Oboseală generalizată. Sentimentul că procesul de asimilare lentă continuă. Depopulare, migrație. Tensiuni confesionale. Cam acestea sunt principalele probleme ale etnicilor români din Ucraina, așa cum sunt desprinse din ultimul Barometru social realizat de către Institutul de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți.
Impactul războiului: între solidaritate și oboseală
După patru ani de conflict armat, comunitățile românești din cele trei regiuni ale Ucrainei (regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatia) trăiesc într-o stare de oboseală generalizată. Aproape șapte din zece participanți la sondaj (69,1%) au rude plecate în străinătate, iar un procent similar (70,4%) are apropiați mobilizați pe front. Aproape 40% dintre respondenți au pierdut persoane dragi, ceea ce transformă războiul într-o experiență personală și dureroasă.
Relatările din focus grupuri descriu o viață suspendată între teamă și dorința de normalitate: sate părăsite, școli cu mai puțini elevi, familii destrămate, bărbați ascunși pentru a evita mobilizarea. În regiunea Odesa, „jumătate din case sunt pustii”, iar în Transcarpatia participanții au vorbit despre sate „în care bătrânii au rămas singuri”. Oboseala de război, caracterizată de 44% dintre respondenți ca puternică și de 20% ca foarte puternică – descrie nu doar epuizarea psihologică, ci și un sentiment de „viață pusă pe pauză”: oamenii trăiesc clipa prezentă fără a mai putea proiecta viitorul.
Dacă în 2022 domina spiritul de ajutor reciproc și speranța într-un sfârșit apropiat al conflictului armat, în 2025 se remarcă tot mai mult retragerea în spațiul privat. În locul mobilizării, s-a instalat o tăcere, în care oamenii își conservă energia pentru supraviețuire.
Depopulare, migrație
Două treimi dintre participanți (66,7%) au indicat migrația rudelor și prietenilor drept una dintre principalele probleme cu care se confruntă comunitatea, iar un sfert (25,9%) au declarat că au fost ei înșiși nevoiți să plece, temporar sau definitiv, din cauza războiului. Fenomenul depășește dimensiunea statistică: el redefinește însăși structura comunităților, transformând satele din spații vii, în locuri ale memoriei.
În sudul Basarabiei, o profesoară a relatat că „dacă în 2020 școala avea peste 200 de elevi, astăzi mai sunt 151, iar unele clase au fost desființate”. În Transcarpatia, participanții au vorbit despre „bătrâni rămași singuri”, iar în Cernăuți, un respondent a rezumat situația spunând că „satul românesc trăiește, dar nu mai respiră ca odinioară”. Depopularea este dublată de un sentiment general de stagnare.
Participanții din regiunea Odesa au descris transformările dramatice legate de absența bărbaților: „Satul a rămas fără bărbați, dacă se aprinde un incendiu, nu are cine să-l stingă”. Au fost menționate cazuri concrete de mobilizare – tractoriști luați de pe drum, șoferi reținuți pe neașteptate – situații care au accentuat sentimentul de nesiguranță. Astfel, depopularea nu înseamnă doar scăderea numerică a populației, ci și pierderea echilibrului social, a distribuției firești între generații și sexe.
Migrația economică, începută cu mult înainte de 2022, s-a transformat în migrație de supraviețuire. Familiile s-au fragmentat, iar multe dintre cele plecate peste hotare nu mai intenționează să se întoarcă. În Transcarpatia, un participant a spus cu amărăciune: „Dacă războiul nu se termină curând, cei plecați nu se vor mai întoarce, iar satele se vor stinge încet”.
Educația în limba română – nucleul identității
Pentru românii din Ucraina, educația nu este doar un proces de formare, ci o metodă de supraviețuire culturală. Potrivit sondajului, peste o treime dintre participanți (35,8%) consideră accesul la învățământul în limba română slab sau foarte slab, iar aproape 70% reclamă reducerea orelor de limbă română. Alte dificultăți frecvente sunt migrația profesorilor și elevilor, lipsa manualelor și presiunile administrative.
În Cernăuți, părinții și profesorii descriu o tranziție rapidă spre predarea în ucraineană, percepută ca un proces de asimilare lentă. În Odesa, reforma liceală amenință existența școlilor românești din mediul rural, iar în Transcarpatia lipsa profesorilor este o problemă critică. „Dacă mai rămâne un singur elev, are dreptul la educație în limba maternă”, spunea un cadru didactic în discuțiile din focus grup.
