Cîteva idei care, mai mult ca sigur, vor contraria. Asta pentru că oferă o perspectivă unilaterală (dar care nu înseamnă că este incorectă) despre o regiune și niște oameni aproape geografic și etnic, dar despre care se știu foarte puține la nivelul opiniei publice românești.
Idei exprimate într-un interviu, realizat prin email, cu dl. Andriy Oleksandrovich Kolesnikov, doctor în științe filologice, profesor la Universitatea Umanistă din Ismail. Ideile, pe scurt:
- Limba oficială este ucraineana, dar aceasta a fost folosită foarte puțin în regiunile multi-etnice precum este și regiunea Odesa (sudul Basarabiei istorice). Rusa a fost de facto limba de comunicare în astfel de regiuni.
- Ucraina a adoptat o legislație care își propune asumarea și învățarea limbii de stat de către toată lumea. Numai că nu s-au alocat bani pentru ca acest lucru să se întîmple.
- Minoritățile etnice din state-mamă care aparțin Uniunii Europene, respectiv cea bulgară și română (sau de limbă română din regiunea Odesa) au beneficiat de o susținere din partea Bulgariei și României la care ucrainenii ”doar pot visa”
- Decizia R. Moldova și a României de a nu recunoaște existența unei limbi moldovenești este una pur politică, care ignoră autoidentificarea moldovenilor ca etnie separată.
- Iar această decizie nu va duce imediat la o ”dizolvare” a etosului moldovenesc în cel românesc
Ce fel de politică lingvistică în Ucraina?
Din păcate, chiar și în vremuri pașnice, politica lingvistică din Ucraina a funcționat în două dimensiuni paralele: de-jure și de-facto. Dacă, legal, limba de stat în cei 30 de ani de independență ai țării a fost mereu doar ucraineana, markerul statutului real al limbii este însă utilizarea acesteia ca mijloc de comunicare interetnică în regiunile multietnice, inclusiv în sudul regiunii Odesa.
În realitate, până în ultima vreme, limba rusă a fost un mijloc de comunicare interetnică (ca și în perioada Uniunii Sovietice). Punerea în aplicare a politicii lingvistice de-jure – adică a ceea ce este scris în legislație (Constituția Ucrainei, legile privind limba și educația) – are nevoie de finanțare și de o strategie de planificare lingvistică, lucruri pe care nu le avem încă în Ucraina.
Războiul complică și mai mult situația. Pe de o parte, există o respingere a limbii inamicului (limba rusă – n.ed.). Pe de altă parte, reprezentanții minorităților naționale nu cunosc suficient limba de stat pentru a o folosi ca limbă de comunicare interetnică. De aceea, și acum și anterior, în regiunea noastră, limba ucraineană a avut nevoie în primul rând de sprijinul statului, dar acest lucru nu s-a întâmplat suficient.
De la începutul secolului al XXI-lea, funcțiile de protecție reală a limbilor minorităților naționale din sudul regiunii Odesa au fost preluate de ”metropole” (state-mamă sau înrudite – n.ed): respectiv România, Bulgaria, Autonomia găgăuză din R. Moldova, Turcia, Albania. Acestea au oferit sprijin pentru limbile și culturile corespunzătoare din regiune, în special sprijin financiar, prin intermediul a numeroase centre culturale și educaționale regionale.
În plus, reprezentanții minorităților naționale (ale căror state-mamă sunt membre UE – n.ed) învață în limbile română și bulgară și au, de asemenea, facilități pentru a intra în universitățile din ”metropolă”, iar aceste limbi sunt popularizate ca limbi ale Uniunii Europene. Prin urmare, aceste limbi au un nivel de sprijin și de finanțare la care ucrainenii din regiune doar ar putea doar visa.
Cum se pot proteja mai bine drepturile lingvistice ale minorităților?
După scurta introducere de mai sus, iată reflecțiile mele despre protecția limbilor minorităților naționale din regiunea Odesa. În primul rând, nimeni nu neagă faptul că trebuie să continuăm să lucrăm la legislația în domeniul educației și al limbilor, să o îmbunătățim și să o armonizăm cu legislația țărilor din Uniunea Europeană. Orice critică constructivă în acest sens ar trebui să fie luată în considerare.
