O reflecție asupra iluziilor grandorii și ambițiilor lui Nicolae Ceaușescu și Donald Trump, doi lideri care, în momente diferite, și-au asumat rolul de mediatori internaționali țintind spre Premiul Nobel pentru Pace. Analiză scrisă de Sielke Kelner și publicată inițial de Observatorio Balcani e Caucaso (OBC)
Colaj realizat de SINOPSIS
Acum o jumătate de secol, Nicolae Ceaușescu a jucat un rol de mediere – nu în întregime marginal – în conflictul israeliano-palestinian. Era convins că, datorită implicării sale, va câștiga în cele din urmă un râvnit Premiu Nobel pentru Pace.
Dictatorul român a împins diplomația Bucureștiului să își asume un rol fără precedent în Orientul Mijlociu,
În ultimele luni, un alt lider – la fel de vanitos și, deși nu este încă considerat dictator, predispus la atitudini autocratice – și-a exprimat ambiția de a obține același titlu: actualul președinte al Statelor Unite, Donald Trump. Trump a revendicat în repetate rânduri dreptul de a primi premiul, invocând presupusele sale abilități de negociator de politică externă, având în vedere rolul pe care l-a jucat nu doar între Palestina și Israel, ci și între Ucraina și Rusia.
Recent însă, a apărut vestea că râvnitul premiu din acest an a fost acordat liderei opoziției venezuelene, María Corina Machado. Totuși, prin retrasarea traiectoriei aspirațiilor lui Ceaușescu, putem face lumină asupra calculelor politice ale unui alt lider megaloman și asupra circumstanțelor internaționale volatile care i-au permis să joace rolul de mediator într-unul dintre cele mai dramatice conflicte din istoria modernă.
Ca să înțelegem de unde provenea obsesia lui Ceaușescu, trebuie să ne întoarcem în România anilor 1960 – 1970, când regimul comunist încerca să obțină un profil internațional distinct de cel sovietic, cel puțin formal.
Într-o lume bipolară, Ceaușescu – încă de la inaugurarea sa ca lider al Partidului Comunist Român în 1965 – și-a promovat țara ca o punte între Est și Vest, oferindu-și neobosit serviciile de mediere în crize externe, de la războiul din Vietnam la tensiunile dintre China și Uniunea Sovietică și chiar conflictele dintre țările arabe și Israel și dintre Palestina și Israel.
Aceste inițiative diplomatice aveau ca scop promovarea imaginii unui satelit rebel al Moscovei – enfant terrible al Pactului de la Varșovia.
După cum scriau ziarele din acea vreme – o presupusă independență, o imagine adresată atât publicului intern – românii din acei ani nu erau mari simpatizanți ai sovieticilor -, dar cu atât mai mult pentru liderii occidentali și cei ai țărilor nealiniate, o mișcare al cărei susținător principal era Egiptul. Acest capital politic s-a tradus și în beneficii concrete: împrumuturi, investiții, acces la tehnologie industrială, materii prime și piețe pentru exporturile românești.
Oportunitatea de a juca un rol de mediere în regiune a apărut în 1967, în urma Războiului de Șase Zile, când blocul comunist a rupt relațiile diplomatice cu Israelul: de la Iugoslavia independentă a lui Josip Broz Tito, la membrii Pactului de la Varșovia, până la Republica Populară Chineză.
Deși Ceaușescu fusese timp de mai mulți ani în compania lui Fidel Castro, care a rupt relațiile Cubei cu Israelul doar în urma conflictului din 1973, până la venirea lui Gorbaciov la putere, România a rămas singurul canal diplomatic între lumea comunistă și Israel. Aceasta a fost o mișcare diplomatică vicleană a dictatorului român, care a reușit pentru o dată să-l depășească pe rivalul său apropiat, Tito (se spune că Ceaușescu era oarecum invidios pe prestigiul și atractivitatea internațională a liderului iugoslav).