Cu toate acestea, limba română continuă să fie vorbită în familie – 93,8% dintre respondenți o folosesc zilnic acasă. Această statistică arată că identitatea se menține în sfera privată, chiar dacă în spațiul public terenul se restrânge. Familia și biserica au preluat rolul de gardieni ai limbii.
Bursele – punte de legătură și semn de recunoaștere
Un capitol aparte îl constituie percepția burselor oferite de România, suspendate de aproape doi ani pentru elevii și studenții români din Ucraina. 82% dintre respondenți afirmă că bursele reprezintă un sprijin real pentru păstrarea limbii și identității românești, iar 68% spun că suspendarea lor a afectat grav moralul și motivația tinerilor. „Suspendarea burselor a fost o lovitură. Tocmai acum, când e mai greu”; „erau semnul că România nu ne-a uitat”.
IPSSC observă că bursele funcționau și ca un mecanism de apartenență simbolică, consolidând legătura cu România și oferind prestigiu social beneficiarilor. În absența lor, a crescut sentimentul de izolare și de abandon.
Religia și viața spirituală
Peste 90% dintre respondenți participă regulat sau ocazional la slujbe, iar jumătate consideră că biserica are un rol crucial în păstrarea identității. În momentele de criză, credința a fost pentru mulți un refugiu moral. În regiunea Cernăuți, tensiunile confesionale au creat o atmosferă de incertitudine, dar oamenii continuă să se adune în jurul bisericii. În Odesa, clerul local a devenit un centru de ajutor și consolare, iar în Transcarpatia, biserica este percepută ca un reper stabil al vieții spirituale. Dorința recunoașterii oficiale a Bisericii Ortodoxe Române este exprimată clar de peste 60% dintre participanți, care o consideră o formă legitimă de protecție identitară.
În ceea ce privește motivele pentru care autoritățile ucrainene nu au înregistrat oficial Biserica Ortodoxă Română în Ucraina, percepțiile respondenților pun accent pe obstacolele politice și administrative. Peste 60% menționează barierele de natură politică la nivelul autorităților ucrainene, iar o treime (34,6%) consideră că statul român nu a oferit suficient sprijin diplomatic. Alți 33,3% invocă opoziția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, iar 37% semnalează lipsa de inițiativă din partea enoriașilor sau lipsa de informare publică. Doar o parte redusă (12,3%) vorbește despre influențe externe, în special rusești, sau despre un cadru legislativ neclar (19,8%).
Percepțiile privind legătura dintre bisericile aflate sub autoritatea Mitropolitului Onufrie și conducerea politică de la Moscova sunt împărțite. Aproape jumătate dintre respondenți (45,7%) consideră că nu există o astfel de legătură, în timp ce 22,2% cred că da, iar alți 19,8% apreciază că relația există în anumite cazuri, dar nu este generală.
Identitate, tineret și mass-media
Tinerii reprezintă segmentul cel mai expus proceselor de schimbare culturală/asimilare. Deși datele din sondaj arată că majoritatea își exprimă dorința de a-și păstra identitatea etnică, discuțiile relevă o tendință de distanțare, mai ales sub influența mediilor digitale. Profesorii și părinții observă că tinerii folosesc româna tot mai puțin în comunicarea online, iar lipsa conținutului modern în limba maternă favorizează trecerea spre ucraineană sau chiar rusă.
Aproape jumătate dintre respondenți semnalează lipsa programelor pentru tineri și absența mass-mediei românești. În consecință, identitatea se reproduce mai greu prin forme culturale moderne și rămâne dependentă de tradiție și de mediul familial. În lipsa unor instituții educative și mediatice active, sentimentul de apartenență etnică/lingvistică riscă să se dilueze în cazul generațiilor următoare.
Relația cu România și Uniunea Europeană
Evaluările privind sprijinul României pentru comunitatea românească sunt predominant moderate. Aproximativ o treime dintre respondenți (28,4%) îl consideră mediu, în timp ce o cincime (22,2%) îl apreciază ca ridicat. În același timp, aproape o treime (28%) evaluează sprijinul ca fiind slab sau foarte slab.
Prin comparație, sprijinul României pentru Ucraina, în ansamblu, este perceput mult mai favorabil. Aproape jumătate dintre respondenți (49,4%) îl consideră foarte bun, iar o treime (30,9%) îl apreciază ca fiind bun. Diferența dintre aceste două percepții relevă o discrepanță între implicarea geopolitică și cea identitară: România este privită ca un aliat ferm al Ucrainei, dar mai puțin prezentă în susținerea concretă a propriei comunități. Această percepție se reflectă și în evaluarea evoluției sprijinului din ultimii ani.
