Se poate spune că violența în rîndul minorilor reprezintă o problemă serioasă în România? Ce se face și mai ales ce ar trebui să se facă în școli pentru a se preveni acest fenomen? Cît de eficient funcționează sistemul de prevenire, educare și detenție a minorilor? La aceste întrebări oferă cîteva răspunsuri Ana Vlădescu, manager de program – Acces la Justiție în cadrul Terre des Hommes Romania, organizație care dorește îmbunătățirea sistemului de protecție a copilului și reforma asistenței sociale.
Ilustrație: SINOPSIS
Cît de serioasă este problema violenței juvenile?
”Incidența violenței este destul de serioasă în România. Însă depinde și cum clasifici noțiunea de serios. Există totuși foarte multe anecdote, povești referitoare la cazurile de violență din școli. Ele tind, în special cele mai spectaculoase dintre acestea, să fie prezentate extensiv în media, să se dezbată foarte mult pe tema aceasta și atunci se poate crea o imagine incorectă privind nivelul cazurilor reale. Problema există însă și este serioasă prin faptul că nu este abordată corect de către sistem”, consideră Ana Vlădescu.
Sistemul, în acest caz, este reprezentat de instituțiile publice (ministerul Educației, de Interne etc) care – alături de școală și familie – ar trebui să ia măsuri educative, sociale și legale de prevenire și combatere a fenomenului violenței în rîndul tinerilor.
Pentru Ana Vlădescu, comportamentul agresiv sau comportamentul violent ”pare, din nefericire, să fie un adevăr constant al experienței umane” și de aceea ”sistemul”, atunci cînd acționează, trebuie să plece de la această realitate.
”Exemplul tipic este Comisia anti-violență care ar trebui să existe în orice școală (din România – n.e). Aceste comisii sînt mandatate să fie formate din profesori numiți, din școala respectivă (…) iar obligațiile și responsabilitățile lor sînt, sau ar trebui să fie, legate de prevenția violenței în mediul școlar, de crearea de campanii care să îi ajute pe copii să își conștientizeze problemele, să dezvolte empatie, să-și schimbe comportamentul.
Comisiile respective trebuie să fie abilitate ca să fie funcționale. Profesorii respectivi ar trebui să fie foarte bine formați, bine informați despre ce este violența la copii, cum arată, cum se manifestă, de ce, de unde vine și așa mai departe, pentru că altfel nu poți să faci niciun plan, nicio strategie.
Pe lîngă asta, o școală are și un regulament cadru. Regulamentul îți spune cum ai dreptul să te comporți și cum nu, la școală. Și ar trebui ca profesorii și copiii să fie informați despre acesta, să li se aducă la cunoștință tuturor (…). Din nefericire, acest lucru nu se întîmplă peste tot. (…) Ca să iei în considerare (problema violenței – n.e.) și să îi ajuți pe copii să nu mai ajungă la comportamentele respective, este obligatoriu să ai tot sistemul bine pus la punct. Pentru că, comportamental vorbind, copiii nu o să se oprească din a comite acte de violență sau agresivitate sau a se comporta într-un mod problematic, asta pentru că sînt ființe umane, pentru că toți avem tendințele respective. Am mai spus la un moment dat: toți avem potențialul să fim fie foarte buni, fie foarte răi și depinde mult de sistemul din jur ce potențial este scos din tine (ca persoană – n.e). Dacă sistemul este prost gîndit, o să scoată potențialul rău din tine”.
Nu vină, ci responsabilitate!
Serioasă rămîne așadar problema modului în care este tratată violența în rîndul minorilor. Asta pentru că, spune Ana Vlădescu, ”se încearcă cumva minimizarea, acolo unde se poate, se încearcă folosirea unor termeni noi și străini, cum ar fi bullying, care acum a devenit și un verb: îți fac bullying. Adică nu mai spunem îți zic ceva urît sau te înjur sau te denigrez sau te fac să simți frică. (…) Acum se fac foarte multe ateliere pe această formă extrem de specifică de agresivitate, socială în special, pentru că bullyingul este o formă de agresivitate socială.
În școlile în care lucrurile merg bine – există și așa ceva – comisiile respective sînt super abilitate, profesorii sînt pregătiți, directoratul este prezent tot timpul, știe ce face, copiii se simt într-un spațiu sigur, într-o școală sigură, într-un colectiv sigur, sînt luate în considerare toate chestiile din spate, tipologiile de familie din care vin copiii, ce au văzut, ce n-au văzut, nivelul lor de educație și așa mai departe. Și toate chestiile acestea sînt puse la un loc astfel încît să-i ajute pe copii să se comporte decent în cadrul respectiv”.