S-a dovedit a fi o intuiție câștigătoare. În deceniul care a urmat, epoca de aur a diplomației lui Ceaușescu, dictatorul a facilitat comunicarea dintre egipteni și israelieni, la cererea ambelor părți, jucând un rol mic, dar nu nesemnificativ, în procesul de apropiere. O poveste despre viclenie diplomatică bine pusă la punct, calcule de politică internă și externă și interese economice; dar și despre afinități de caracter între actorii implicați.
Ceaușescu a trebuit să depună eforturi mari pentru a recâștiga încrederea președintelui egiptean Anwar al-Sadat, care fusese nemulțumit de apropierea dintre București și Tel Aviv, inaugurată în 1969 odată cu stabilirea formală a unui dialog la nivel de ambasadori. Un împrumut substanțial de 100 de milioane de dolari acordat de Ceaușescu a contribuit la refacerea relațiilor cu Cairo și a deschis calea pentru rolul său de mediator, precum și pentru o apropiere, aparent nu doar diplomatică, între cei doi lideri.
Conform diferitelor reconstituiri, însuși Ceaușescu a fost cel care l-a convins pe președintele egiptean Sadat să facă istorica vizită la Ierusalim în 1977: un gest fără de care ar fi fost dificil să ne gândim la semnarea Acordurilor de la Camp David din 1978. În acel an, însă, râvnitul Premiu Nobel pentru Pace a fost acordat celor doi protagoniști ai acordului, Anwar El-Sadat și Menachem Begin, prim-ministrul israelian.
Însă liderul român nu a renunțat, reactivându-și diplomația în favoarea unei soluții globale la conflictul din Orientul Mijlociu, de data aceasta cu o atenție deosebită la legitimarea rolului Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP).
Încă de la începutul anilor 1970, Ceaușescu – în conformitate cu conducerea sovietică – a susținut cauza palestiniană. Blocul comunist considera OEP ca parte a luptei antiimperialiste globale și liderul său, Yasser Arafat, un camarad de arme legitim, precum alte mișcări anticoloniale, precum Frontul de Eliberare Națională Algerian și Viet Cong-ul din Vietnam.
Tot în virtutea acestei afinități ideologice, Partidul Comunist Român i-a oferit lui Arafat sprijin și consiliere politică. De-a lungul anilor 1970, Ceaușescu a reafirmat neobosit, atât public, cât și în conversații private cu interlocutorii săi, necesitatea implicării OEP în orice proces de pace – o cerere care a întâmpinat opoziția fermă a liderilor israelieni și dezaprobarea americanilor.
În cele din urmă, în conformitate cu propunerea sovietică, Ceaușescu a susținut dreptul la autodeterminare al poporului palestinian și înființarea unui stat palestinian condus de OEP, organizație considerată la acea vreme una teroristă de către Israel și Statele Unite.
Arafat și Ceauşescu în România, decembrie 1976 © Fotografia # LA342, Fototeca online a Comunismului românesc, (24.09.2025), (ANIC, fond ISISP, Nicolae Ceauşescu – Portrete, 342/1976)
Nu doar memoriile, precum controversata autobiografie a lui Ion Mihai Pacepa, generalul de informații român care a dezertat în Statele Unite în 1978, ci și surse primare sugerează că între Ceaușescu și Arafat a existat o afinitate care a depășit relația politică instituțională, ajungând la granița prieteniei. Mai mult, corespondența dintre cei doi dezvăluie o apropiere presărată cu termeni binevoitori precum „frate și camarad iubit”.
Cea mai ambițioasă inițiativă de mediere dintre Israel și Palestina a fost încercată de Ceaușescu în toamna anului 1986, când a susținut o întâlnire între membrii OEP și reprezentanți israelieni.
În ciuda refuzului ferm al ambasadei israeliene la București, dictatorul nu și-a pierdut curajul și a adresat invitația către aproximativ o sută de activiști, jurnaliști, scriitori și reprezentanți ai societății civile israeliene, având în vedere un simpozion despre coexistența pașnică între popoare, moderator fiind el însuși și considerând probabilă participarea lui Arafat.