În același timp, România continuă să fie percepută drept principalul sprijin extern al comunității românești din Ucraina. Bursele, ajutoarele umanitare, proiectele culturale și contactele transfrontaliere sunt văzute ca semne de sprijin concret, dar comunitățile așteaptă o implicare constantă, construită într-un mod strategic. Sprijinul oferit Ucrainei nu este perceput ca fiind o garanție a îmbunătățirii situației și imaginii comunității românești.
Uniunea Europeană este privită mai ales prin prisma valorilor democratice și a standardelor de protecție a minorităților naționale. În percepția respondenților, aderarea Ucrainei la UE ar putea deschide calea unei protecții reale a diversității culturale, oferind un cadru legal mai stabil pentru păstrarea limbii și identității românești. România este văzută, în acest context, ca o punte între comunitate și Europa – un intermediar natural capabil să traducă principiile europene în politici concrete pentru minoritățile românești.
Totuși, în rândul participanților se observă un anumit pesimism. Mulți nu percep apropierea de Uniunea Europeană ca pe o schimbare imediată, ci mai degrabă ca pe o speranță îndepărtată. Ideea integrării este asociată cu un orizont de viitor, dar nu cu beneficii resimțite în prezent. „Europa e departe, noi avem războiul aici”, a spus un participant din regiunea Odesa, exprimând sentimentul general că transformările promise nu se vor produce curând și că, până atunci, comunitățile trebuie să se descurce prin propriile resurse.
Concluzii și recomandări
Comunitatea românească din Ucraina își păstrează o remarcabilă capacitate de supraviețuire culturală. Ea trăiește între epuizare și speranță, între teama cotidiană și dorința de normalitate. Pentru România, cercetarea confirmă necesitatea unei politici de sprijin constantă și previzibilă. Ajutorul oferit nu mai poate fi doar simbolic sau ocazional, ci trebuie integrat într-o strategie bine articulată, cu obiective pe termen lung. Educația în limba maternă rămâne pilonul central. Se impune înființarea unui fond permanent destinat susținerii școlilor românești din Ucraina, care să acopere costurile pentru manuale, burse, programe de formare a cadrelor didactice și stagii de perfecționare recunoscute de autoritățile ucrainene. Profesorii din regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatia au subliniat nevoia unei cooperări instituționale care să le ofere recunoaștere profesională și sprijin continuu.
România ar trebui, de asemenea, să își consolideze rețeaua culturală transfrontalieră, prin programe comune pentru tineret, tabere de vară, festivaluri și platforme media în limba română. Din discuțiile de tip focus grup reiese limpede că tinerii resimt lipsa unui conținut cultural modern în limba maternă; de aceea, investițiile în media digitală – podcasturi, seriale educaționale, materiale video scurte – devin cruciale pentru păstrarea limbii române.
Diplomația culturală trebuie, la rândul ei, să capete un caracter mai aplicat. România are un rol important de intermediar între Uniunea Europeană și comunitățile românești din Ucraina. În acest sens, este nevoie de o coordonare reală între Ministerul Afacerilor Externe, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni și Ministerul Educației, în vederea creării unui mecanism unic de monitorizare și sprijin. Nu este vorba doar despre granturi ocazionale, ci despre o infrastructură instituțională care să asigure continuitate și coerență acțiunilor guvernamentale.
Barometrul social reprezintă continuarea unui efort de monitorizare lansat de IPSSC încă din 2022, cu scopul de a surprinde evoluția stării de spirit, a percepțiilor și a mecanismelor de rezistență ale românilor din Ucraina. Cercetarea combină metode cantitative și calitative – un sondaj de opinie realizat pe un eșantion reprezentativ de 700 de persoane (în perioada 30 septembrie – 7 octombrie 2025) și trei interviuri de tip focus grup, desfășurate în regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatia (26-29 septembrie 2025). Sondajul s-a bazat pe o metodă mixtă de colectare a datelor sociologice, utilizând atât platforme online, cât și discuții telefonice, pe baza unui chestionar unic.
Proiectul a fost coordonat de Marin Gherman, directorul IPSSC, lect. univ. dr. al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și realizat de echipa institutului (Sergiu Barbuța, Caterina Magas ș.a.). Rezultatele integrale ale studiului pot fi consultate în broșura editată de IPSSC, disponibilă și în format online (AICI).