Există însă școli în care lucrurile merg prost și asta în special la cele subfinanțate, mai ales din mediul rural. Acolo ”profesorii nu sînt formați, comisiile nu se întîlnesc, directoratul nu este foarte prezent și există un discurs public despre cum totul merge bine și totul este super și școala noastră este foarte drăguță, cînd de fapt în timpul zilei este o nebunie totală”.
Ana Vlădescu, manager de program Terre des Hommes Romania / Foto: Alex Spineanu
”Dacă la școală nu este tratată situația așa cum trebuie, nu poți să repari nici problemele care există acasă”, respectiv o ”familie în care se manifestă violență, situațiile în care copiii văd violențe pe stradă, în mijlocul prietenilor etc”. Problemele aferente tuturor acestor situații ”vor fi aduse în școală și dacă școala nu se descurcă cu ele, nu o să se schimbe nimic”.
”Așadar, din punctul acesta de vedere, aș zice că problema violenței este una serioasă. Ce n-aș zice este că ar fi vina copiilor. Discursul meu nu o să fie niciodată (centrat pe ideea – n.e.) că problema e din cauza copiilor, că ei sînt obligatoriu mari și că au din cînd în cînd comportamente problematice. Asta pentru că la vîrste mici ei nu au capacitatea neurologică necesară ca să se controleze, nu au control de impuls, nu au înțelegerea actului social sau pro-social și atunci le este mult mai ușor decît adulților să aibă comportamente problematice.
Și nu o să vorbesc niciodată de vină, o să vorbesc doar de responsabilitate. Iar responsabilitatea este a adulților și a instituțiilor care au grijă de copiii respectivi”, consideră Ana Vlădescu.
O legislație prea permisivă?
Se întîmplă însă și acte grave de violență comise de minori, de la agresiune fizică pînă la viol sau crimă. Cel mai adesea, în astfel de situații, opinia generală este că minorii respectivi ar trebui pedepsiți cu asprime, însă asta nu se poate întîmpla în realitate deoarece am avea o legislație prea permisivă.
”Am auzit și eu acest argument”, spune Ana Vlădescu. Ce se ia în considerare cînd vine vorba de protecția copilului este interesul superior al copilului. El primează, acesta este și un concept internațional de legislație și un concept filozofic, care este folosit ca să informeze modul în care facem proceduri, legi, program, plan etc. referitor la copiii la toate vîrstele lor în minorat, indiferent de contextul în care se află, că este la creșă, grădiniță, școală etc. Interesul superior al copilului primează în fața oricărui alt interes”.
În cazul acesta, reducînd destul de mult lucrurile, există două interese: cel am părții vătămate de a vedea copilul pedepsit și interesul copilului de a avea parte de o intervenție potrivită, în loc de a fi pedepsit. Într-un astfel de caz interesul copilului primează, susține Ana Vlădescu.
”Există desigur cazuri în care un copil a produs un act infracțional serios, iar intervenția sistemului poate să pară prea blîndă. (…) Dar, indiferent ce fel de act a comis copilul, acesta trebuie să aibă dreptul garantat la o intervenție care nu este obsedată de pedeapsă.
Pentru că dacă singurul scop al intervenției este pedeapsa, adică actul punitiv, e ca și cînd ai garanta că se va întîmpla din nou, că va face și mai rău și că nu o să schimbi cu adevărat nimic din comportamentul respectiv. Să fii responsabil înseamnă să mai dai o șansă”.
Dacă pentru victimele unei violențe este obligatoriu să existe diferite forme de intervenție de ajutor, spre exemplu ajutor psihologic, la fel trebuie să se întîmple și pentru agresor. ”Trebuie să existe forme de intervenție care să ajute la dezvoltarea comportamentelor pro-sociale: intrare în comunitate, ajutor comunitar, lucru cu un asistent maternal, activități care să-l facă să-și dea seama de complexitatea vieții din jurul său, activități împreună cu familia etc. (…)
În momentul în care minorul ajunge la vîrsta adultă, nu se mai aplică aceleași reguli. Adică odată ajuns la vîrsta completă de discernămînt, tînărul devine complet responsabil, se presupune că pînă în acel moment ar fi trebuit să își fi dezvoltat comportamentele pro-sociale. Dacă nu a făcut-o, intră într-o cu totul altă schemă a mecanismelor de justiție sau de pedeapsă”.
Există însă suficiente resurse?
Desigur, este ușor să vorbești despre necesitatea de a adopta diferite forme de intervenții de ajutor, însă întrebarea este dacă așa ceva se și întîmplă în realitate. În acest caz, Ana Vlădescu este destul de sceptică.
