Cam cum arăta și cum se putea scăpa din lumea supravegherii din timpul României comuniste? Idei și note pe marginea ”Dosarului de Securitate al Hertei Muller”, de Valentina Glajar, apărut recent la editura Polirom
”Tinerii, în special cei ai căror părinți sau bunici au experimentat comunismul și supravegherea pe propria piele, pot învăța din poveștile acestora. Această carte le va arăta lumea kafkiană și orwelliană a supravegherii, o lume din care nu exista scăpare. Odată intrat în vizorul Securității, nu mai puteai ieși”.
Sînt vorbele doamnei Valentina Glajar, cînd am întrebat-o în ce fel și-ar prezenta cartea unui tînăr care s-a născut după căderea regimului comunist românesc.
Iar povestea pe care o prezintă în volumul menționat este specială din mai multe puncte de vedere. Întîi de toate, pentru că ”personajul principal” este Herta Müller, o scriitoare germană de origine română, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009. Müller s-a născut în Nițchidorf, un sat din Banatul românesc și după o scurtă carieră literară în România a emigrat în Germania în 1987. Müller s-a remarcat printr-un stil poetic, personal și intens, scriind constant despre represiune, frică și cenzură, despre dezrădăcinare identitară și exil, despre viața sub un regim totalitar.
Apoi, volumul ”Dosarul de Securitate…” este special și prin modul în care este construit. Este de fapt, conform spuselor autoarei, un ”file story”, o ”poveste de dosar”, respectiv o citire atentă și critică a faptelor și informațiilor consemnate în dosarele Securității (notele informatorilor, notele de filaj, fotografii etc), totul corelat cu opera literară a Hertei Müller. Valentina Glajar propune o astfel o citire-colaj în care ”segmente de viață deformate, codate și înregistrate în dosarele poliției politice” sînt recuperate ”printr-un act biografic multistratificat și polifonic”.
În fine, Valentina Glajar nu se limitează la expunerea dosarelor; ea le analizează critic, demontînd limbajul sec și manipulativ al Securității, scoțînd la iveală nu doar faptele, ci și climatul de teamă, suspiciune și alienare pe care acestea îl reflectă.
Herta Müller și Securitatea
Din dosarul de Securitate al Hertei Müller rezultă următoarele fapte certe:
- Securitatea, ca poliție politică, a fost interesată și a monitorizat constant viața minorității germane din România. Membrii acesteia erau considerați apriori ca fiind ”naționaliști fasciști germani” și de aceea posibil un pericol pentru ordinea de stat, socialistă.
- Referiri la Herta Müller apar în informări ale Securității încă din 1974 (cînd ea, tînără studentă, frecventează un cerc literar de limbă germană de la Timișoara), iar în 1982 există mai multe note informative care îi critică ”stilul grotesc-absurd” sau ”pornografic” al unor povestiri publicate în volumul său de debut (pentru care primește două premii naționale)
- La 8 martie 1983 i se deschide oficial dosar de supraveghere, sub numele de cod ”Cristina”. Unul dintre motive este că scrie contra ”pilonilor societății socialiste: familia, educația, agricultura și structurile organizaționale comuniste care, în textele ei, apar ca fiind infectate de incompetență și nepotism”. Alte motive: relația personală cu scriitorul Richard Wagner (care mai tîrziu îi va deveni soț) și legătura cu o cetățeană germană, lector la Timișoara, despre care Securitatea credea că este spioană.
- În 1984, Müller începe să se întîlnească cu ofițerul de legătură de la Securitate (în memoriile sale Herta Müller numește aceste momente „interogatorii”, în timp ce în rapoartele Securității sînt denumite ”contactări”). La cîteva zile după prima întîlnire, Müller primește un loc de muncă (condiție obligatorie pentru a putea cere un pașaport și de a călători în afara României) iar pe 26 septembrie 1984 pleacă în prima sa călătorie în Germania de Vest (RFG), unde îi fusese publicată – cu succes de public – prima carte.
- Urmărirea ei informativă a constat în supraveghere directă, interceptarea convorbirilor telefonice (i se va instala un microfon în casă), incluzînd și note informative de la mai mulți informatori.
- Pînă la 28 februarie 1987, cînd pleacă definitiv din România, Herta Müller are mai multe întîlniri cu Securitatea. Dosarul ei de urmărire conține informări despre activitatea sa în Germania (ultima, în septembrie 1989), fiind oficial închis în 1993.
În volumul său, Valentina Glajar nu face vreo apreciere asupra relației dintre Herta Müller și Securitate. Consemnează însă că ”ambele părți jucau câte un rol în aceste întâlniri care dezvăluiau și accentuau circumstanțele lor inegale”. Obiectivele Securității ”urmăreau propriile interese în contextul constrângerilor societății dictatoriale din România lui Ceaușescu. Ceea ce i-a propus Securitatea lui Müller în septembrie 1984 a fost posibilitatea de a călători în schimbul acceptării condițiilor sale, care includeau și păstrarea secretului total asupra acestui aranjament”.
Securitatea nu voia ca Herta să publice scrieri ”ostile”, care înfățișau viața rurală dintr-o perspectivă ”nerealistă”. Ea, la rîndul ei, voia să călătorească și să își dezvolte cariera literară. Merită consemnat că, în acea vreme, Ceaușescu pregătea o vizită în RFG și de aceea autoritățile comuniste aveau tot interesul să arate că nu persecută sau restricționează în vreun fel pe membrii comunității germane din România. .
”Ambele părți au încheiat acest acord neobișnuit cu o intenție clară, deliberat și cu un scop, dar nu putem ignora faptul că frica și anxietatea au fost circumstanțele decisive care au destabilizat ulterior orice echilibru posibil în relațiile de putere”, mai spune Glajar.