Inițiativa a eșuat aproape imediat, fiind asaltată de obstacole previzibile: pe de o parte, guvernul de la Tel Aviv, pregătit să implementeze așa-numita lege antiteroristă – care pedepsea cu închisoarea pe oricine îndrăznea să vorbească cu OEP; pe de altă parte, oponenții lui Arafat din cadrul mișcării palestiniene, conduși de Abu Nidal, care i-au amenințat pe participanți și pe autoritățile române cu represalii.
Cu două zile înainte de simpozion, ambasada românească la Beirut a fost vizată de două grenade, în timp ce Nidal a anunțat că România va „plăti un preț greu” pentru activismul său. Prim-ministrul israelian Shamir a calificat inițiativa drept o ingerință în afacerile interne, amenințând cu repercusiuni diplomatice grave.
Astfel, întâlnirea a fost rapid redusă la minimum. Simpozionul a fost mutat de la București la Costinești, pe malul Mării Negre. Au participat douăzeci și nouă de cetățeni israelieni și cincisprezece reprezentanți ai OEP. A durat doar două ore și s-a încheiat cu o vagă exprimare a dorinței de pace. La întoarcerea la Tel Aviv, patru dintre participanții israelieni au fost închiși pentru că s-au întâlnit cu reprezentanți palestinieni.
Pe scurt, Ceaușescu nu a reușit să câștige râvnitul premiu al Academiei Norvegiene, nici în 1978, nici în 1986. Cu toate acestea, timp de aproape două decenii, dictatorul a desfășurat cu succes o misiune diplomatică surprinzător de ambițioasă în regiune, oferindu-și serviciile diplomatice lui Begin, Sadat și Arafat, printre alții.
Politica jucată de Ceaușescu în Orientul Mijlociu s-a dovedit totuși a fi una care i-a adus beneficii: în acei ani, foarte puțini lideri comuniști au fost primiți cu atâta entuziasm la Washington, Londra sau Paris, darămite la Cairo, Beirut sau Damasc. Totuși, Ceaușescu, dintre numeroasele invitații pe care le-a primit și le-a acceptat cu nerăbdare, a refuzat sistematic invitațiile israeliene de a vizita Tel Aviv, promițând să meargă doar după semnarea unui acord de pace cuprinzător.
În retrospectivă, diplomația lui Ceaușescu în Orientul Mijlociu a fost o capodoperă a oportunismului, combinând ambiția, pragmatismul și egocentrismul. Deși medierea sa nu a remodelat conflictul, i-a permis să se impună – cel puțin în imaginea pe care dorea să și-o construiască – ca un om de stat de talie mondială.
Ne poate oferi parabola ceaușistă o cheie pentru a înțelege ambițiile actuale ale lui Trump? A căuta un răspuns în trecutul României ar fi mai puțin liniștitor.
„Să facem România din nou măreață” ar fi fost un slogan potrivit pentru ambițiile lui Ceaușescu. Uitați-vă doar la infamele planuri de urbanism pe care Ceaușescu le-a rezervat Bucureștiului, care au transformat-o în capitala unde se află a doua cea mai mare clădire publică din lume (după Pentagon), Casa Poporului, acum Palatul Parlamentului. Bulevardul lung de aproape trei kilometri care se întinde în fața sa, fostul bulevard al Victoriei Socialismului, acum Bulevardul Unirii era, la cererea dictatorului, în mod expres mai lat decât Champs-Élysées din Paris.
În politica externă a lui Ceaușescu, caracterizată de o prezență exasperantă în vizite oficiale în întreaga lume, se pare că se detectează o anumită anxietate de a fi văzut, de a se asigura că el și țara sa sunt luați în considerare și că i se oferă un loc la masa celor care decideau soarta lumii.
Motivele pentru care Trump a depus atâta efort în obținerea unui premiu la Oslo par să provină dintr-un narcisism nu foarte diferit de cel al liderului care a condus România acum mai bine de o jumătate de secol.
În ambele cazuri, Premiul Nobel a fost mai mult decât o recunoaștere simbolică. Ceaușescu, la fel ca Trump astăzi, și-a prezentat eforturile de pace ca pe un act altruist, chiar dacă nu a fost nimic mai mult făcut cu gândul la un câștig personal.
