consider că pentru rezolvarea acestei chestiuni ar fi necesară o cooperare trilaterală, între România, Ucraina și Moldova. Acum este un moment de oportunitate istorică de a se progresa în această privință. Înainte de război, în Ucraina nu exista voință politică pentru a se rezolva chestiunea. Acum, de cînd Ucraina se confruntă cu agresiunea rusă și în contextul în care România este parte a efortului internațional de a susține necondiționat Kievul, și procesul său de aderare la UE, poziționarea dintre România și Ucraina s-a schimbat. Pe de altă parte, în Moldova avem un guvern pro-european care – deși este sub o presiune majoră din partea forțelor pro-ruse – a reușit de curînd să modifice legislația și să înlocuiască sintagma ”limba moldovenească” cu limba română.
Desigur, la nivel științific și politic, s-a decis în Moldova că limba de stat este cea română, însă la nivelul societății o mare parte a populației, vorbitoare de limbă rusă, găgăuză, ucraineană chiar și română, consideră în continuare că limba de stat este cea moldovenească. Acest lucru este evident consecința deceniilor de deznaționalizare din timpul Rusiei și Uniunii Sovietice.
Însă ar fi foarte bine ca cele trei state să profite de acest moment și să pună pe masă o soluție agreată la nivelul celor trei guverne. Pînă la urmă, după cum am mai spus, este vorba de o decizie politică.
Agenda comună a României, Ucrainei și Moldovei crește de la o zi la alta și rezolvarea chestiunii limbii moldovenești ar fi utilă și în contextul integrării europene a celor două state foste sovietice.
România, Ucraina și Moldova au pierdut decenii în care ar fi trebuit să coopereze în multe domenii, nu doar în cel al minorităților naționale, ci și la nivel de infrastructura, transport, energie, protecția mediului șamd
Cumva, războiul a provocat un cutremur la nivelul elitelor politice din cele trei țări, nu doar în Europa, și brusc s-a descoperit și voință politică și idei pentru cooperare. Există o fereastră de oportunitate care ar fi păcat dacă ar fi ratată. Este un moment istoric în care toate aceste interese converg”.