În al doilea rând, ar trebui să luăm în considerare și prioritățile situației actuale, ar trebui să înțelegem – pentru a proteja pe deplin drepturile lingvistice ale minorităților naționale -, că trebuie să ne protejăm și statul, să câștigăm războiul (contra Rusiei – n.ed.). În viitoarea Ucraina, curățată de moștenirea corupției sovietice și post-sovietice, într-o Ucraina europeană, vom lucra împreună cu reprezentanții altor țări europene la măsuri eficiente de politică lingvistică, vom căuta un echilibru optim în ceea ce privește protecția drepturilor lingvistice și educaționale ale tuturor ucrainenilor, fie ei reprezentanți ai națiunii titulare, fie ai minorităților etnice.
Despre diferența dintre limbă și idiom
În sociolingvistică și dialectologie, există concepte conform cărora nu există o graniță clară între limbă și dialect (acest lucru se referă și la teoria contactelor lingvistice a lui Uriel Weinreich. De aceea, termenul idiom este folosit pentru a marca mijloacele naturale de comunicare umană, al căror statut este dezbătut (fie că este limbă sau dialect). Principala diferență dintre limbă și dialect nu este lingvistică, ci politică. Într-o formă simplificată, ea arată astfel: limba este un identificator important al etniei, iar etnia are dreptul la apartenența de stat.
Și invers: dacă nu există limbă – nu există etnos – nu există stat. Există limbi foarte asemănătoare, dar care sunt totuși diferite, deoarece vorbitorii lor aparțin unor etnii diferite (exemple: sârba și croata, ceha și slovaca, turca și găgăuza). Așa a fost și cu limba moldovenească.
Pe de altă parte, există idiomuri destul de diferite, dar vorbitorii lor se identifică ca fiind o singură națiune (populațiile de huțuli, lemki și boiki sunt ucraineni, prin urmare există dialecte huțuliane, lemki și boiki ale limbii ucrainene, de aceea nu orice ucrainean poate înțelege pe deplin vorbirea dialectului huțulian).
Despre ”limba moldovenească”
După cum am putut observa, decizia (luată de autoritățile din R. Moldova – n. ed.) de a nu recunoaște existența limbii moldovenești este una pur politică, care ignoră autoidentificarea moldovenilor ca etnie separată.
Moldovenii locali (din regiunea Odesa a Ucrainei – n.ed.) își păstrează acum identitatea etnică corespunzătoare. Doar unii locuitori din câteva sate din apropierea orașului Reni se identifică ca români. Aceștia sunt vorbitori ai dialectului muntenesc al limbii române. Vorbitorii dialectului moldovenesc – adică toți ceilalți vorbitori de limba română din regiune – se identifică drept moldoveni.
După părerea mea, odată cu nerecunoașterea (existenței – n.ed) limbii moldovenești, este puțin probabil ca etnia moldovenească să se ”dizolve” imediat în etnia română, recunoscându-se astfel ca un sub-etos al românilor. Acest proces va fi mai degrabă gradual, totul depinzând și de situația militară și politică din Basarabia (Republica Moldova – n.ed).
Nu sunt bani pentru predarea limbii ucrainene pentru minorități
Nu există nicio îndoială că pentru reprezentanții minorităților naționale, pentru care ucraineana nu este o limbă maternă, este mai dificil să o folosească. Dar ce înseamnă că aceștia „ar trebui să învețe mai bine ucraineana”? Vorbesc că ucraineana în regiunile multietnice ar trebui să fie predată diferențiat, luând în considerare și bazându-se pe limba maternă a elevilor. Iar acest lucru are nevoie de efort intens și, din nou, de fonduri care lipsesc Ucrainei în prezent.
Dar problema principală a sudului regiunii Odesa este diferită. Etnicii moldoveni, români, bulgari și chiar găgăuzi care sunt potențiali studenți ai universităților ucrainene, datorită activității centrelor culturale și lingvistice, a programelor de sprijin pentru minoritățile etnice din partea statelor-mamă, sunt orientați deja de aproape zece ani nu spre integrarea în societatea ucraineană, ci înspre societățile ”metropolelor”. Aceștia intră în cea mai mare parte nu în universitățile ucrainene, ci în universități din România (etnicii români și moldoveni), în Bulgaria (etnicii bulgari), Turcia (etnicii găgăuzi), și pot să facă asta fără să susțină măcar examenul extern independent în Ucraina.
Titlul, introducerea și subtitlurile aparțin redacției. Interviul face parte dintr-un proiect mai amplu de investigare a respectării drepturilor minorității românești din Ucraina