Cît adevăr într-un dosar de Securitate?
Am întrebat-o pe dna Valentina Glajar cam cît adevăr se (re)găsește într-un dosar al Securității și cît din personajul ”Cristina” pare să se regăsească în Herta Muller?
”Aceasta este o întrebare foarte dificilă”, mi-a răspuns. ”Așa cum am explicat în introducerea cărții, am încercat să evit chestiunile legate de adevăr și minciună. Așa cum avertizează Katherine Verdery, ar trebui să evităm să folosim dosarele pentru a stabili ce s-a întâmplat „cu adevărat”.
Din acest motiv, susțin că personajele istorice nu trebuie confundate cu protagoniștii creați de Securitate în aceste dosare. Acești protagoniști sunt văzuți printr-o lentilă incriminatoare – a ofițerilor, informatorilor și înregistrărilor existente. Până și vocile lor înregistrate sunt trunchiate și mediate de angajați ai Securității responsabili cu redarea și traducerea acestor înregistrări din germană în română”.
”Cu siguranță (volumul meu – n.e.) nu este o lucrare biografică despre Herta Müller, este doar o „poveste de dosar”. Am fost interesată să văd exact ce conține un dosar. Am tratat fiecare cuvânt și fiecare informație cu cea mai mare atenție și interes. Am examinat diferitele straturi ale supravegherii și influența acestora asupra carierelor și vieților „Cristinei” și „Ziaristului” (numele de cod folosit de către Securitate pentru scriitorul Richard Wagner – n.e.) . Totuși, în cele din urmă, adevăratul protagonist a fost chiar dosarul”, a mai spus Valentina Glajar.
Lecții pentru prezent?
Indiscutabil, „Dosarul de Securitate al Hertei Müller” este mai mult decât o biografie contextualizată. Este o carte necesară într-o societate care încă își confruntă trecutul comunist, totodată un act de justiție simbolică, dar și un exercițiu de memorie colectivă.
Într-o epocă în care relativismul moral amenință să erodeze lecțiile istoriei, demersul Valentinei Glajar ne amintește cât de importante sînt perspectivele documentate, nepărtinitoare și ne-ideologizate în înțelegerea trecutului.
Am întrebat-o pe dna Glajar ce ar avea de învățat un tînăr din ”povestea” Hertei Muller și a urmăririi sale de către un regim care încălca drepturile omului? ”Cartea mea arată consecințele supravegherii ilegale a Securității care, paradoxal, era făcută „ca la carte”, cu toate aprobările necesare. Ea le va permite tinerilor să pătrundă în acea lume apusă și să urmărească o poveste captivantă, o poveste de dosar”, spune Valentina Glajar.
Evitînd nuanțe vindicative sau acuzatoare, despre modul în care Securitatea se insinuase în viața multor români, Glajar scrie: ”Într-o țară în care despre Securitate se zvonea că este omniscientă și omniprezentă, acest panopticum comunist, care inducea frica și permitea sau încuraja circulația zvonurilor, era mecanismul prin care se obținea supunerea, pe de o parte, și care, pe de altă parte, crea o stare de suspiciune generalizată”.
Cum se putea rezista în aceste condiții? Chiar dacă nu o spune explicit, volumul ”Dosarul de Securitate…” arată că – dacă nu te supuneai și dacă nici nu te revoltai / luptai – o altă cale posibilă era… fuga. Este și calea urmată de către Herta Müller. Care, în plus, și-a asumat o formă de luptă cu comunismul prin intermediul scrierilor sale literare.
Se poate compara starea de lipsă de libertate de atunci cu situația actuală cu ce trăim astăzi, cu mecanismele curente de supraveghere?, am mai întrebat. ”Astăzi, Meta, Google și mulți alții colectează informații despre noi, informații pe care, adesea, le oferim de bunăvoie. Ca să nu mai vorbim despre serviciile de informații”, a răspuns Valentina Glajar.
”Desigur, contextul istoric și politic este diferit. Toate acestea (companii sau structuri de informații – n.e.) nu caută idei sau „activități ostile” precum erau cele pe care le căuta Securitatea. Și totuși, nici din acest cerc vicios nu mai putem scăpa”, consideră Valentina Glajar.
Valentina Glajar este profesoară de germanistică și profesoară onorifică de studii internaționale la Texas State University, San Marcos. A publicat, ca autoare unică sau în colaborare, mai multe volume despre opera Hertei Müller, imaginea romilor în cultura europeană, Holocaustul din România, imaginea femeilor est‑europene în cultura occidentală ș.a. În prezent este implicată într‑un proiect arhivistic despre spioni germani din România în dosarele declasificate CIA și cele ale Securității.
Cum își explică interesul pentru Herta Müller: ”În timp ce îmi pregăteam doctoratul în Studii Germane la Universitatea din Texas, Austin, un coleg mi-a recomandat o carte scrisă de o autoare germană necunoscută din România. Era Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt de Herta Müller. Totul în acea carte îmi părea ciudat de familiar. N-am putut s-o las din mână și am citit tot ce am putut despre celelalte lucrări ale ei, care erau puține la vremea respectivă. Niciuna nu fusese tradusă și publicată în Statele Unite. Dornic să împărtășesc opera lui Müller, am tradus Reisende auf einem Bein împreună cu André Lefevere, sub titlul Traveling on One Leg. După multe peripeții, cartea a fost în cele din urmă publicată de Northwestern University Press în 1999. Așa a început interesul meu pentru opera ei, acum mai bine de 20 de ani. Într-un fel, această carte a fost o continuare firească a preocupării mele pentru scrierile sale ficționale și autobiografice, precum și pentru interviurile ei”.