”Legislația noastră arată foarte bine pe hîrtie. Sîntem la standarde similare cu cele din Uniunea Europeană, s-au făcut multe schimbări în bine. Nu există însă destui oameni care să îndeplinească responsabilitățile respective, nu există destui profesioniști care să știe cum să comunice și cum să lucreze cu copiii, nu există destulă comunicare între ecosisteme închise. Spre exemplu, nu există o comunicare eficientă între Direcțiile de Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC) și școală, între școală și poliție sau între poliție și DGSAPC sau alte instituții conexe.
Colaborarea aceasta este tehnic mandatată prin Planul de Prevenție a Violenței Școlare, cadru aplicabil pe anul școlar în curs, și care ar trebui să ajute copilul cu probleme pe parcursul său de redresare. Dar, în practică, lucrurile nu se întîmplă așa cum ar trebui să se întîmple”.
În România, pentru tinerii sub 18 ani care au comis infracțiuni mai grave funcționează patru centre, unde beneficiază de programe educative, consiliere psihologică și activități de reintegrare. Două dintre acestea sînt centre educative (la Buziaș și Tîrgu Ocna) și două de detenție (la Craiova și Tichilești). Acești minori sînt considerați responsabili penal și, în funcție de gravitatea infracțiunii și de circumstanțele cazului (recidivă sau refuzul măsurilor alternative), instanțele pot decide măsuri de educare într-un centru de detenție.
Imagine din Centrul de Detenție Craiova / Foto: https://anp.gov.ro/
Ana Vlădescu explică pe scurt ce se întîmplă acolo cu aceștia. ”Odată ajunși la un astfel de centru, minorii au o perioadă de 21 de zile de carantină, adică mai întîi li se face o evaluare. Pe baza acestei evaluări, se face un plan de acțiune pentru restul timpului pe care îl servesc (pentru care sînt condamnați – n.e.) acolo, fiind incluși și încurajați către activități de tot felul, care să-i ajute cu reintegrarea socială și cu dezvoltarea comportamentelor pro-sociale. Mai există și o perioadă ante-ieșire, în care sînt pregătiți pentru ieșirea din centru”.
Dar care sînt problemele legate de funcționarea optimă a acestor centre de educare și detenție? ”Principala problemă este, din nou, lipsa de personal, de staff”, consideră Ana Vădescu. ”Nu poți să ai reguli care spun că este nevoie de un psiholog la maxim 30 de internați și de fapt să ai unul la 150. Nu este funcțional. Psihologul respectiv nu poate să lucreze pe planuri și evaluări individualizate pentru 150 de tineri (…) Apoi mai este vorba și de lipsa de timp și de spațiu pentru a face activitățile cu adevărat pretabile pentru tinerii respectivi. Și aici iau în considerare, spre exemplu, nivelul de educație al acestora.
(…) Mulți dintre tinerii din centre sînt undeva pe spectrul analfabetismului. Adică fie complet analfabeți, fie analfabeți funcțional, fie cu niște lacune masive. Se poate întîmpla să ai tineri de 22 de ani care sînt la nivelul clasa a treia, asta pentru că ei nu au trecut cum trebuie prin sistemul educațional. Iar acest pattern are legătură cu abandonul școlar. (…) Așa că atunci cînd acești tineri ajung în centru trebuie să fie ajutați cu actul educativ potrivit, pentru că alfabetizarea îi va ajuta în viață, să obțină o slujbă, lucruri de genul acesta. Așa că fac școală în centru. Dar dacă nu sînt destui educatori sau dacă educatorii nu sînt formați ca să poată să-i angreneze pe tineri, chiar și cînd ei nu vor să scrie și să citească… Asta pentru că lor le este greu sau poate tînărului îi este rușine, că are 22 de ani și nu știe să își pună numele pe o foaie de hîrtie. Și atunci trebuie să încerci altfel de exerciții. Dar fără fondurile necesare pentru ca responsabilii respectivi să fie formați, fără interes în chestiunea aceasta, nu se întîmplă mare lucru (…)
Pe lîngă asta, trebuie luat în considerare și faptul că sistemul este extrem de birocratic. Ca persoană care lucrează într-o fundație ce colaborează cu centrele respective, pot să văd cît de greu este pentru cei din sistem (…)”.
Birocratizarea excesivă este în general o problemă a statului român, însă acest lucru – spune Ana Vlădescu – se vede mult mai pregnant în interiorul sistemului care se ocupă de educarea tinerilor privați de libertate. ”Eu văd cît de puțini oameni sînt în sistem și cum, deși ar trebui să-și dedice timpul lucrului cu tinerii respectivi, ei trebuie să-și aloce trei sferturi din timp pentru documente. Sau trebuie să lucreze peste program ca să poată să se ocupe de documente. Este crunt pentru persoanele din sistem. Și acest lucru nu te face foarte doritor nici să aduci idei noi, nici să angrenezi inițiative noi (…)”.
